Sunt în continuare năuc din cauza problemelor cu banii, iar aseară am primit o citație de la un creditor important. Trebuie să fac pe dracu-n patru până la mijlocul lui februarie. Îmi trebuie fiecare bănuț pe care-l storci de la dușmani […] Dacă nu fac imediat rost de bani, dau faliment. Știi ce înseamnă asta. E inadmisibil. O să împrumut bani de la absolut toată lumea de pe pământ și trebuie să mă ajuți pe cât poți […] Până la sfârșitul anului sunt sigur că le voi da banii înapoi fluierând tuturor. Ar trebui să câștig 1 500 de lire — cel puțin anul ăsta. Pentru Dumnezeu, dă-i bătaie cu toată viteza.
Împrumutul de la William s-a lăsat așteptat, dar a primit ajutor din alte surse. Moreton Frewen, îndatoritor ca de obicei, i-a pus pe soții Crane în legătură cu avocatul său, Alfred T. Plant, care a preluat administrarea finanțelor lor și a reușit să descâlcească haosul în care se afundaseră cu diferiții lor creditori. În completarea eforturilor lui Plant, noul agent britanic al lui Crane, James B. Pinker, s-a oferit ca garant pentru datoriile lor și, într-un final, în schimbul cedării temporare ale drepturilor de autor de la Appleton, reprezentantul londonez al noii edituri americane a lui Crane, Frederick A. Stokes, a fost de acord să achite chiria datorată pentru Ravensbrook. Până la urmă, cuplul reunit n-avea să sfârșească la azilul săracilor. Dimpotrivă, pe 19 februarie s-au mutat la străvechiul lor conac, care avea mai multe camere decât puteai număra pe degetele de la amândouă mâinile. Fără apă curentă, desigur, cu niște toalete de pe vremea când toaleta nici nu se inventase și fără lumină electrică sau de gaz în camere. Trebuiau să se mulțumească cu lumânări de ceară, dar pentru doi americani dezrădăcinați ale căror familii proveneau din Anglia, tot răul spre bine. Se întorseseră în bătrâna patrie a străbunilor lor, într-o casă aflată la nici cincisprezece kilometri de locul unde se purtase în 1066 Bătălia de la Hastings — așadar, moștenitori ai unui trecut aproape mitic. Cum îi povestește Cora lui Garnett într-o scrisoare, descriind prima reacție a lui Crane când a văzut casa, cu o lună înainte să se mute în ea: „Stephen e nebun după casă […] [și] a zis că s-a simțit pătruns de o senzație solemnă de trăinicie.“ Cu alte cuvinte, n-aveau să mai trăiască în exil. Își închipuiau că ajunseseră acasă.
Crane a găsit acolo o oază a vieţii de familie, pentru că, în afară de câțiva servitori și de fantomatica doamnă Ruedy, gospodăria îi includea acum și pe cei doi copii mai mici ai lui Kate Lyon, Héloïse, de cinci ani, și Barry, de patru ani, micuții pe care Cora îi îndrăgise atât de mult și care stătuseră la ea aproape permanent după atacul cerebral suferit de tatăl lor108. Pentru un bărbat care adora copiii, cum era Crane, a fost o încununare a noii existențe pe care i-o pregătise soția sa: doi copii aflați în grija unei bone destoinice (Lily Burke, care se ocupa de copii de mulți ani) și o casă îndeajuns de spațioasă ca să încapă cu toții în ea. Soții Crane n-au avut niciodată copii, dar amândoi aveau un talent natural pentru a fi părinți și nu ne rămâne decât să ne imaginăm încântarea ducelui în timp ce se plimba pe domeniul său ținându-și de mână odraslele adoptive. Să fie o coincidență că 1899 a fost anul în care a scris o duzină de povestiri noi despre copii — toate plasate pe tărâmul de basm din Whilomville, locul de vis al propriei sale copilării?
