Urmează un ultim capitol scurt: unul dintre soldați umple o lopată cu pământ, o ține deasupra cadavrului, ezită, privește în jos la fața vineție care privește în sus de pe fundul gropii, apoi golește conținutul lopeții peste picioarele mortului. Locotenentul resimte o imensă consolare: se așteptase ca prima tranșă de pământ să acopere fața celui mort. „Asta era o mare bilă albă — ha, ha! — prima lopată fusese golită peste picioare. Ce satisfacție!“ În următorul moment, bărbatul cu lopata e nimerit în braț de un glonț. Lean îi spune să treacă în spate, apoi îl trimite și pe celălalt soldat „la adăpost“. Va termina singur treaba.
Timothy Lean umplu lopata, șovăi și, cu un gest de aparent dezgust, aruncă pământul în groapă, unde ateriză cu zgomot — buf. Lean se opri și-și șterse fruntea de sudoare — obosit de trudă.
— Poate c-am greșit, zise aghiotantul. Privirea îi pâlpâia prostește. Poate c-ar fi fost mai bine să nu-l îngropăm acum. Bineînțeles că dacă mâine avansăm, leșul va fi…
— Lua-te-ar naiba, zise Lean. Mai taci.
Nu era ofițer superior.
Umplu iar lopata și goli țărâna. Țărâna scotea mereu același sunet — buf. O vreme, Lean munci frenetic, ca omul care dă zor ca să scape de o primejdie.
În scurt timp, nu mai rămase la vedere decât chipul vinețiu. Lean umplu lopata […]
— Dumnezeule mare, îi strigă el aghiotantului. De ce nu l-ați întors și voi cumva când l-ați băgat înăuntru? E… Apoi Lean începu să se bâlbâie.
Aghiotantul înțelese. Avea buzele palide.
— Haide, omule, aproape că strigă el rugător.
Lean lăsă lopata pe spate; apoi o zvârli înainte, într-o mișcare arcuită ca de pendul. Când căzu, pământul scoase un zgomot — buf.
4
Erau cu toții vecini, locuiau la o aruncătură de băț unii de alții. Îi legau prietenii și rivalități separate care începuseră înainte și aveau să continue cu mult după anii despre care vorbim, dar în scurta perioadă în care Crane a locuit la Oxted și Brede, toți acești patru bărbați i-au fost devotați. Ford era cu doi ani mai tânăr decât Crane, dar publicase primul roman la nouăsprezece ani, iar în 1897, când cei doi s-au cunoscut, era deja bine ancorat în lumea literară. Wells, cu cinci ani mai în vârstă decât Crane, își publicase deja cele mai renumite romane science-fiction până la întoarcerea din Cuba a lui S.C. și relația lor ocazională s-a transformat într-o prietenie caldă. În lunga sa viață, Wells a publicat o sută de cărți, dar acele prime romane — Mașina timpului (1895), Insula doctorului Moreau (1896), Omul invizibil (1897) și Războiul lumilor (1898) — au rămas cele mai citite și mai influente dintre operele sale. În ceea ce-l privește pe Conrad, perioada legăturii frățești dintre el și Crane a fost cea în care și-a depășit zidul de incertitudini, reușind cu multă trudă și sudoare să încheie două dintre cele mai durabile opere ale sale. Inima întunericului a apărut în numărul din februarie al Blackwood’s Magazine, la mai puțin de o lună după întoarcerea lui Crane în Anglia. Pe 13 ianuarie 1899 (după doar două zile), J.C. îi scria lui S.C.: „Vin să te văd imediat ce termin un putregai pe care-l scriu pentru B’wood. E un putregai — și n-am ce-i face. Tot ce scriu acum e putred. Eu însumi sunt în descompunere. Ar trebui să fiu luat și aruncat la gunoi — lângă pisicile moarte — pentru numele Domnului! Mă rog. Destul. Nu vreau să te plictisesc de moarte în prima ta săptămână în frumoasa Anglie.“ După ce Inima întunericului a fost aruncată lângă pisicile moarte, Conrad și-a continuat chinurile cu Lord Jim (care poate fi considerat cel mai bun roman al său), pe care până la urmă l-a publicat în Blackwood’s începând din octombrie. Între timp, la Lamb House din Rye, bătrânul James a publicat, la cincizeci și patru, cincizeci și cinci și respectiv cincizeci și șase de ani, Ce știa Maisie și Comorile din Poynton în 1897, In the Cage și O coardă prea întinsă în 1898 și Vârsta ingrată în 1899. Crane muncea din greu, dar nici cei patru prieteni ai săi nu se lăsau mai prejos. Micul lor colț de Anglie clocotea de cuvinte și e o minune că majoritatea acelor cuvinte sunt citite până-n zilele noastre.
