Poți să vii? M-aș bucura foarte mult. Și te rog să mă ierți că nu vin eu la tine. Dragă Stephen, sunt paralizat ca o nenorocită de broască-țestoasă în mâl. Nu mă pot mișca. Nu pot scrie. Nu pot face nimic. Dar mă pot simți jalnic și — pentru numele lui Dumnezeu — chiar așa mă simt!
Jess le transmite dragostea ei tuturor ai casei. Transmite-le și de la mine calde salutări și complimente. Să mă anunți cu o zi înainte când vii. Ești un tip de milioane.
Jessie Conrad ne informează despre „vizitele frecvente“ ale lui Crane la Pent Farm, casa în care se mutase împreună cu familia ei după plecarea lui S.C. în război, dar atunci nu s-a mai dus, în ciuda chemării urgente, aproape disperate a lui Conrad. Era prea ocupat să-și împingă stânca în sus pe munte ca să se țină de vizite și, cum avea la rândul său casa plină de musafiri, s-a refugiat din nou la Brown’s Hotel din Londra, ca să poată lucra. Oricât de surmenat ar fi fost Crane în acele luni arhipline de dinainte de prăbușirea finală, Conrad a fost mereu prezent în gândurile sale și asta până în ultima clipă.
Deocamdată nu mai pot, Joseph.
În ultima scrisoare a lui Crane, în ultima sa zi la Brede înainte de a pleca la Dover, în călătoria morții spre Pădurea Neagră, nu vorbește mai deloc despre sine. Se gândește însă la situația grea în care se afla prietenul său și caută o soluție să-l ajute.
Dragă Bennett,
îi dictez următoarele doamnei Crane. De dimineață plecăm la Dover. Probabil că știi care e situația mea. Am primit vinul. Îți mulțumesc mult. Vreau să spun ceva despre Lista Civilă. Din câte pricep, faptul că o persoană nu s-a născut în Anglia nu înseamnă că nu poate fi ajutată. În acest moment, mă gândesc în primul rând la Conrad. După părerea lui Garnett, probabil nu va fi niciodată popular în afara cercurilor scriitoricești. E sărac, e un gentleman și e mândru. Soția lui e fragilă și au un copil. Dacă Garnett o să te roage să tragi sfori pentru Conrad, ca să ajungă pe Lista Civilă, te rog să-mi faci acest ultim serviciu și să te adresezi acelei rude ale tale care se pricepe la asemenea lucruri. Contez pe tine.
Al tău,
S.C.
5
Viața la Brede a continuat cu poticnelile sale, în timp ce soții Crane își făceau numărul de improvizație dezordonată în doi, reușind cumva să supraviețuiască până la sfârșitul anului. În 1899 au avut o mulțime de dureri de cap mici și mari, dar nu și catastrofe majore, doar problemele obișnuite care ar fi putut să apară într-o gospodărie haotică cum era a lor. Mack, servitorul bețiv, a cauzat accidental un incendiu în biroul lui Crane. Au primit o amendă de treizeci și cinci de șilingi pentru că nu au solicitat certificate pentru câini. Și au intrat în conflict cu un crescător de oi din vecini tot din cauza câinilor, care erau lăsați să umble liberi și îi omorau oile. Jessie Conrad:
Într-o zi, când ne-am întors după o plimbare lungă (lipsiserăm două zile), de cum am intrat pe alee ne-am văzut nevoiți să ne ținem cu toții de nas.
Leșuri de oi atârnau în patru sau cinci dintre copacii care străjuiesc aleea spre grădină. Stephen s-a făcut alb ca varul și, furios, a înjurat în barbă. Caii se smuceau speriați de creaturile înfricoșătoare care se legănau în dreptul capetelor lor. A doua zi de dimineață, când am ieșit, toate leșurile dispăruseră și n-am aflat niciodată ce anume a făcut Stephen, în afară de a-l fi înjurat zdravăn pe oier.