Barry și Héloïse, cei mai mici dintre copiii
lui Harold Frederic și Kate Lyon
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII COLUMBIA)
Singura cerință din contractul de închiriere încheiat cu familia Frewen a fost ca doi dintre servitorii lor să rămână în casă. Așadar, Adonis Ptolemeu a fost lăsat în urmă la Surrey, regăsindu-și fratele geamăn în locuința familiei Pease din Limpsfield, iar soții Crane au rămas stăpâni peste William MacVittie (zis Mack), fost vizitiu și grăjdar care avea o barbă atât de stufoasă și de albă, încât Conrad îi spunea Tolstoi, și un majordom veteran pe nume Richard Heather. În cele din urmă au angajat și o bucătăreasă, o femeie de origine elvețiano-britanică pe care toată lumea o știa pur și simplu de Vernall, care lucrase zece ani pentru o familie americană din Anglia și învățase să gătească foarte bine în stil american. Cu ea a venit și soțul ei, Charles zis „Chatters“109, care se ocupa de spațiile exterioare și de aprovizionarea cu apă a casei. Atât Mack, cât și Vernall aveau o slăbiciune pentru alcool. Tolstoi era un bețivan atât de înrăit, încât în cele din urmă au fost nevoiți să încuie dulapul cu băuturi, iar Jessie Conrad povestește că ori de câte ori aveau musafiri neanunțați după ora opt și Vernall trebuia să pregătească masa, femeia refuza sec. Cora, „scoasă din răbdări pe moment, își frângea mâinile și i se adresa lui Stephen. El însă îi arunca o singură privire, apoi suna solemn clopoțelul. Bătrânul majordom apărea cu precizie de ceasornic și-i oferea o sticlă de coniac femeii însetate, care se retrăgea în bucătărie fără să mai comenteze, iar după aproximativ o oră, servea o cină perfectă până-n cele mai mici detalii“. Merită amintit că în august, când Crane a început să scrie semifictivele „Amintiri din război“, a transferat experienţele unui corespondent imaginar pe nume Vernall.
Acest trai bun fusese construit în întregime pe o temelie de nisipuri mişcătoare, dar soții Crane au reușit să întrețină iluzia respectabilității păstrând o tăcere deplină în privința necazurilor lor. Nici măcar prietenii lor cei mai apropiați n-aveau cea mai vagă bănuială de cât de strâmtorați erau și, cheltuind tot mai mulți bani pe care nu-i aveau, cei doi întrețineau o iluzie magnifică de nonșalanță și prosperitate. Când nu-l vedea nimeni, Crane își striga suferința în scrisori după scrisori adresate agenților și editorilor săi, Cora fiind singura care știa cu ce se confruntă, și, în timp ce Crane atingea niveluri maniacale de hiperproducție, ea a preluat rolul de reprezentantă a lui, sâcâindu-i pe aceiași agenți și editori încă și mai vehement decât el. Deveniseră o echipă, o manufactură de cuvinte formată din două persoane, iar în perioadele cele mai nebune, Crane se închidea timp de trei zile și trei nopți în micul birou de pe verandă — cea mai umedă și mai friguroasă cameră din casa de piatră igrasioasă — şi strecura pe sub ușă câte o povestire, un capitol sau un articol încheiat, pe care Cora le dactilografia curat în câteva ore la noua lor mașină de scris. Alteori, ca să-i mai treacă durerea după ce ținuse prea multe ore tocul în mână, Crane compunea textul în minte și i-l dicta ei.