Ford era un șmecher, un snob, uneori enervant și instabil, dar era deștept și pasionat de cărți, știa să recunoască un talent, iar Crane îl simpatiza. „Te înșeli în privința lui Heuffer“, îi scria el unui prieten la jumătatea lui august. „Recunosc că e condescendent. Își tratează condescendent familia. Și pe Conrad. Până la urmă o să-l trateze condescendent și pe Dumnezeu, care va trebui să se obișnuiască cu chestia asta și se vor împrieteni.“ Hueffer și-a schimbat numele în Ford după Primul Război Mondial, dar sub un nume sau altul, a ajuns să publice peste treizeci de romane (trei dintre ele într-o colaborare nereușită, nu prea inspirată cu Conrad), pe lângă numeroase cărți de non-ficțiune și una de memorii. În afară de singura sa capodoperă recunoscută, Un soldat de nădejde (1915), și de Sfârșitul paradei, tetralogia sa aproape la fel de importantă din anii 1920, cea mai mare contribuție a lui la literatură a fost strădania de a populariza munca altora, mai ales prin cele două reviste pe care le-a fondat în diverse etape ale carierei sale: English Review în 1908 (care a publicat contribuții de Conrad, Robert Frost tânăr și T.S. Eliot chiar și mai tânăr) și revista pariziană transatlantic review în 1924 (James Joyce, Djuna Barnes, Gertrude Stein și primele povestiri ale lui Ernest Hemingway). În mai multe articole și cărți memoriale, Ford zugrăvește un portret al lui Crane atât de fantezist, distorsionat și exagerat, încât observațiile sale sunt aproape lipsite de valoare, dar pe de altă parte, Ford pare să fi fost singurul suficient de apropiat atât de S.C., cât și de Henry James, încât să-și fi făcut o idee despre felul în care se percepeau cei doi și, așa deformate cum ar putea fi, amintirile sale nu sunt chiar pure născociri.
Că James îl amira mult pe Crane, asta știu. Mereu vorbea despre Crane numindu-l „geniul ăla“ și l-am auzit spunând în mai multe rânduri că „era un geniu imens, imens“, repetând întotdeauna de două ori cuvântul „imens“ și accentuându-l a doua oară de parcă ar fi fost scris cu litere cursive. Crane îl șoca pe bătrân, desigur, dar nu era decât un băiețel poznaș care simțea o mare satisfacție atunci când își șoca intenționat unchiul […]
După părerea mea, la începutul relației lor, Crane a suferit la gândul că James nu-l lua prea în serios nici pe el, nici munca lui, și țin minte că l-am asigurat în mai multe rânduri că James îi lua munca cât se poate de în serios. Așa cum și Crane lua munca lui James. La început, îl numea pe James „bătrânul“, chiar și în scrisori, dar într-o zi m-a uimit vorbind despre „maestru“ cu referire la o persoană pe care n-am identificat-o imediat. Când l-am întrebat despre cine e vorba, el s-a întors spre mine cu o expresie aproape disprețuitoare și mi-a răspuns foarte agitat: „Ei, despre bătrân, desigur. El e maestrul nostru, al tuturor! Nu știai asta?“
Henry James la petrecerea din grădina
bisericii din Brede, 23 august 1899
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII COLUMBIA)
