Curios, cartea a avut parte de critici și cititori entuziaști. Poate nu suficienți ca să aducă belșug, dar În serviciu activ a reușit să facă un profit modest, chiar dacă s-au găsit și voci care s-o expedieze ca eșec și compromis, dintre care cea mai crudă (și mai ignorantă) e cea a Willei Cather, vechea prietenă din Nebraska a lui Crane, care comentează: „fiecare pagină e ca gustul pe care ți-l lasă a doua zi o cină cu șampanie, ca izul stătut de țigară […] E un lucru grav că un om sănătos și cu un cont în bancă a scris o carte atât de grosolană, de anostă și de lipsită de farmec ca În serviciu activ.“
Sănătos și cu un cont în bancă. Dac-ar fi știut ea despre ce vorbește…
***
Legenda creată în jurul lui Crane spune că în ultimul său an de viață s-ar fi transformat într-un hamal literar pentru a-și plăti facturile și n-a mai dat nimic de valoare, dar, în afară de neinspiratul și într-adevăr ratatul În serviciu activ, nu prea există dovezi în sprijinul acestei idei. Da, scria prea mult, trăgea prea mult de el și muncea în primul rând ca să scape de portăreii care lătrau în fața ușii, dar, în ciuda crizelor repetate de malarie și a plămânilor tot mai slăbiți și greșit diagnosticați, majoritatea creațiilor sale de la începutul lui 1899 și până la începutul lui 1900 sunt cel puțin bune, două dintre ele fiind chiar sublime, comparabile cu cele mai bune texte pe care le scrisese până atunci.
Înainte de a se întoarce la romanul prost, în timp ce scria la el, dar și mult după ce l-a terminat, a lucrat la două colecții de povestiri, ambele încheiate înainte de primăvara anului 1900, când s-a prăbușit definitiv, și publicate la scurt timp timp după moartea sa, în iunie — Povestiri din Whilomville (august) și Răni în ploaie (septembrie). Ambele volume sunt titluri esențiale pentru opera sa și, mai mult decât atât, conțin elemente care sugerează o schimbare de direcție, îngăduindu-ne să întrevedem câteva dintre teritoriile tentante pe care Crane le-ar fi putut explora în operele sale viitoare — dacă ar fi supraviețuit.
În cele din urmă, „Mănușile cele noi“ a fost inclusă în același volum cu Monstrul și „Hotelul albastru“, dar aceea fusese pentru Crane prima reîntoarcere în lumea copilăriei de la „Povestirile despre copilaș“ din 1893. La nici două săptămâni de la întoarcerea în Anglia a mai scris o poveste cu un protagonist copil, plasată în Whilomville (trimisă lui Reynolds pe 27 ianuarie), apoi încă una (31 ianuarie) și încă una (7 februarie). Din acel moment și până în toamnă, a compus în total o duzină de povestiri, pe care Harper’s Magazine le-a publicat lunar începând din august. La fel ca „Mănușile cele noi“, sunt povești despre copii, dar nu neapărat pentru copii, deși se pare că micul Ernest Hemingway, care s-a născut în 1899 și l-a prins pe Crane în viață aproape un an, ar fi citit povestirile din Whilomville sau i-au fost citite în copilăria sa petrecută la Oak Park, Illinois, de unde și admirația de-o viață față de S.C., a cărui operă i-a marcat puternic propria evoluție ca scriitor. Dezbracă-le până la piele — și exprimă cât mai mult spunând cât mai puțin —, acesta era mesajul. Gândiți-vă la doctorul Trescott care numără ceștile de ceai ale soției sale la sfârșitul Monstrului, apoi gândiți-vă la Krebs din „Soldatul s-a întors acasă“, care privește cum i se întărește slănina în farfurie.