Asta nu înseamnă că nu erau fericiți, în ciuda acestor presiuni. Cora, veșnic optimistă, trăia alături de Crane viața pe care și-o dorise întotdeauna și, indiferent ce dificultăți ar fi înfruntat pe moment, cu siguranță că pe viitor aveau să scape de apăsările financiare. Pentru muribund, fericirea era singura soluție umană pe care o avea la dispoziție. N-avea de gând să se dea bătut și să-și risipească ultimii ani sau luni plângându-și de milă inutil. Câtă vreme încă respira, n-avea sens să stea îmbufnat sau să se plângă de inevitabil, iar ultimul lucru de care avea nevoie era să inspire milă. Așa că a muncit, a muncit întruna, transformându-se într-un Sisif modern care în fiecare dimineață își împingea stânca în sus pe munte, pentru ca noaptea să se uite la ea cum se rostogolește la loc. Și a doua zi tot așa. Și în următoarea zi tot așa. Cum spune Camus în eseul despre eroul absurd care l-a făcut celebru, „Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire“110. Americanul din secolul al XIX-lea (1871-1900) are multe în comun cu francezul din secolul XX (1913-1960): atleți minunați în tinerețe (jucător la prindere la baseball, portar la fotbal), victime ale tuberculozei de la o vârstă fragedă, scriitori care s-au zbătut să înțeleagă ceva dintr-o lume în care zeii dispăruseră. Camus continuă: „Omul absurd spune da și efortul său nu va înceta niciodată.“ Adică, spunând da vieții, omul își asumă povara trudei neîncetate și a unei morți fără sens. Aceasta a fost poziția lui Crane în acele ultime luni, înainte ca sănătatea tot mai șubredă să-l distrugă. „Acest univers rămas fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat“, scrie Camus. „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.“
2
Edith Ritchie, care avea nouăsprezece ani și era nepoata lui Kate Lyon, a locuit cu soții Crane de la începutul lui iulie până în ianuarie 1900 și e sursa a numeroase anecdote spumoase, ce confirmă spiritul sprințar și absurd care impregna camerele din Brede ori de câte ori cel care nădușea împingându-și stânca se mai oprea din trudă. „Cine i-ar putea uita vreodată pe Stephen cu năstrușniciile sale și pe Cora cu părul ei de aur strălucitor, pielea minunată și mintea plină de haz?“ Tânăra li se adresa cu „domnule Crane“ și „mami Crane“, iar ei îi spuneau „Cârna“ pentru că avea nasul mic. Dintre cei numeroși care i-au cunoscut pe soții Crane în acea ultimă perioadă, doar domnișoara Ritchie a trăit în intimitate cu ei și a aflat lucruri despre ritmul vieții lor de zi cu zi inaccesibile altora. „S-au purtat minunat cu mine“, a scris ea în 1954 (pe când era trecută de șaptezeci de ani) pentru Atlantic Monthly, dar următoarele extrase nu sunt aiurelile sentimentale ale unei bătrâne care se gândește la prietenii ei dragi răposați — sunt evocări vii ale unei perioade care a rămas pentru ea una dintre aventurile excepționale de tinerețe.
Domnul James. În casă veneau tot felul de musafiri, printre care și Henry James care, spune Ritchie, „venea pe bicicletă mai mult de zece kilometri până la Brede măcar o dată pe săptămână. Într-o zi, domnul James și Stephen au început o discuție pe un subiect, iar Stephen era pe punctul de a câștiga polemica. Brusc, domnul James a zis: «Tu câți ani ai?» «Douăzeci și șapte», a răspuns Stephen. «Ha, un puiandru care abia gângurește!» a zis domnul James.“