Au urmat și alte dureri de cap. La început de iunie, la scurt timp după ce fantoma amabilă căreia i se spunea doamna Ruedy s-a întors la Ohio, au primit altă vizitatoare din America — pe Helen, nepoata lui Crane, cea mai mare dintre cele cinci fiice ale lui William, care fusese expediată în Anglia în schimbul împrumutului de cinci sute de dolari pe care fratele rătăcitor a reușit să i-l stoarcă într-un sfârșit celui avar după mai multe luni de cicăleli politicoase, dar insistente.117 Pe 16 martie, Crane scrisese: „În primăvară, când Anglia e toată verde și în floare, ai vrea să ne-o trimiți pe Helen?“, iar până la sfârșitul lunii, William le-a trimis banii. Crane n-avea de unde să știe în ce se bagă. Pe vremuri, Helen fusese nepoata lui preferată, o fetiță plăcută, cu talent precoce la desen, care se transformase însă într-o fată-femeie de optsprezece ani furioasă și frământată, iar tatăl ei cel sever și strâns la pungă, care în ultimii ani purtase nenumărate bătălii disciplinare cu ea, a fost mai mult decât bucuros să-i paseze problema fratelui mai mic.
Cora s-a ocupat de ea, iar pentru început, William i-a răspuns cu câteva scrisori destul de lungi despre Helen — adresându-i-se noii sale cumnate cu „Draga mea Cora“ și semnând cu formula „cu drag“ sau „cu drag, fratele dumitale“ — și în plus a avut grijă să se pună bine și cu fratele său, oferindu-se să-i trimită niște delicatese americane imposibil de procurat, cum ar fi siropul de arțar sau porumbul la conservă. Gesturi care ar fi putut părea stângace, dar reprezentau o încercare onestă de a-și exprima recunoștința față de ei — cel puțin așa părea la vremea respectivă. Judecătorul era îngrijorat mai ales din cauza „persoanelor indezirabile“ cu care fiica sa avea obiceiul să se înhăiteze în Port Jervis („a ajuns la vârsta la care nu-și permite să fie prea democrată“), dar nu și-a exprimat aceste îngrijorări față de fratele său decât în momentul în care Helen era deja pe vaporul care o ducea în Anglia. La scurt timp după sosirea ei, soții Crane au cunoscut-o pe sora lui Kate Lyon și pe nepoata ei de nouăsprezece ani Edith și, cum cele două nepoate păreau să se fi împrietenit la cataramă, ducele și doamna lui s-au grăbit s-o invite pe tânăra, manierata și mereu plăcuta domnișoară Ritchie să stea cu ei la Brede, ca să fie un fel de însoțitoare neoficială a lui Helen. În articolul ei din 1954 despre lunile petrecute acolo, Ritchie ocolește problema comportamentului lui Helen cu observația evazivă că „Helen era sofisticată în unele privințe și infantilă în altele, iar Stephen considera că nu i-ar strica mai multă educație“. Adevărul este că Stephen a vrut s-o dea afară din casă pentru furt. Ce anume a furat, de ce și cum a fost prinsă, iată alte trei necunoscute ale poveștii, dar în urma unor negocieri complexe cu William (care s-a arătat scandalizat de incident și le-a susținut pe deplin planul), în septembrie, Helen a fost trimisă în străinătate, ca să-și continue studiile la școala Rosemont-Dézaley din Lausanne, Elveția, pe care Ritchie o absolvise la rândul ei în acea primăvară. Crane a condus-o personal până acolo, dar cum Helen n-a renunțat la obiceiurile necinstite, împrumutând bani de la colegi fără să-i dea înapoi și inventând un plan absurd de a stoarce bani de la directoarea școlii, sub pretextul că era un împrumut pentru unchiul ei Stephen, viața în Lausanne a devenit atât de nesuferită pentru ea, încât a plecat de la școală în ultima zi din martie 1900, cu mult înainte de încheierea trimestrului. Cum nu aveau unde s-o trimită, soții Crane au îngropat securea războiului și au reprimit-o pe Helen la Brede. Tânăra a rămas cu ei încă două luni, însoțindu-i pe unchiul și mătușa ei la Dover, Calais și Badenweiler, fiind singura persoană din familie care le-a fost alături la final, dar, deși trebuie să fi făcut și să fi spus atâtea în toate acele locuri, niciuna dintre cronicile vieții lui Crane nu menționează vreun cuvânt sau gest al ei. Nepoata cea tăcută, umbra care era și totuși nu era pe deplin acolo, s-a întors în America împreună cu Cora și cu rămăşiţele unchiului ei, a fost prezentă la înmormântarea din Manhattan, apoi a dispărut din nou în ceață. Se pare că s-a căsătorit de două ori (nu se cunosc detalii) și s-a sinucis în 1922, la vârsta de patruzeci și unu de ani.