Niciuna dintre cele douăsprezece povestiri noi nu reușește să atingă nivelul primei povestiri despre micul fugar și mănușile lui ude, dar câteva se disting ca fiind excepționale și toate, chiar și cele mai comice, sunt lipsite de sentimentalismul scârbos care strică multe dintre scrierile despre copii. Figura centrală a noului ciclu e Jimmie Trescott, fiul doctorului din Monstrul, dar Whilomville se află aici într-o fază ceva mai timpurie din existența sa. Nu mai e un orășel în plină expansiune de la mijlocul anilor 1890, ci un sat pastoral din anii 1870-1880, chiar după Războiul Civil, anii copilăriei lui Crane, și, pentru a arăta că avem de-a face cu o filă nouă-nouță, scriitorul îi readuce la viață atât pe Jimmie, cât și pe Henry Fleming, neatinși de foc, în prima povestire, „Vânătoare de lincși“, în care băiețelul țintește o veveriță și nimerește fără să vrea o vacă. Spre deosebire de majoritatea celorlalte povestiri care se petrec în oraș și au o distribuție formată atât din fete, cât și din băieți, aceasta este despre băieți în sălbăticie, băieți care se joacă în pădure. Pe pagina a doua, Crane arată contrastul intens dintre lumea lor și lumea adulților, trasând cadrul mental și social pentru tot restul povestirilor.
Au trecut pe o cale străjuită de copaci, un drum cunoscut băieţilor ce tânjeau la acel tărâm al libertăţii cu dealuri şi păduri în care-şi trăiau întru câtva fantezia de moment — cu indieni, mineri, contrabandiști, soldați sau bandiți. Potecile le aparțineau și știau multe dintre tainele tufelor de cucută verde-închis, ale întinderilor de ferigă dulce și afini, ale pereților sterpi de piatră vânătă, cu oțetari de un roșu aprins la poale. Sunt sigur că toți băieții erau convinși că, într-o zi, sălbăticia avea să le divulge un secret minunat […] Pentru oamenii mari, aceste pustietăți păreau a fi doar distanța dintre două locuri, ascunzători pentru iepuri sau un teritoriu a cărui valoare depindea de cea a cherestelei […]
Între timp, [băieții] trăiau acolo, în sezon, vieți din cale-afară de aventuroase — prin mijlocirea imaginației.
În oraș, Crane creează o lume închisă de personaje-copii recurente, care apar în toate povestirile, formând o colecție unitară, asemănătoare cu cea alcătuită de Sherwood Anderson douăzeci de ani mai târziu în Winesburg, Ohio. Jumătatea băiețească a acelei lumi din Whilomville se conduce după o ierarhie strictă, cu Willie Dalzel cel autoritar și plin de imaginație pe post de căpetenie necontestată, Jimmie Trescott cel neascultător și mereu pus pe distracție pe post de aghiotant, Homer Phelps cel greoi la minte adâncit în robie eternă, la care se adaugă diverși pioni ca gemenii Margate și Dan Earl, care fac tot ce decide grupul. Crane, mereu atent la dinamica gândirii de grup, descrie interacțiunile dintre băieți cu precizie spectaculoasă, pe un ton mai senin (în „Lecția de oratorie“ și „Un mic pelerin“) sau cu intenții mai serioase („Rușine“, „Felinarele trăsurii“ și „Procesul, execuția și înmormântarea lui Homer Phelps“). Dar, la urma urmei, povestirile cele mai eficiente sunt cele în care un copil din alt oraș vine la Whilomville și tulbură echilibrul acelei lumi închise, ceea ce Crane descrie într-o cheie foarte comică, în „Copilul înger“ și „Soba“, de pildă, sau într-una puțin sau deloc comică, în tablouri sumbre despre vieți chinuite ca în „Lupta“ și „Golanul de la oraș și sătenii virtuoși“.
Cele amuzante prezintă aventurile micuței Cora, verișoara lui Jimmie de la New York, „curajoasa bandită […] și nelegiuită“ zisă „copilul înger“. Farsele ei încep într-o vară când sosește în vizită la familia Trescott împreună cu mama ei cea indulgentă și elegantă și cu tatăl ei, un pictor distrat, iar de ziua ei, când respectivul părinte trăsnit îi oferă în dar cinci dolari, diavolița blondă se lansează în acțiune. În fruntea unei armate de copilași din vecini, fetița intră într-un magazin de dulciuri bine aprovizionat și face cinste cu un adevărat ospăț de înghețată, tort și „șoricei de ciocolată, caramele, acadele, țigări de ciocolată, zahăr candel pe băț, zahăr candel în formă de creion de scris pe tăbliță și o mulțime de figurine semitransparente în formă de lei, tigri, elefanți, cai, pisici, câini, vaci, oi, mese, scaune, mașinării (atât locomotive, cât și pompe de incendiu), soldați, doamne rafinate, bărbați ciudați la înfățișare, orologii, ceasuri de mână, revolvere, iepuri și paturi“, iar la sfârșit, când copiii sunt sătui și ghiftuiți și atât de umflați că abia se mai țin pe picioare, vânzătorul îi dă copilului înger restul. Doi dolari și douăzeci și șapte de cenți. Descoperind cu stupoare că n-a ciuntit decât puțin din suma inițială, fetița își adună armata ostenită folosind cuvintele magice: „Trebuie să născocim cum să mai cheltuim niște bani“ (autorul trebuie să se fi amuzat teribil când a scris acest rând), după care pornesc cu toții să cheltuiască restul de bani la frizeria lui Neltje, unde bărbatul cu nume imposibil de pronunțat le retează pe rând frumoșii cârlionți de copii, spre durerea și vaietele consternate ale părinților victimelor adorate.