Câini cântăreți. Soții Crane aveau trei câini, dar în acest pasaj, Ritchie vorbește despre cinci câini, ori dintr-o scăpare a memoriei, ori pentru că întâmplător mai erau încă doi câini în vizită. După cum își amintește Ritchie: „Pe vremea aceea eu cântam puțin, iar lui Stephen îi plăcea. De fiecare dată când domnul James venea în vizită, trebuia să-i cânt bietului om. După care Cora spunea: «Acuma hai să ascultăm un concert.» Luam cei cinci cățeluși în brațe și, cu trei capete pe un braț și două pe celălalt braț, mă puneam pe cântat, iar cele cinci boticuri urlau înnebunite. Domnul James și soții Crane mureau de râs.“
Piepteni muzicali. „Uneori, când era lume multă în casă, auzeam un ciocănit în ușa dormitorului după ce mă retrăsesem la culcare. Apoi auzeam vocea Corei: «Stephen are chef de muzică. Pune un halat pe tine și adă-ți pieptănul.» Mărșăluiam cu toții spre bucătăria veche, imensă […] Grupul putea fi format din A.E.W. Mason, Joseph Conrad, domnul și doamna H.G. Wells și alții. Mai întâi dădeam iama în cămară, apoi, cu pieptenii înveliți în șervețele și Stephen făcând pe dirijorul, cu furculița de prăjit pâine pe post de baghetă, cântam cu toții la piepteni oribil de prost, cu mare veselie. Acele minți strălucite se distrau prostindu-se astfel!“
Ford Madox Fordse poticnește în cuvinte. „Domnul Hueffer111, aflat în vizită la Brede, ne-a citit câteva dintre poeziile sale. Într-una dintre acestea era un vers despre «păsări în coroane de copaci», pe care el l-a pronunțat «păsări în copane», iar noi trei abia ne-am stăpânit chicotelile.“
Imită un animal cu H.G. Wells. În epoca victoriană exista un joc de cărți popular, Imită un animal, cărțile fiind ilustrate cu animale, iar jucătorii care nimereau două cărți cu același animal erau obligați să imite sunetul respectivei creaturi. În august, în drum spre Paris, soții Crane și Ritchie s-au oprit la Folkestone, „unde am petrecut seara cu familia H.G. Wells. În acea seară, doamna Wells și cu mine le-am oferit un soi de moment muzical; după care ne-am jucat cu toții jocul cu animalele. Îi aud și acum pe Stephen care răgea ca un leu, pe Cora care ciripea ca un canar și pe domnul Wells care lătra ca un câine“.
Au revoir, Paris. „La Paris ne-am întâlnit cu mulți prieteni și ne-am distrat de minune la mese, dineuri, teatru, café-concerte și vizitând orașul. Plănuiserăm să stăm o vreme acolo, dar tuturor ni s-a făcut brusc dor de Brede și de câini și am hotărât să plecăm acasă. Toată perioada cât am fost plecați, atât Cora, cât și Stephen au cumpărat mici dulciuri de la automate și le-au trimis acasă pentru câini.“
Idem cu Insula de Smarald. „Într-o dimineață de octombrie, Stephen a coborât la micul dejun și a zis: «Edith n-a fost niciodată în Irlanda. Haideți să mergem în Irlanda.» […] Așa că ne-am făcut bagajele și am plecat la Londra.“
În seara aceea a fost petrecere mare la familia Frewen, unde soții Crane au fost în centrul atenției. A doua zi dimineață ne-am dus la gară, ca să pornim spre Irlanda, dar am aflat că orarul pe care-l știam noi era vechi, iar trenul plecase. Nicio problemă. Era o bucurie să mai stăm încă o zi la Londra. Am pierdut trenul trei zile la rând. Ați zice că eram toți bătuți în cap. Dar eram doar niște țărănoi fericiți, cu inima ușoară, care se dezobișnuiseră să prindă trenuri. Și toate zilele și serile erau pline de petreceri noi — prânzuri, ceaiuri, cine. Toată lumea voia să-i invite pe soții Crane. În cele din urmă am reușit să ajungem în Irlanda, ne-am plimbat de la Cork la Ballydehob, Skibbereen, Skull și Bantry, ajungând într-un sfârșit la Glengariff, trăgând la mici pensiuni rurale […] Urma să mergem la Killarney, dar iar ni s-a făcut dor de Brede și de câini.
Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit. Textul lui Ritchie e mai mult decât un catalog de momente amuzante și spumoase, iar comentariile ei despre tabieturile lui Crane când lucra, de pildă, sau despre felul în care el și Cora se purtau unul cu celălalt sunt indispensabile pentru a înțelege calitatea vieții lor de la Brede. Pe lângă descrierile casei, cu ale sale „șemineuri enorme, deschise“, încăperile goale, holul spațios, cu lambriuri de stejar, plin de „canapele comode, scaune și măsuțe drăguțe, cu lămpi, plante și cărți“ sau sufrageria cu „masa ei lungă de refectoriu, iar pe podea, niște rogojini făcute din pipirigul de lângă pârâu“ — pentru că alte covoare nu-și permiteau —, găsim și această afirmație derutantă, dar revelatoare, care demonstrează cât de bine păzeau soții Crane secretul datoriilor lor zdrobitoare: „Cât am stat eu acolo, n-am auzit nicio discuție despre bani.“
Edith Ritchie era o tânără cu ochii și urechile larg deschise și nu doar că a locuit în casa lor timp de șase luni încheiate, ci a și călătorit de două ori în străinătate cu soții Crane (în timp ce aceștia aruncau bani în stânga și-n dreapta pe vapoare, hoteluri, restaurante, trenuri, bilete la teatru și cafenele — fără să șovăie în fața vreunei cheltuieli, oricât ar fi fost de extravagantă), a luat parte la multe, dacă nu chiar la toate activitățile lor sociale, și a stat cu ei la masă o dată, de două ori, chiar și de trei ori pe zi. Dacă soții Crane ar fi vorbit vreodată despre finanțele lor de față cu alții, Ritchie i-ar fi auzit, dar timp de șase luni îndelungate, nimeni n-a icnit, n-a mormăit și n-a rostit vreun cuvânt alarmat în prezența ei, iar distracția era la ordinea zilei. Gazdele ei, niște risipitori indisciplinați, erau totodată doi dintre cei mai disciplinați actori din lume.
Musafirul preferat. „Joseph Conrad venea des la Brede, dar soția lui nu se simțea bine pe atunci, așa că n-am cunoscut-o […] Îmi plăcea [de el] cel mai mult dintre toți vizitatorii de la Brede. Era fermecător, discret și curtenitor. Eu eram timidă și de obicei mai mult ascultam decât vorbeam. El discuta cu mine despre cărți cu aceeași seriozitate pe care le-o arăta colegilor săi scriitori.“
Rutina de lucru. „Camera de lucru a lui Stephen era un spațiu auster, cu un scaun care nu era prea confortabil și o masă lungă și goală, cu excepția hârtiilor lui. Când avea chef de scris, îl lăsam cu toții în pace. Dar uneori spunea că gândește mai bine dacă are companie, așa că se instala la lucru în hol și scria, în timp ce Cora și cu mine coseam.“
Pregătirile pentru a scrie „Încătușat“. „Într-o zi ne-a spus că avusese un vis din care credea că poate ieși o povestire bună. Visase că juca pe scena unui teatru, iar în piesa respectivă era deținut. Avea mâinile încătușate și gleznele legate. Deodată, cineva a strigat «Foc!» În visul lui, toți ceilalți actori și publicul s-au repezit spre ieșire, uitând că el era legat și neajutorat. Acesta fusese visul. Când a început să scrie despre el, s-a întrebat cât timp i-ar fi luat să se târască pe coridor până la ieșire. Așa că ne-a pus pe Cora și pe mine să-l legăm de mâini și de picioare și și-a petrecut toată dimineața căznindu-se să țopăie, să se rostogolească sau să se târască precum o omidă pe o anumită distanță, totul cât se poate de serios.“
Ce a văzut — și a simțit — Edith Ritchie. „Aș vrea să pot descrie atmosfera de la Brede. Niciodată n-am cunoscut doi oameni mai profund îndrăgostiți unul de celălalt decât erau Stephen și Cora […] Amândoi erau extrem de sensibili, amândoi erau protectori. Cora avea grijă de gospodărie gândindu-se la confortul și fericirea lui Stephen. Era atentă la orice schimbare de dispoziție a lui. Dacă el voia liniște, avea liniște. Dacă voia companie și veselie, le avea. Amândoi erau oameni minunați. Erau buni. Erau mereu buni. Nu erau doar «buni» cu mine. Erau moralmente buni. Erau generoși. Erau de-a dreptul… i-am iubit pe amândoi.“
Crane în biroul său de la Brede Place (CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