Știm însă din alte surse că, deși tânărul și „bătrânul“ nu erau apropiați, se frecventau cu oarecare regularitate și, chiar dacă Crane îl „șoca“ într-adevăr pe James uneori cu felul său neortodox de a se îmbrăca (pantaloni de călărie și cizme cu ocazia vizitelor formale la Lamb House) și cu disprețul boem față de finețurile sociale, au rămas în termeni amicali în toată perioada în care Crane a locuit la Brede. Poate că maestrul avea parte și de șocuri, dar cum să uităm că se prăpădea de râs văzând-o pe tânăra Edith cu cei cinci câini cântăreți? Îl regăsim pe James în după-amiaza de 23 august, la petrecerea de strângere de fonduri pentru Asociația de Asistență Comunitară, organizată în grădina casei parohiale din satul Brede. Cora amenajase un stand cu mărunțișuri și ghivece de plante; Crane, în costum alb de flanelă și pălărie de paie, a contribuit și el, ducând plantele la trăsurile doamnelor care le cumpăraseră; iar bruneta Edith Ritchie s-a instalat pe post de ghicitoare țigancă „într-o căsuță de vară, la o masă. Ticsită de plicuri cu zahăr și mirodenii pe care le-am vândut pe post de elixir al amorului «țărănușilor locali», cum le spunea Stephen. Henry James a insistat să stea acolo cu mine toată după-amiaza, zăpăcindu-mă și mai tare“. În acea după-amiază, James a fost surprins într-o fotografie cu o gogoașă pe jumătate mâncată în mână, una dintre zecile de gogoși preparate de Vernall la Brede Place după rețeta americană consacrată a Corei. Din păcate, aparatul s-a declanșat fix când n-ar fi trebuit. James e surprins cu ochii închiși și gura întredeschisă, iar degetele sale seamănă cu niște gheare. Când a primit poza, i-a răspuns în scris Corei cu stânjeneală binevoitoare: „Mii de mulțumiri pentru imaginile stranii, la care nu mă așteptam. Alcătuiesc o amintire prețioasă a unui moment romantic. Dar cu siguranță nu din cauza gogoșilor dumitale mă strâmb atât de îngrozitor. Arăt de parc-aș fi înghițit o viespe sau o jucărioară ieftină. Și cât m-am străduit să par frumos. Fără îndoială, m-am străduit prea mult. Dar să n-o arătați nimănui ca pe strădania lui H.J.“
Crane la petrecerea din grădina casei parohiale din Brede, 23 august 1899
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII SYRACUSE)
După câteva luni, când cerul s-a întunecat, iar sănătatea lui Crane a intrat în declin, îngrijorarea inițială a lui James a degenerat într-o suferință sufletească prelungită și din ce în ce mai intensă. „În timp ce Crane zăcea pe patul de moarte la Brede“, scrie Ford, „James era de-a dreptul într-o stare de plâns. Se ducea până la el de două sau trei ori pe zi, ca să întrebe cu ce-l poate ajuta pe muribund.“ Într-un text scris mai târziu, Ford adaugă: „A suferit imens […] Mă plimbam cu orele cu el pe lângă mlaștină, încercând să-i abat gândul. Dar el vorbea întruna.“ Pasajul se încheie astfel: „N-a fost în apele lui multe zile după moartea lui Crane.“
Când Crane a plecat de la Brede la sanatoriul din Pădurea Neagră, pe 15 mai 1900, James a pierdut legătura cu el și n-a mai primit informații detaliate despre starea sa. Într-un târziu, aflând cât de prost mergeau lucrurile — și cât de alarmantă devenise acea stare —, i-a trimis Corei un cec în valoare de cincizeci de lire, însoțit de o scrisoare. „Sunt șocat să aflu că Crane se simte mai rău — am fost optimist și, în optimismul meu, am presupus că mutarea va avea un efect bun asupra lui. Așteptările optimiste mi-au fost date peste cap! Nici n-am cuvinte să-mi exprim duioșia și tristețea cu care mă gândesc la el. Mi-aș dori să-i pot transmite toate acestea mai direct și mai personal.“ Cât despre cele cincizeci de lire, o îndeamnă pe Cora să le folosească „pentru orice l-ar ajuta mai bine pe tânărul meu prieten suferind. E un modest simbol al afecțiunii cu care mă gândesc la el. Mă grăbesc să scriu — ca să prind poșta. E de la sine înțeles că aștept cu nerăbdare orice fel de vești îmi vei putea da. Îți doresc cât mai mult curaj și speranță, rămân al dumitale și al lui, trup și suflet“.