Aceeași micuță Cora apare și în următoarea povestire, „Îndrăgostitul și pârâcioasa“, pentru că Jimmie s-a îndrăgostit de verișoara absentă și-i duce dorul după ce fetița se întoarce la New York cu părinții ei. Într-o zi de școală, în pauză, Jimmie rămâne în clasă ca să-i scrie drăguței lui o scrisoare: „Draga mea Cora te iubesc din suflătu meu oh vin napoi, napoi, napoi căci pe tine te iubesc mai mult decât pe oricine oh vino napoi Când vine iar primăvară o să zbur ăm și o să zbur ăm ca pasera.“ Gestul de a-i scrie acea scrisoare îl aruncă pe amorezul prăpădit într-un ciclon de haos și probleme, dar până de Crăciun, când Cora se întoarce la Whilomville, băiatul și-a depășit în mare parte pasiunea pentru ea — sau cel puțin așa își închipuie. Îngerul a venit la țară cu noul ei obiect preferat, o sobă de jucărie, care „se dovedi a fi o drăcie de fontă, mare cât un geamantan, care părea autentică, așa cum spun oamenii de teatru“. Capricioasă, Cora insistă s-o care după ea tot timpul, dar cum e prea grea s-o ducă ea însăși, bietul ei tată, supunându-se umil poruncilor ei, i-o târăște dintr-o cameră în alta și de la un etaj la altul al casei. Când doctorul Trescott întreabă de ce n-o instalează pur și simplu într-un loc, ca să se joace cu ea acolo, maică-sa răspunde: „Dacă pentru ea e o bucurie să-și ia soba cu ea, de ce nu?“
E o situație tare ciudată, dar lui Jimmie nu-i mai pasă de mult de ciudățenii și în scurt timp se lasă din nou vrăjit de Cora, bucuros să-i devină „complice“ sau, mai precis, sclav al capriciilor ei, pentru că „atunci când mintea dogorea în trupul acela micuț, copilul-înger era forță pură“. În după-amiaza importantei petreceri care urma să se țină acasă la familia Trescott, copiii sunt atenționați „să se poarte cuviincios“, așa că duc soba în grădină ca să se joace cu ea acolo, în timp ce casa se umple de vizitatoare. Spre deosebire de celelalte unsprezece povestiri, în care adulții sunt în general absenți sau dau târcoale pe la margine, pentru a menține ordinea și a împărți pedepse la nevoie, în „Soba“, părinții lui Jimmie și ai Corei joacă roluri centrale, oferindu-i lui Crane licența narativă de a dedica două pagini întregi tradiției petrecerilor provinciale, lansând prompt un atac împotriva ipocriziilor sufocante din viața clasei de mijloc, același mediu înțepat care-l făcuse să se poarte atât de nepoliticos la seratele fratelui său William din Port Jervis. Două exemple:
În după-amiaza fatidică se întâlnea un mic grup de dușmance latente, alese pe sprânceană. Urma o paradă de saluturi afectuoase, în timpul căreia toată lumea prețăluia drastic cu ce erau îmbrăcate celelalte. Cele care purtau rochii vechi își doreau să fi rămas acasă, iar cele care-și dădeau seama că sunt mai bine îmbrăcate decât restul grupului erau mulțumite, exaltate sau încercau satisfacția cruzimii. Apoi beau ceai, care nu era nici obicei și nici plăcere pentru ele, pentru că preferau cafeaua cu lapte.
