— O, mai lasă-mă, a cârtit Jimmie. Du-te învârtindu-te, Pete.
Crane nu mai adaugă nimic, dar aceste fraze explodează în poveste cu forța unui trăsnet, a două trăsnete — mai întâi prin insistența veninoasă cu care băiețelul rostește cio-ro-iuuu’, apoi prin felul arogant și repezit în care Jimmie îl muștruluiește pe servitorul adult al tatălui său — și în cincisprezece secunde acea lume suavă, pastorală a satului american de odinioară se transformă într-un nou câmp de bătălie din războiul albi-contra-negri care a început atunci când primul african a fost vândut ca sclav — în vremurile imemoriale când America nici măcar nu era încă o țară. Epitetul folosit de băiețel vorbește de la sine, dar rolul lui Jimmie în ostilități e mult mai subtil, nefiind prima oară când își descarcă furia asupra lui Peter Washington (într-una dintre povestirile anterioare, „Felinarele trăsurii“, ajunge până la a-l lua la țintă cu pietre), dar, indiferent ce pozne ar fi comis băiatul în trecut, întotdeauna dăduse înapoi în fața autorității unui adult. Nu și de această dată. Îl insultă pe grăjdar de față cu ceilalți băieți, spunându-i să nu se amestece în treburile lor (Du-te învârtindu-te), ceea ce înseamnă, de fapt, că nu recunoaște autoritatea de adult a lui Washington. În definitiv, negrii nu sunt oameni adevărați. În cel mai bun caz, sunt ceva mai mult decât niște copii mari și de ce-ar asculta un băiat alb cu sânge roșu în vine de unul ca el?
Atâtea lucruri — totul într-o fracțiune de secundă —, după care povestirea își urmează cursul, băieții ieșind în stradă după Dalzel, care și-a recăpătat parțial statutul de căpetenie și revendică zgomotos victoria: „L-am caftit! L-am caftit! Nu că l-am caftit?“ Înainte ca întrebarea să-și găsească răspunsul, își face apariția adversarul, care-l acuză de cacealma și minciună. Urmează un schimb de acuzații și negări la foc automat, după care Hedge pune din nou moara în mișcare și lansează atacul. Primul pumn îl ratează pe Dalzel, care a bătut în retragere, dar altul îl nimerește prompt în obraz, iar băiatul înspăimântat se pune brusc pe urlat. Ochii i se umplu de lacrimi în timp ce Hedge își continuă atacul și, cum knockoutul a devenit aproape cert, ceilalți băieți încep să țipe: „Nu, nu mai da în el! Nu mai da în el!“ La care Jimmie, sub impulsul a ceea ce Crane descrie magistral ca „vitejie indusă de panică“, îi strigă morii răzbunătoare: „Dacă mai dai, sărim toți pe tine!“ Dar lui Hedge nu-i pasă. Le strigă drept răspuns lui Jimmie și celorlalți: „Îl aranjez eu de n-o să mai știe cum îl cheamă și dacă vă puneți vreunu’ cu mine…“
Deodată s-a oprit, a început să tremure și s-a prăbușit. O mână, una cunoscută, îl prinsese de ureche pe la spate. Ceilalți băieți au auzit un glas metalic, răsunător spunând:
— Iar te-am prins, copil rău ce ești!
Au văzut o femeie înspăimântătoare cu păr cărunt, nas roșu ascuțit și brațe goale, cu niște ochelari care măreau atât de mult, încât ochii se vedeau strălucind prin ei ca două luni albe, fioroase. Era mama lui Johnnie Hedge. Urechindu-l în continuare pe Johnnie, femeia s-a răsucit cu iuțeală și agilitate, reușind să mai urecheze încă doi băieți înainte ca grupul să-și recapete prezența de spirit și s-o ia la sănătoasa. Da, războiul pentru supremație se încheiase și chestiunea n-a mai fost niciodată disputată. Forța supremă era doamna Hedge.