***
Desigur, alţii şi-au format alte păreri. Despre majordomul de la Brede, Richard Heather, pe care Ritchie îl descrie ca „infatuat și banal, dar devotat soților Crane“, Jessie Crane observă că-și purta acel devotament ca pe o mască, dincolo de care ducea o campanie secretă de sabotaj și nesupunere. Despre câinii lui Crane, de pildă, tot ea notează: „L-am văzut de nenumărate ori [pe Stephen] ridicându-și chipul slab de la munca lui și, fără să dea vreun semn de nerăbdare, deschizând ușa ca să treacă unul dintre acele animale răsfățate. Apoi, când să se întoarcă pe scaunul lui, trebuia să repete figura. Uneori, când era prea bolnav și vlăguit ca să se ocupe el însuși de animale, îl ruga pe bătrânul servitor […] să facă acest lucru. Am fost de multe ori martoră la acea farsă solemnă și abia m-am putut abține să intervin. Bătrânul ticălos, cu cea mai binevoitoare expresie pe față, ducea câinii până-n capul scărilor de piatră, după care îi șutuia solemn pe treptele abrupte.“
Nici camera de lucru a lui Crane nu era „un spațiu auster […] cu excepția hârtiilor lui“, cum își amintește Ritchie la mai mult de cincizeci de ani după șederea ei la Brede. O fotografie din septembrie 1899 îl arată pe Crane așezat la biroul său, cu un creion sau stilou în mână, absorbit de muncă (sau prefăcându-se că lucrează), iar în jurul său, camera e ticsită de obiecte: cel puțin șapte tablouri înrămate pe peretele din dreapta sa, sub care se poate vedea coada chitării sprijinită pe podea, ca și o bibliotecă înaltă chiar în spatele lui. Pe birou zac în neorânduială alte obiecte: un talmeș-balmeș de foi scrise, un pahar de vin plin cu țigări, cutii de chibrituri, un vas de porțelan, folosit probabil ca recipient pentru tutunul de pipă, o lampă uriașă cu abajur de tafta ridicol de înzorzonat și fotografia Corei în ținuta ei de corespondentă de război, cea cu dedicația Amicului Stevie / cu cele mai bune urări / „Imogene Carter“ / Atena / 22 mai / 97. Scăparea de memorie a lui Ritchie în această privință e nerelevantă. Ea își amintește o emoție, nu o realitate, ceea ce avem tendința să facem cu toții cu amintirile din trecutul îndepărtat, dar fotografia e frapantă pentru cât de schimbat e Crane în ea față de cea similară făcută la Ravensbrook în 1897 sau 1898. În cealaltă poză, Crane stă tot la biroul său ticsit de obiecte, cu stiloul în mână și părând să lucreze, numai că înconjurat de suvenire din călătoria sa în Texas și Mexic. Între timp trecuseră cel mult doi ani, dar în cea de-a doua fotografie, Crane pare radical îmbătrânit. Haina e prea largă pentru trupul său împuținat, iar fața nu mai e cea a unui bărbat tânăr.
Un alt punct discutabil este afirmația lui Ritchie, „N-am văzut niciodată vreun musafir nepoftit. Musafirii care veneau erau invitați de Cora la sugestia lui Stephen. Am auzit-o dojenindu-l că ar trebui să se odihnească, după un sfârșit de săptămână când casa fusese plină. Dar lui îi plăcea să invite oameni acolo“. Ceea ce probabil că e adevărat și totuși neadevărat. Fără îndoială, lui Crane îi făcea plăcere compania colegilor săi scriitori — Conrad, Wells, James, Ford, Barr și A.E.W. Mason —, dar așa cum se întâmplase la Oxted, Brede Place se umplea adesea de paraziți și atârnători care profitau de generozitatea și bunăvoința gazdelor, pe care le bârfeau odată întorși la Londra. În parte era vina lui Crane, pentru că era prea amabil, prea moale, prea temător ca să refuze pe cineva, iar această îngăduință de care dădea dovadă îi irita de multe ori pe prietenii săi. Ford, care-l adora pe Crane și-l numea „cel mai frumos suflet pe care l-am cunoscut vreodată“, descrie viața prietenului său la Brede ca „un coșmar de ospitalitate irosită“. Conrad, la fel de oripilat de acei musafiri de joasă speță, vorbește despre „iritarea“ pe care o nutrea „în secret“ ori de câte ori îi întâlnea în timpul vizitelor sale. La un moment dat, când și-a luat inima în dinți și i-a spus lui Crane că prea e „bun la suflet“, S.C. „mi-a zâmbit în felul lui liniștit, care părea să scoată în evidență atât de acut zădărnicia tuturor lucrurilor, iar după un moment de tăcere, a comentat: «Mă bucur c-au plecat indienii ăia»“.