Sau, mai specific, chiar despre cănile de ceai:
Aceste colecții erau atât de diferite ca stil și ca valoare evidentă, încât nimeni nu putea fi mulțumit. Cele mai sărace invidiau; cele mai bogate se temeau; cele mai sărace se zbăteau întruna pentru a le depăși pe cele din frunte; cele din frunte întorceau mereu capul îndărăt, ca nu cumva să fie depășite. Dar ele nu știau absolut nimic din cele scrise aici. Nu-și dădeau seama că sunt foarte proaste, ci se credeau culmea rafinamentului. Și dădeau și primeau lovituri în inimă — lovituri crunte, care tăiau adânc — închipuindu-și că tărâmul oamenilor cumsecade era alcătuit din asemenea mizerii.
Între timp, afară a nins, iar focul din soba copiilor s-a stins. Primul lor gând e s-o aprindă iar în grajd, dar Peter Washington (care e pomenit în treacăt în Monstrul ca prieten al lui Henry Johnson), aici grăjdarul familiei Trescott — aproape o copie a lui Johnson —, le interzice să reaprindă acel obiect de jucărie, totuși real pe domeniul său inflamabil, așa că nu le rămâne decât să care jucăria din fontă pe o ușă deschisă a pivniței, în jos pe niște trepte și de-acolo în măruntaiele casei, un spațiu cald și uscat unde „două cuptoare imense, cilindrice torceau în voie“. În timp ce grinzile din tavan se zgâlțâie din cauza „diverselor emoții care tulburau petrecerea“, Jimmie aprinde din nou soba. Căutând în jur ceva de gătit, hotărăsc să dea iama în napii familiei Trescott și să arunce în flăcări acele rădăcini pline de pământ, dar când Cora decretează că sunt proprietarii unui hotel, iar napii sunt de fapt pudingurile pe care le pregătesc pentru mii de clienți, soba de jucărie devine prea măruntă pentru ambițiile lor. Jimmie începe să arunce grămezi întregi de napi-puding într-unul dintre cuptoare, iar când mirosul rădăcinilor se ridică, pătrunzând în lumea adulților, cei doi tați care au stat ascunși în biroul doctorului ca să evite petrecerea coboară să afle ce se întâmplă. Când văd cum stau lucrurile, doctorul îl trimite pe Jimmie sus, iar pictorul flegmatic se preface supărat pe fiica lui. O ia de braț într-o „parodie de furie“, dar după ce o scutură zdravăn de câteva ori, ea începe să urle, iar el se oprește brusc. „A durut-o“, îi spune el lui Trescott. Doctorul răspunde, după un moment de gândire: „A durut-o, zici? Păi, s-o mai doară. Dă-i la fund! Dă-i la fund, omule, ce drăcia dracului! Așa-i trebuie. Să-i încingi fundul. Încinge-i-l!“ Iar tatăl fetei îl ascultă. Oricât ar fi de stângaci, duce treaba până la capăt.
Un alt intrus care intră pe teritoriul îngrădit din Whilomville e un băiat pe nume Johnnie Hedge care se mută din Jersey City cu mama lui rămasă văduvă și cu fratele mai mic în casa vecină cu cea a familiei Trescott, care le aparținuse înainte Hanniganilor, cei care o vând în Monstrul când își dau seama că arătarea distrusă, desfigurată care fusese pe vremuri Henry Johnson locuiește din nou la familia Trescott. „Bătaia“ începe în ziua când necunoscuții își aduc catrafusele și se alătură comunității din Whilomville, evenimente la care Jimmie a fost deja martor, iar la câteva minute după ce Willie Dalzel și alți membri ai găștii vin să le arunce o privire nou-veniților, Johnnie Hedge intră în scenă pentru prima oară
venind agale pe aleea acoperită cu pietriș care ducea de la ușa casei până la poartă. Era cam de vârsta și statura lui Jimmie Trescott, dar avea pieptul lat și picioare dolofane. Avea fața rotundă, trandafirie și durdulie, dar părul cârlionțat și negru și sprâncene la fel de brune de la natură, așa că te ducea cu gândul și la o budincă, și la un tăuraș.
Băiatul s-a apropiat încet de grupul de localnici cu state mai vechi, care amuțiseră complet. Aceștia l-au măsurat din priviri; și el i-a măsurat pe ei. Parc-ar fi fost niște sălbatici care vedeau pentru prima dată un alb sau niște albi care vedeau pentru prima oară un sălbatic. Tăcerea s-a prelungit.