Fortinbras salvează situația — cel puțin pentru moment —, dar cum rămâne cu celelalte zile, când golănașii se vor bumbăci iar profitând de neatenția forței supreme? Sunt cu toții nevoiți să urmeze școala vieții dure, iar ziua absolvirii e atât de departe, încât le apare la fel de neconceput ca viața pe cea mai îndepărtată stea. Copilăria e infinită. Lucrurile sunt trecătoare pentru adulți, dar în acei ani de început, timpul e atât de dens și greu, încât stă pe loc. Iar copiii sunt captivi în arena sălbatică a lui Acum și nu pot schimba nimic în jurul lor decât dacă se visează în alte lumi, locuri inexistente unde scapă temporar din chingile lui Acum. Așadar, copilăria e o treabă serioasă, iar printre diferitele calități ale Povestirilor din Whilomville ale lui Crane se numără și înțelegerea profundă a seriozității jocului copiilor, fie că vorbim despre micuța Cora, cu ai ei o mie de napi-puding, fie că vorbim despre Willie Dalzel și gașca lui, care încearcă să-l salveze pe Jimmie, închis în casă ca pedeapsă, imitând tehnicile piraților din romanele ieftine cu pirați precum Căpitanul roșu, în ciuda piedicii puse de unul dintre băieți, care preferă westernurile poveștilor cu pirați și se vede în rolul lui Hold-up Harry, Teroarea Munților, ceea ce duce la o dispută în privința limbajului pe care ar trebui să-l folosească în timpul ispravei lor, de pildă dacă să i se adreseze prietenului lor captiv cu „tovarășe“ sau cu „amice“, ceea ce transformă joaca într-o formă de expresie artistică, într-un tablou al artiștilor la lucru. Chiar și mai complex este Homer Phelps, cu incapacitatea sa de a face diferența între viața reală și cea imaginară. În timpul unui joc de-a soldații și dușmanii în pădure, Homer refuză să se lase capturat. „Dacă vrei să te joci, trebuie să te joci ca lumea“, spune șeful Dalzel. „Ce distracție-i asta, dacă strici tu toată chestia. Nu poți să te joci ca lumea?“ Mai târziu, când se pune problema să fie judecat și executat, Homer nu vrea, așa că Jimmie Trescott se oferă să-i ia locul. Când e împușcat, „Jimmie și-a zvârlit în sus brațele, s-a clătinat puțin, apoi s-a prăbușit în zăpadă cât era de lung — riscând o pneumonie în toată regula, am putea spune. A fost frumos.“ Când vine momentul să-l îngroape pe mort, băieții îi cer lui Homer să-și intre iar în rol, dar acesta nu pare să înțeleagă.
— Ești mort, i s-a adresat direct căpetenia. Ai murit și gata. Te-am executat noi.
— Când? a întrebat Phelps ceva mai vioi.
— Acu’, adineauri. Nu-i așa, băieți? Nu c-așa-i, băieți?
Corul supus a exclamat:
— Da, cum să nu. Ești mort, Homer. Nu te mai joci. Ești mort.
— Da’ n-am fost eu. A fost Jimmie Trescott, a spus el cu glas plăpând, îndârjit.
— Nu, a zis căpetenia, tu ai fost. Așa e jocu’, tu ai fost, deci tu ai fost. Ești mort, va să zică.