***
Oi moarte, incendii accidentale și o fată cu probleme care a fost trimisă de acasă, apoi adusă înapoi, dar principala bătaie de cap a anului 1899 au fost banii, aceeași bătaie de cap de la debutul lui S.C. ca scriitor care se agravase între timp, devenind o migrenă în toată regula, o durere ca și cum cineva ți-ar bate întruna un cui în tâmplă, până-n străfundurile creierului. În lipsa unui leac miraculos, problema era stringentă: cum să câștigi suficienți bani din scris pentru a deveni îndeajuns de solvent ca să-ți scoți cuiul din cap? Crane i-a încredințat această operație lui Pinker, agentul incredibil de generos și harnic care storcea bani pentru povești încă nescrise, pentru proiecte încă neconcepute, și în iureșul creativ din lunile colaborării lor, Pinker a fost inundat de atâtea mii de cuvinte pe care să le vândă încoace și încolo, încât de multe ori făcea eforturi ca să țină pasul. Crane se aștepta să se îmbogățească sau măcar să scape de datorii, dar cum risipa de bani inexistenți continua să crească, îi creșteau și datoriile, așa că a ajuns într-o poziție mai dificilă decât la început. De unde și migrena — și veșnicul cui înfipt în țeastă.
Iată ce-i scrie lui Pinker pe 6 august, într-o scrisoare tipică pentru acele luni:
De această dată îți trimit o poveste excelentă din Whilomville — 4 000 de cuvinte — și în același timp îți telegrafiez agitat. Poate că vei avea bunătatea să mă ierți pentru felul cum trag de tine. În următoarele zece zile am nevoie în total de 150 de lire — nu mai puțin, cum spun irlandezii. Dar tot astfel îi voi câștiga — mai ales din Povestirile din Whilomville, pentru că ele îmi vor aduce bani rapid și garantat. Ieri și azi am făcut 40 din cele 150 de lire, dar, pe toți zeii, ajută-mă, că mor.
Ultimul paragraf al unei scrisori trimise săptămâna următoare lui Pinker:
Dacă vei putea respecta partea ta de înțelegere, totul va merge ca pe roate și te voi bombarda cu manuscrise așa de rău, încât o să te crezi în Parisul asediat.
Cora către Pinker pe 31 august:
Între timp, o să ajungă la fundul sacului. Are un vânzător de vin care amenință că mâine o să trimită o citație dacă nu i se achită imediat nota de 35 de lire […]
Asta n-are nicio legătură cu cele 20 de lire pe care le-am cerut înainte — care să-i permită domnului Crane să-și ia o vacanță de câteva zile [ca să-și conducă nepoata la Lausanne] […] Omul cu vinul trebuie plătit, iar domnul Crane are nevoie de o schimbare, altfel mă tem că va ceda nervos și nu putem îngădui așa ceva.