După câteva minute, micul Dalzel îi spune lui Hedge că poate să-l „bată“, nou-venitul îi dă dreptate, după care Dalzel îl întreabă dacă, după părerea lui, îl poate bate pe Jimmie Trescott. „La care băiatul cel nou l-a măsurat pe Jimmie cu respect, dar atent, și într-un târziu a răspuns: «Habar n-am.»“ În acel moment, ceilalți îl împing în față pe Jimmie care, înțelegând ce se așteaptă de la el, spune ce trebuie spus: „Poți să mă bați?“ Hedge a înțeles și el între timp ce trebuie să spună și, „deși e nefericit și singur“, le face pe plac: „Da.“ Se iscă rumoare. Jimmie îi cere lui Hedge să iasă din curte, dar băiatul cel nou rămâne ferm pe poziții și pe moment sunt în impas. Așa cum strălucit observă Crane (iar în paragraful care urmează nu există cuvânt mai strălucit decât „victime“), amândoi băieții sunt prinși într-o situație imposibilă, una mult mai profundă și mai complexă decât situația standard a unui copil persecutat care se opune brutei. E examinată o întreagă ordine socială și până la urmă e mai puțin important cine dă pumnii, cine câștigă și cine nu.
Cele două victime s-au privit cu ochi mari. Erau despărțiți de gard, așa că le era imposibil să se încaiere direct, dar păreau să înțeleagă că în cele din urmă vor fi nevoiți să se sacrifice pentru aspirațiile feroce ale celorlalți băieți și se cercetau reciproc, ca să înțeleagă ceva despre caracterul celuilalt. Nu erau deloc furioși. Erau pur și simplu doi mici gladiatori îndemnați gălăgios să se vatăme unul pe altul. Pe amândoi se vedea că șovăie și se îndoiesc, dar nu și că se tem. Nu înțelegeau prea bine ce simt, așa că scurmau pământul iritați și-i răspundeau îmbufnați, cu voce joasă, lui Willie Dalzel, care se purta ca un director de circ.
Situația e deblocată de amenințarea unei viitoare confruntări — Jimmie, care are o reputație de apărat și s-a lăudat adesea cât e de dur, îi dă lui Hedge un ultimatum: „Data viitoare când te prind că ieși din curte, îți sparg capu’.“ Grupul izbucnește în urale aprobatoare și, cum Hedge e obligat acum să răspundă, ripostează cu această „frază semi-sfidătoare“: „Poate că da, da’ poate că nu.“
Povestea e împărțită în trei capitole, iar în cel de-al doilea capitol urmează o rememorare chinuitoare a unor evenimente pe care Crane trebuie să le fi trăit de suficiente ori în propria sa copilărie. Mereu în postura băiatului nou într-un oraș sau cartier nou, mereu outsiderul dornic să se integreze, mereu străinul, lupul singuratic nevoit să accepte ritualul brutal de inițiere al haitei. Luni, când Johnnie Hedge merge pentru prima dată la școală, începe „tortura“ adaptării la noul mediu. Pomenindu-se „printre oameni noi, într-un trib nou“, băiatul înțelege că „are doar două căi“: victoria, care-i va conferi o poziție respectată printre semenii săi, sau înfrângerea, care-l va transforma în robul „unui băiat mai puternic“, pe care va trebui să-l susțină în toate. Dar cum să-și facă un loc în acea lume unde „nimeni nu-l cunoștea, nu-l înțelegea, nu-l iubea. În acea perioadă de inițiere avea să fie înconjurat de o ceată de șacali care poate că în cele din urmă aveau să se dovedească a fi niște băiețași la fel ca el, numai că acest adevăr scăpa întrucâtva filosofiei sale“. În primele zile de școală, Hedge e batjocorit pentru numele său113 (căci „pentru băieți, toate numele noi erau amuzante“), e tachinat de „băieți mici și total neînsemnați“ și e „supus unei furtuni de priviri fixe, șușoteli și chicoteli ca un om-maimuță“.