Freud scria în 1908: „Nu ar trebui oare să căutăm primele semne ale îndeletnicirii scriitoricești la copil? Activitatea preferată și cea mai intensă a copilului este jocul. Am putea spune chiar că orice copil care se joacă se comportă asemenea scriitorului, deoarece își creează propria sa lume sau, mai corect spus, pune lucrurile din lumea sa într-o ordine nouă […] Ar fi inexact să susținem că el nu ia în serios această lume. Dimpotrivă, el își ia jocul în serios și investește aici o mare încărcătură afectivă.“114
Și tot Freud: „Nu uitați că accentul deosebit pus pe amintirile din copilărie ale scriitorului și care poate părea surprinzător derivă în fond din ipoteza că atât creația literară, cât și reveria reprezintă continuarea și substitutul jocului de odinioară.“115
***
Când Crane s-a întors în Anglia, terminase deja patru dintre povestirile din celălalt volum despre războiul din Cuba, ultimele șapte fiind scrise în perioada februarie-august 1899, una în Oxted, iar restul în Brede. La fel ca „Prețul uniformei“ și „Clanul Fără-Nume“, sunt, cu o singură excepție, texte substanțiale, de cincisprezece până la douăzeci de pagini fiecare — asta pe lângă „Amintiri din război“, care e mult mai lung. Scăpărătoare, textele surprind printr-un ton nou și o nouă manieră de a povesti, Crane lăsând la o parte analiza fenomenologică atentă a lumii pentru a se lansa în povestire pură. Nu e o direcție mai bună sau mai proastă — e pur și simplu diferită —, dar o consider totodată un semn de progres al capacităților sale scriitoricești. La începuturile sale, n-ar fi putut scrie așa, cel puțin nu pe tot parcursul unei curse de două sute de metri sprint, dar între timp devenise capabil, iar proza din aceste povestiri e lină, cursivă, mustind de aciditate și ironie seacă, vocea unui artist mai matur și mai sigur pe el, un om care a dus o viață grea, a văzut multe și s-a întors din peregrinările sale ca să ne spună ce știe. Spre deosebire de romanul său și de textele de proză scurtă despre Războiul Civil, aceste povestiri noi se bazează pe propriile lui experiențe și amintiri, ca și pe lucruri pe care le aflase direct ca martor atent în Cuba, la fel de atent cum fusese în timp ce plutea în largul Floridei, în barca de salvare.
„Vitejie în război“, „Această minciună splendidă“ și „A doua generație“ sunt toate exemple excelente pentru noua abordare narativă, dar prima povestire scrisă după întoarcerea lui Crane în Anglia, totodată cea mai direct autobiografică dintre toate, e atât un exemplu excelent, cât și o introducere în felul în care Crane a transformat evenimente din propria-i viață în material fictiv. „Dumnezeu să vă ocrotească, dragi domni“ e o povestire despre corespondenții americani în Cuba, în care apar sub alte nume mai mulți dintre prietenii lui Crane Scovel devine Walkley, Marshall devine Tailor, McCready devine Shackles și tânărul fotograf Burr McIntosh devine Point. New York World devine New York Eclipse, iar Cary, șeful redacției, e înlocuit de un anume Rogers. Povestea începe în prima fază a războiului, „etapa balansoarului“, săptămânile lungi de inactivitate din Key West care alternează cu excursii inutile la bordul unei nave de comunicații ca Three Friends sau Somers N. Smith, rebotezată Jefferson G. Johnson (încă unul dintre Johnsonii lui Crane, pe lângă Maggie din prima sa carte și Henry din Monstrul, Crane dând impresia că-și anunță prezența auctorială lăsându-și amprentele la locul crimei). Povestea continuă apoi cu primul val al celor șase mii de soldați care au debarcat la Daiquiri pe 22 iunie, cu marșul spre Siboney de pe 23 și cu ambuscada în care au căzut Rough Riders aproape de Las Guásimas pe 24, când Marshall (Tailor) e împușcat, de această dată în plămâni, și nu în coloana vertebrală, o rană care-i pune în pericol viața și-l face pe prietenul său, un coleg corespondent, să alerge opt kilometri după ajutoare. Acel corespondent e Crane, desigur, care-și atribuie numele șui și improbabil de Little Nell, „zis uneori Tânăra binecuvântată“, o referire la poezia lui Rossetti116 de la jumătatea secolului al XIX-lea, dar mai degrabă la personajul Micuței Nell creat de Charles Dickens, cea mai siropoasă și mai sentimentalizată figură feminină din toată literatura engleză, îngerul tragic, condamnat, a cărui moarte a făcut ca zeci, dacă nu chiar sute de mii de cititori să izbucnească în hohote nestăpânite de plâns când Vechiul magazin de curiozități a fost publicat pentru prima oară, în 1841. De ce s-ar fi feminizat Crane în propria sa poveste și de ce, dintre toate numele feminine pe care le avea la dispoziție, ar fi ales numele acelei fetițe pirpirii, vrednice de plâns, o făptură născută în paginile unei cărți? În opinia mea, pur și simplu ca autoironie. Un bărbat printre bărbați în toiul războiului, un corespondent dur înconjurat de ucigași înarmați, care-și asumă însă identitatea persoanei celei mai fragile și mai puțin eroice care-i vine în minte, așa că devine o fată printre bărbați, o făptură gingașă, leșinată, în jupoane, care n-ar rezista nici măcar o oră, nici măcar un minut în acea junglă a gloanțelor. Mica Nell în Țara Uriașilor. O carte cunoscută și ca Micul Stevie merge la război.