Ritchie era fără îndoială prea tânără și neexperimentată ca să pătrundă nuanțele acelor interacțiuni sociale complexe, dar asta nu știrbește în niciun fel sentimentele ei față de soții Crane și nu subminează adevărul fundamental al evocării ei. Fără ea n-am fi aflat despre câinii cântăreți și despre pieptenii muzicali, ca să nu mai vorbim despre imitatorii de animale care răgeau, ciripeau și lătrau în Folkestone. Tot astfel, fără mărturia altui tânăr vizitator american de la Brede, n-am ști nici cum a ajuns Crane să câștige Provocarea Scrisului Spontan. Karl Edwin Harriman era un scriitor american de ficțiune și jurnalist în vârstă de douăzeci și patru de ani, reprezentant al Detroit Free Press în Anglia. Tânărul i-a vizitat acasă pentru un interviu cu Crane și a rămas la ei câteva săptămâni, suprapunându-se cu Ritchie și abuzând fără doar și poate de ospitalitatea gazdelor, dar de la el ne parvine și o povestioară memorabilă, de a cărei autenticitate nu avem motive să ne îndoim, chiar dacă cele câteva articole pe care le-a scris despre Crane sunt pline de inexactități.
O noapte de vară la Brede Place, după o după-amiază cu cer întunecat și nori grei, prevestitori de trăsnete. Crane și câțiva dintre prietenii săi scriitori stăteau la masa din bucătărie și beau whiskey cu sifon. Conrad și Mason112 sunt singurii pomeniți de Harriman, dar se înțelege că mai erau și alții. În sfârșit, pe la ora nouă, explodează primul trăsnet. Crane le vorbise despre „oblonul adverbelor“ al lui Harold Frederic, o listă lungă cu adverbe utile pe care răposatul său prieten le notase pe un oblon, ca să le aibă la îndemână când își scria romanele. Mason își mai toarnă un pahar, între degete i se mistuie încă una dintre țigările lui Crane, iar trăsnetul se abate iar. Conrad spune că nu i se pare o idee rea. Mason se ridică în picioare și spune că singura cale de a scrie este să știi dinainte ce-ai de gând să faci — să cartografiezi totul înainte să începi. Crane îl contrazice vehement. „Întotdeauna am fost de părere că totul e o chestiune de tehnică“, spune el. „Dacă omul stăpânește această tehnică anume, atunci poate scrie o poveste despre orice.“ Cerul întunecat se luminează de un fulger alb, iar Mason stă lângă fereastră și, privind la pajiștea din fața lui, i se adresează lui Crane: „Dacă e așa cum zici, atunci scrie tu o poveste despre căpițele de fân de afară. Te provoc!“ „Accept“, zice Crane, apoi subiectul discuției se schimbă. Într-un târziu, grupul se destramă, toată lumea merge la culcare, iar a doua zi, la ora prânzului, Crane lipsește în mod misterios, dar iată-l apărând la cină „cu un sul de hârtie în mână, legat cu o panglică albastră“. Cora râde, pentru că știe ce urmează. „Ca să vedeți“, spune ea, „Stevie e proaspăt absolvent și a venit cu diploma, să v-o arate. Nu-i așa, Stevie?“ Crane dă aprobator din cap, iar după cină, când grupul se adună pentru încă o seară scăldată în whiskey cu sifon, desface panglica albastră și spune: „O să vă demonstrez ceva, măi, indienilor.“ Apoi desface paginile și le citește o poveste plasată pe vremea lui Cromwell, întâmplător în aceeași casă în care are loc lectura, o povestire în care după fiecare căpiță de fân de pe pajiște se ascunde câte un soldat al Commonwealth-ului, așteptând un semnal să atace casa, în timp ce călugării dinăuntru se pitesc în cotloane sau dispar în beci. La sfârșitul poveștii, Mason îi întinde mâna lui Crane și spune: „Recunosc că ai avut dreptate.“ Conrad se mulțumește să scoată un mormăit — care, în limbajul intim dintre el și Crane, e un semn de aprobare deplină.