Jimmie însă își vede de treabă și nu pare interesat să se bată cu băiatul cel nou, dar după amenințarea curajoasă rostită în prima zi, ceilalți băieți din gașcă încep să-l bănuiască de lașitate. În scurt timp ajunge să fie hărțuit cu aceleași strigături usturătoare ca Horace din povestea mai veche: „Fricosu’! Fricosu’! Fricosu’!“
O confruntare e inevitabilă.
În ziua bătăii, o sută de băieți se adună în curte după orele de școală, ca să se uite. Jimmie îl provoacă pe Hedge, iar băiatul cel nou e silit să lase cărțile jos și să-și înfrunte adversarul. Crane amână acțiunea câteva momente, pentru a face unele observații despre tacticile de luptă ale băieților, care se bat „ca puii de urs“, adică se reped unul la altul cu capul înainte și se încleștează corp la corp până când cad amândoi la pământ, plânși și răvășiți, rostogolindu-se „în praf, în noroi, zăpadă sau orice se nimerește pe jos“. Jimmie, care e expert în tehnica de atac a puilor de urs, se repede cu toată viteza la Hedge, dar băiatul din Jersey City e deprins cu altă abordare și, când „o scânteie i-a aprins sângele de luptător […] a început să-și bălăngăne brațele, să le rotească atât de iute, că l-ai fi luat drept un model în miniatură, brevetat, de moară extraperformantă“. Jimmie e derutat pe moment și, până să-şi dea seama cum să pareze acea dezlănțuire de brațe fluturânde, rotitoare, încasează „un mic pumn noduros“ în ochi și se prăbușește, învins.
Mulțimea e șocată, năucită, copleșită. „Whilomville nu mai văzuse niciodată una ca asta“, iar băiatul cel nou stă singur în picioare, „cu pumnii încleștați pe lângă corp, fața stacojie și buzele tremurându-i încă de la violența luptei“. Urmează o scurtă pauză, timp în care băiatul simte un imbold nou, care-l face să-l fixeze cu privirea pe Willie Dalzel, „capul răutăților dintre hărțuitorii săi“, înțelegând prea bine că Jimmie Trescott e o simplă unealtă a dorințelor șefului, deci o distracție măruntă, dar dacă-l provoacă și-l înfrânge pe durul durilor, va scăpa definitiv de umilințe, așa că pune iar moara în mișcare, îi trage lui Dalzel un pumn în față, iar șeful bandei o ia la sănătoasa — fuge „ca un iepure“ urlând și se face nevăzut.
Dar povestea nu se încheie aici. „Bătaia“ are o continuare, o povestire intitulată „Golanul de la oraș și sătenii virtuoși“, care începe de unde se termină precedenta și urmărește drama până la final.
În microlumea băiețeilor, înfrângerea căpeteniei a provocat „un fel de anarhie generală“. Șeful băieților nu e neapărat cel mai puternic sau cel care nu pierde nicio bătaie, dar nu poate fi cel care fuge și, pentru că a spălat putina după înfrângerea sa umilitoare, Dalzel și-a pierdut respectul subordonaților. A fost detronat, iar șmecherul obișnuit să dea ordine e acum supus unui potop de „fluierături, chiote și huiduieli“. Dar asta nu înseamnă că băieții i se supun acum lui Hedge. Acesta a tulburat ordinea regatului lor liniștit și-i poartă pică pentru asta. Indiferent ce a reușit să obțină cu pumnii, tot nu este unul dintre ei.
Cât despre Jimmie, prima victimă a moriștii zdrobitoare, el a fost absolvit de orice fel de vină. Ba chiar și-a întărit poziția prin calmul și demnitatea cu care a primit înfrângerea și tocmai din acest motiv (observați întorsătura psihologică abilă), această nouă poziție nu face decât să-l încurajeze să se umfle în pene pentru bărbăția cu care a îndurat pumnul cu care Hedge l-a făcut knockout. Prin mecanismele interioare ale vanității lui de băiețel, învinsul și-a transformat înfrângerea în victorie. Poate că e un detaliu microscopic, dar e tot un exemplu relevant al refuzului lui Crane de a-și idealiza personajele. Așa mic cum e, Jimmie Trescott, americanul tipic, e la fel de plin de defecte și de egoist ca toată lumea.