Cora către Pinker pe 30 septembrie:
Sunt tare bucuroasă că i-ați scris să nu plece în Transvaal. Nu-i permite sănătatea. La Paris a făcut o nouă criză de febră cubaneză, iar condiția fizică nu-i permite să reziste la niciun fel de campanie, oricât ar fi de scurtă […]
P.S. Vă rog să nu-i spuneţi domnului Crane că am zis ceva rău de Transvaal118.
După o neînțelegere urâtă cu Stokes, noul său editor american, Crane a primit câteva sfaturi de la Robert Barr:
Te descurci de minune atâta timp cât rămâi la penița ta, dar riști s-o dai rău în bară când te amesteci în afaceri […]
Trebuie să așezi lucrurile întocmai pe făgașul potrivit, lăsând editorii și editurile în seama lui Pinker. Scrie, scrie, scrie orice, dar nu scrisori de afaceri.
Pe 24 octombrie, după un mesaj panicat al Corei, în care se milogea din nou să primească bani, Pinker i-a răspuns direct lui Crane. A fost prima și ultima oară când agentul asediat și exploatat a dat un semn cât de mic de iritare.
Mărturisesc că începi să mă sperii crunt. Mi-ai telegrafiat vineri ca să-mi ceri 20 de lire; luni, doamna Crane plusează la 50 de lire; azi sosește scrisoarea ta în care s-au făcut 150 de lire și chiar mă tem că, în ritmul ăsta, agentul tău ar trebui să fie milionar ca să-ți poată satisface nevoile. Serios vorbind, m-ai băgat în corzi. Doamna Crane spune că i-am trimis „probabil bani domnului Crane care încă nu mi-au parvenit personal“. De fapt, suma a ajuns în prezent la 230 de lire. Nu spun asta ca să te simți obligat față de mine, ci față de propria-ți persoană. Există riscul să stricăm piața dacă o vom inunda brusc cu prea multe povestiri […]
[…] Voi face tot posibilul să adun ceva în următoarele zece zile, două săptămâni.
Cora a ripostat pe 26 cu o tiradă în care o cam ia pe arătură. Citez cel de-al patrulea paragraf:
Haide, domnule Pinker, cum ați putut să-i spuneți domnului Crane să nu inunde piața cu povestiri, ca să n-o strice? E fatal să-i spui așa ceva unui scriitor. Mai ales lui Stephen Crane. Și cum puteți gândi așa, când piața americană e atât de vastă și neatinsă? Harpers și Saturday Evening Post, plus o singură povestire la McClure, doar astea s-au vândut în America în prezent și ați putea vinde o mie de povestiri ale domnului Crane, dacă le-ați avea.
Mai departe de-atât nu s-a ajuns. După două zile, Cora i-a scris lui Pinker o scrisoare moderată și cu totul cordială, iar după alte cinci zile, Crane i-a trimis acel „ceva super-extra-bun“, ultima lui mare povestire, „Fața întoarsă“.
Pinker a continuat să-i susțină neabătut, iar cei doi au răzbit mai departe, zâmbind mereu în ciuda necazurilor, chiar și atunci când duetul lor de amăgire reciprocă se apropia de finalul celui de-al patrulea act.
Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.
***
Avea să se țină o petrecere. Era obligatoriu, pentru că Edith Ritchie urma să plece și cum s-o lase să plece fără să marcheze ocazia așa cum se cuvine? „Familia mea vocifera de multă vreme să vin acasă“, își amintește ea, „dar soții Crane spuneau că au nevoie de mine — ca să nu rămână singuri-singurei (singuri! când primeau întruna musafiri) la țară, departe de orice. Până la urmă, cum se apropia Crăciunul, trebuia să plec acasă. «Nu», a zis Stephen. «Hai să dăm o petrecere adevărată. O să chemăm toată familia ta, pe prietenii tăi și pe ai noștri. O să fie petrecerea ta. O să facem un bal și o piesă de teatru.»“