Portret foto al lui Crane de Elliott and Fry, 1899
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
Așadar, e autoironic, dar o face doar pentru a-și proclama unica și spectaculoasa insignifianță în marea urzeală a Cine-știe-ce-ului Divin și, căptușindu-și măruntul alter ego cu un nume ca de personaj de basm, Crane îl transformă într-o ființă de pe altă lume, incapabilă să facă față pericolelor acestei lumi, pentru că așa pare să se fi simțit și Crane în cea mai mare parte a timpului petrecut în Cuba alături de soldați: acel război care până atunci ar fi putut trece — aproape — drept un vis.
Johnson își croia drum pieziș, clătinându-se, prin mulțimea de ambarcațiuni. Bombardamentul se oprise și câteva dintre navele militare adăstau lângă țărm. În scurt timp, bărcile negre de oameni, trase de remorchere, aproape că se făcură nevăzute în misterul scânteietor al luminii ce apare acolo unde marea întâlnește uscatul. Începuse debarcarea. Erau într-un fel de golfuleț, înconjurați din toate părțile de nave militare, bărci ale jurnaliștilor și crucișătoare, iar peste apă răsuna un zumzet asurzitor de glasuri omenești, punctat adesea de zăngănit de gonguri din camera motoarelor, în timp ce vasele cu aburi făceau manevre ca să nu se ciocnească între ele.
Sosise, de fapt, momentul hotărâtor — cel pe care oamenii, navele, insulele și continentele îl așteptau de luni bune —, dar parcă n-ai fi zis. Era liniște deplină; o fâșie de țărm înalt, stâncos și verde se umplea rapid de bărci; asta era tot. Ca multe momente dinainte imaginate, refuza să fie suprem. Dar nimic nu putea liniști neastâmpărul lui Little Nell. Știa că urmează debarcarea armatei — vedea cu ochii lui; și puțin îi păsa că momentul hotărâtor nu părea astfel — era datoria lui de corespondent să recunoască momentul hotărâtor sub orice mască. I-au coborât de pe Johnson o barcă în care a sărit iute, uitând de toate. Numai că secundul, un bărbos cu inimă mare, a aruncat după el cu o manta de ploaie și o sticlă de whiskey. Little Nell stătea cu fața spre celelalte bărci pline cu oameni, privind cu toții spre țărmul placid, blând, tăcut. Little Nell a văzut mulți soldați care ședeau țepeni lângă țevi de pușcă îndreptate în sus, sprijinind pe piepturile lor albastre corturi albe și pături făcute sul. Bărcile pârâiau; soldații marinei împingeau sau trăgeau cu cârligele; o plajă se însuflețise de soldați la lucru, unii dintre ei goi-goluți. Barca lui Little Nell a atins țărmul într-o babilonie generală, dominată la răstimpuri de o singură voce fermă, care repeta: „Compania B, alinerea!“
Și-a luat mantaua de ploaie și sticla de whiskey și a invadat Cuba […]
Dar nestemata volumului este „Amintiri din război“, care nu e neapărat o povestire, ci mai degrabă o colecție de amintiri ușor ficționalizate, povestite într-o serie de fragmente disparate. Spre deosebire de celelalte opere din volum, aceasta a fost mai mult sau mai puțin o întâmplare și n-ar fi fost scrisă niciodată dacă persoane apropiate de cercul intim al lui Crane nu i-ar fi cerut o povestire sau un articol. Așadar, a scris-o ca pe o favoare, chiar dacă nu se aștepta la un onorariu. Aceste persoane erau soții Frewen, proprietarii Brede Place, iar datorită legăturii cu Clara Frewen, Cora a devenit membră onorifică a unei organizații care se numea Societatea Femeilor Americane de la Londra.