Scrisoarea a fost trimisă din Anglia pe 5 iunie — ziua când Crane a murit.
***
H.G. Wells lătrând ca un câine în timp ce stătea alături de soția sa și de soții Crane la o masă, la o partidă de imitat animalele, dar și un episod năstrușnic de neînțelegere a diferențelor culturale povestit de Curtis Brown — prin mijlocirea lui Crane însuși. „Povestea lui Stephen despre porumbul dulce merită spusă“, începe Brown, apoi o spune:
H.G. Wells și soția lui, care erau pe atunci vecinii lor, auziseră despre deliciile porumbului american și au vrut să cultive și ei acel soi; așa că au primit câteva boabe ca să le planteze. Crane a povestit că i-ar fi întrebat anul următor cum ieșise porumbul.
— Foarte bine, a răspuns H.G. A fost chiar gustos.
— Cum l-ați pregătit?
— Să-l pregătim? Nu l-am pregătit. L-am tăiat când s-a făcut cam de cincisprezece centimetri și l-am pus în salată. Nu e bine?
Au fost prieteni doar un an, iar din acea prietenie n-au supraviețuit prea multe urme în afara unei brume de scrisori și a celor câteva observații făcute de Wells despre Crane în texte ulterioare, începând cu eseul important pe care l-a publicat la doar două luni după moartea lui S.C., „Stephen Crane dintr-o perspectivă englezească“. Chiar dacă nu se știu prea multe despre relațiile lor personale, cert e că Wells se afla din întâmplare la Brede Place în noaptea primei hemoragii pulmonare a lui Crane și a fost primul care a sărit pe bicicletă și a pedalat unsprezece kilometri prin lapovița și gerul de decembrie ca să anunțe un medic din Rye și să-l conducă la ei acasă. Wells suferise și el cu plămânii pe când era abia trecut de douăzeci de ani și, cu vremea, Cora l-a inclus în micul cerc de confidenți cărora le împărtășea detalii despre fluctuațiile stării tot mai grave a soțului ei. În timpul unei opriri de nouă zile la Dover în drum spre Pădurea Neagră şi Badenweiler, Crane a fost vizitat de câțiva dintre prietenii săi cei mai apropiați pentru ultima oară, după cum s-a dovedit. „Ultima dată l-am văzut în urmă cu nici șapte săptămâni“, scrie Wells în eseul său. „Era slab, numai pielea și osul, și epuizat, atât de slăbit, încât ne-am mărginit la amintirea unei vorbe de duh, la un salut și urări de bine. Mi se părea cu totul de neconceput să ajungă la sanatoriul din Pădurea Neagră doar ca să moară la sfârșitul călătoriei. O să-mi ia multă vreme să mă împac cu adevărat cu faptul că nu mai e contemporanul meu.“
După care Wells începe să sondeze mecanismele interioare ale literaturii lui Crane, fiind fascinat în primul rând de rigoarea metodei care se regăsește în „alegerea continuă a impresiilor esențiale, în excluderea necruțătoare a informației de dragul informației, în vigoarea sinceră cu care sunt expuse elementele selectate“. Trece mai departe la analiza câtorva texte anume, începând cu Semnul roșu, apoi continuă cu câteva cuvinte despre indiferența nedreaptă de care avuseseră parte Maggie și Mama lui George, care sunt „absolut esențiale pentru a-l înțelege corect pe Crane“, după care se oprește asupra „Bărcii de salvare“ care, în opinia sa, este „dincolo de orice îndoială, vârful operei sale“. Îndreptându-se spre concluzia articolului de opt pagini, Wells face o observație excepțional de pătrunzătoare despre natura acelei opere, care mi se pare atât de precisă, încât rămâne una dintre cele mai bune descrieri ale lui Crane din tot ce s-a scris despre el: „Se distinge clar ca stil, metodă și tot ceea ce în mod evident nu găsim în cărțile lui, prin expresia literară dată unor imense repudieri.“ Imense repudieri. Wells, un scriitor cu o atitudine față de lume radical diferită față de a lui Crane și cu un stil de a scrie total diferit, înțelege perfect. Crane a desțelenit terenul literar pentru toți cei care aveau să-i urmeze și e „prima expresie a spiritului deschis al unor vremuri noi“.