Povestirea s-a pierdut și cel mai probabil nu va fi găsită niciodată, opinia generală fiind că, după demonstrație, Crane și-ar fi mototolit și distrus creația — fără doar și poate aruncând-o în șemineu, cu panglică albastră cu tot.
3
Într-una dintre notițele pentru biografia lui Crane pe care până la urmă n-a mai scris-o, Cora își aduce aminte de singura neînțelegere furioasă dintre ei. „I-am zis: de ce să nu scrii un roman popular pentru bani, ceva ce să citească toată lumea? El s-a întors spre mine și mi-a răspuns: O să scriu pentru un singur om & a bătut cu pumnul în masa de scris & omul ăla voi fi eu etc. etc…“
Crane apărându-și onoarea de artist, întărindu-și hotărârea și refuzând să cedeze în fața pretențiilor comerciale, dar în timpul acelui an la Brede a ajuns cu spatele la zid și adevărul este că până la urmă a cedat și a încercat să scrie un roman care să se conformeze gustului popular. Se apucase de el în ultimele luni din 1897, întrerupând lucrul la „Hotelul albastru“ ca să producă povestea mai lungă pe care editorii săi îl tot îndemnaseră s-o scrie (gata cu afurisita de proză scurtă, dacă se poate), și s-a întors la el într-un efort susținut de a-și atrage belșugul care să salveze gospodăria de la faliment. I-a ieșit cel mai lung roman pe care l-a publicat vreodată — dar și cel mai prost, singura sa creație substanțială care poate fi considerată slabă.
Primele părți din În serviciu activ, scrise în 1897, sunt promițătoare, dar reprezintă doar trei din cele treizeci și unu de capitole ale unui roman de duzină și, oricât de strălucit ar fi cel de-al treilea capitol, cu perspectiva sa multifațetată asupra funcționării unui cotidian senzaționalist din New York (un subiect pe care Crane îl cunoștea bine), materialul care urmează degenerează rapid într-o combinație ieftină de poveste de dragoste și aventuri plasată în timpul Războiului Greco-Turc, în care descurcărețul erou jurnalist, scindat între o ispită vicleană și frumoasa și foarte onorabila fiică a unui profesor universitar, salvează situația prin inventivitatea și curajul său — o prostioară absurdă care seamănă cu o mulțime de filme MGM cu Clark Gable din anii 1930. Cartea a fost scrisă într-o erupție creativă, rapid și fără să stea pe gânduri — între sfârșitul lui ianuarie și mijlocul lui mai — și imediat ce a terminat-o, Crane i-a trimis un bilet Clarei Frewen:
Dragă doamnă Frewen, sunt mai înainte de orice un om cinstit și, așa cum v-am promis, trebuie să vă mărturisesc că sâmbătă dimineața la ora unsprezece și un sfert — după cazne îndelungi —, am adus în această lume naivă un roman cu titlul „În serviciu activ“, întreg și desăvârșit spre deplina sa rușine — 79 000 de cuvinte —, care chiar în acest moment își face ieșirea în lume, pentru a-mi submina orice pretenție de excelență la care aș fi putut fi îndreptățit până acum și Dumnezeu să-l ierte pentru cât e de prost.