Timpul merge înainte, viața merge și ea înainte și, pentru că sunt vecini, Jimmie şi Johnnie se împacă în cele din urmă şi leagă un început de prietenie. După cum observă Crane: „Animozitățile de lungă durată ale bărbaților nu-și găsesc locul în viața unui băiat. Mintea unui băiat e flexibilă; el își reajustează poziția cu o ușurință care decurge — pur și simplu — din faptul că nu e încă bărbat.“
În acest timp, Dalzel plănuiește să se reafirme, în timp ce tribul își continuă existența fără un lider recunoscut. În acei ani fără cinema, fără televizor și fără radio, băieții își satisfăceau pofta de povești citind cărți și „s-a întâmplat să fie la mare modă o anumită broșură ieftină de senzație“, o poveste despre un servitor de pe o corabie a piraților care-și depășește umila condiție, devenind cel mai crud și mai de succes căpitan de pirați de pe toate mările și oceanele. Într-o după-amiază, când băieții se adună în curtea familiei Trescott, Dalzel își începe eforturile subtile de a prelua din nou controlul propunându-le să pună în scenă acțiunea din carte. Desigur, el își atribuie rolul servitorului la maturitate, dar trebuie să găsească pe cineva pentru rolul șters al servitorului pe când era doar un băiat mărunțel și maltratat. Amărâtul de Homer Phelps acceptă, apoi refuză, Dan Earl, „sfios și docil,“ refuză în mod neașteptat, iar după câteva momente, ajuns în pragul disperării, Dalzel îl observă pe fratele mai mic al lui Johnnie Hedge care-i privește „cu jind“ din curtea vecină.
Când a fost invitat să-l joace pe băiatul de cabină, el a acceptat bucuros, cu gândul că astfel va fi primit în trib. Dar ceilalți l-au biciuit și l-au lovit cu pumnii cu un realism care nu era cu totul lipsit de durere. Băiatul s-a pus imediat pe urlat. Ei l-au sfătuit să nu țipe, să nu se sinchisească, deși continuau să-l chinuie.
Restul poveștii se desfășoară într-un iureș de acțiune, contra-acțiune și contra-contra-acțiune, înclinând spre un sfârșit cu totul neașteptat. Alertat de strigătele fratelui său, Johnnie Hedge vine fuga în curte furios, turbat, dezlănțuit, strigând la Dalzel că o să-l bată cu biciul până-l lasă lat, că o să-l jupoaie, „și imediat s-a produs un amestec — o infuzie de doi băieți care părea ieșită din mâinile unui chimist“. De această dată, Dalzel reușește să-l placheze pe Hedge înainte să încaseze un pumn, iar când praful se risipește, zac amândoi la pământ, cu Willie deasupra lui Johnnie, dar cel de dedesubt refuză să se predea. Se încleștează iar, se opresc o clipă, dar băiatul tot nu se predă. Apoi încă o dată, dar băiatul refuză în continuare. „Se zvârcoleau; rosteau cuvinte stranii; plângeau; iar soarele îi privea din înalt neabătut, fără să clipească.“ Lupta continuă, Dalzel fiind în avantaj net — cel puțin pe moment —, dar Peter Washington iese apoi din grajd, observă „tragedia din curtea din spate“ și dă fuga să-i despartă. Îi descleștează pe cei doi băieți și, „cu o indignare năvalnică și curată“, îi ceartă pentru că se poartă ca niște câini turbați și le spune să termine. Ei nu vor să termine. Încearcă iar și iar să se repeadă unul la altul, iar Washington se interpune, certându-l în același timp și pe Jimmie, pe care-l acuză că a încurajat bătaia, ceea ce Jimmie neagă o dată și încă o dată, după care Washington îi ordonă lui Dalzel să plece, „că te omor cu mâna mea“, apoi îi spune lui Hedge că-l crezuse un băiat cu scaun la cap,
— […] da’ ce să vezi, tu n-ai minte nici cât un iepure. Ia acas’ cu tine, să nu te mai prind p-aci la bătaie, că-ți rup șalele.
Hedge s-a îndepărtat demn, urmat de fratele său mai mic. Ajuns la o distanță sigură de Peter, acesta din urmă i-a strigat, ducându-și degetele la nas:
— Cio-ro-iuuu’! Cio-ro-iuuu’!
Peter Washington și-a vărsat obida asupra lui Jimmie.
— Se vede treaba că nu bagi la cap că tu nu ești un neica nimeni de-ăsta. Da’ aș, te înhaiți cu cine dă domnu’.