După cincisprezece ani, în romanul satiric Boon, Wells avea să se exprime chiar și mai răspicat prin cuvintele personajului său principal, care declară la un moment dat: „Stephen Crane — cel mai bun scriitor de limbă engleză din ultima jumătate de secol.“
***
După întoarcerea lui Crane în Anglia, prietenia dintre el și Conrad a continuat exact de unde o lăsaseră în primăvară. A doua zi după întoarcere, Crane i-a trimis două telegrame vecinului său nu prea îndepărtat — prima ca să-l anunțe că sosise cu bine, a doua ca să-l felicite pentru premiul în valoare de cincizeci de guinee câștigat pentru volumul său de povestiri Tales of Unrest. „Sunt nespus de bucuros să aflu că te-ai întors în sfârșit“, începe Conrad scrisoarea datată 13 ianuarie. „Mi-e dor să primesc vești de la tine. Și dă-mi voie să-ți spun din capul locului că Uniforma este (la dimensiunile ei) cea mai bună dintre scrierile tale de la Semnul roșu încoace. Povestea are o vigoare pârguită care pur și simplu m-a încântat […] Penița ta e și mai puternică. Mă simt alt om de dimineață, de când am primit telegrama. Frumos din partea ta că te-ai gândit numaidecât la mine. Aveam de gând să telegrafiez și eu azi, ca să aflu vești. Ei bine, gata cu asta. Știu unde să te găsesc atunci când mă gândesc la tine — adică des, foarte des […] Probabil că ai tolba plină […] Sunt sigur că numai de lucruri bune. O să fie minunat!“
Conrad și-a reluat vizitele, iar când vremea s-a încălzit, întreaga familie a descins la Brede pentru o vizită care a durat peste două săptămâni, timp în care micul Borys, care avea cincisprezece luni, a făcut primii săi pași de unul singur, sub privirile lui Crane și Conrad, care contemplau pajiștea de la fereastra biroului lui Crane. S.C., care-l adora pe băiețel, i-a făcut cadou un câine (Orice băiat ar trebui să aibă un câine!), dar n-a reușit să-și respecte promisiunea că-l va învăța să călărească. Mai târziu în vara aceea, Crane și Conrad au cumpărat împreună, ca parteneri, o barcă de șase metri și jumătate, cu pânze, de la unul dintre prietenii lui Conrad. Barca urma să rămână ancorată șase luni pe an în Rye (aproape de reședința soților Crane) și șase luni în Folkstone (aproape de reședința familiei Conrad) și fiecare familie urma să achite jumătate. Deloc surprinzător, soții Crane nu s-au grăbit să-și achite partea. „Îmi pare tare rău că Stephen s-a frământat în privința plății“, i-a scris Conrad Corei pe 27 august. „Mii de mulțumiri pentru cec.“
În altă scrisoare de la începutul lui septembrie, Conrad i se adresează glumeț lui Crane cu „fârtate“, ceea ce arată când de profund ținea la prietenul său american și cât de dispus era să împărtășească pasiunea lui Crane pentru Vest. Cu greu ne reținem un zâmbet la gândul că cineva născut în Polonia cum era Conrad a folosit acel termen din popor, de cowboy și, indiferent la ce se referă în frazele de început, bunăvoința mesajului e vădită: „Bun. Bravo ție. Ești băiatul cel mai de milioane — mai bun de-atât nici că mi-aș putea dori, deci n-ai de ce să-ți ceri iertare.“ Poate pentru că achitase cu întârziere partea lui de bani pentru barcă, deși e posibil să fi fost vorba de altceva, dar Conrad trece rapid la scopul principal al scrisorii.