Pe 3 iulie (1899), când a participat la una dintre întâlnirile lunare ale clubului, Cora a cunoscut-o pe sora doamnei Frewen, Lady Randolph Churchill, care întâmplător era fondatoare și redactoare-șefă a unei publicații trimestriale recent lansate, Anglo-Saxon Review. Pe 24 iulie, Lady Churchill i-a scris lui Crane, rugându-l să trimită o contribuție pentru al doilea număr: „Dacă mi-ați putea trimite un articol sau poate experiențele dumneavoastră din Creta sau Cuba — între 6 000 și 10 000 de cuvinte —, v-aș fi profund îndatorată.“ Crane, care „nu suporta să scrie scrisori“ (Cora), i-a răspuns într-un interval de zece zile, iar pe 4 august, Lady Churchill reacționează: „Tocmai am primit scrisoarea dumneavoastră și mă bucur nespus că ați acceptat invitația mea de a scrie. În privința subiectului, cred că e preferabil să-l las la alegerea dumneavoastră. Mi-ați putea da o povestire militară, între 7 000 și 10 000 de cuvinte, sau dacă ficțiunea nu vă inspiră, poate niște amintiri din război sau un scurt eseu — pe marginea unui subiect care vă atrage.“
În cele din urmă, Crane i-a dat 16 000 de cuvinte și a primit pentru strădania sa cincizeci de lire — o primă neașteptată. „Amintiri din război“ e un amalgam de anecdote și de povești inedite, însăilate prin fraze și paragrafe răzlețe luate din articolele pe care le scrisese în Cuba (acele hârtii efemere, folosite pentru a împacheta peștele — pe care nimeni din Anglia nu le citise) și, deşi rezultatul e departe de a fi un text perfect, pasajele bune au o asemenea energie și emană atâta libertate, încât anticipează o posibilă explozie în viitorul nu prea îndepărtat. Asta explică de ce, pentru mine, e cea mai bună creație a lui Crane din ultimul său an de viață — nu atât pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce sugerează că ar fi putut face autorul în primele două sau trei decenii ale secolului XX.
Când un artist moare atât de tânăr, e imposibil să nu te întrebi cum ar fi arătat opera sa mai târzie. Ce fel de romane ar fi scris Emily Brontë dacă ar fi trăit mai mult de treizeci de ani? Ce fel de cântece și simfonii ar fi compus Schubert dacă ar fi trăit mai mult de treizeci și unu de ani? Unde ar fi ajuns Keats ca poet dacă ar fi trăit mai mult de douăzeci și cinci de ani? Orice moarte înainte de vreme lasă în urmă un șir nesfârșit de ce-ar-fi-fost-dacă, dar pentru că lucrurile sunt așa cum sunt și așa vor rămâne mereu, aceste întrebări nu-și pot găsi răspunsul. N-avem încotro, ni le punem din când în când, dar ar fi inutil să insistăm asupra lor.
Și totuși, în momentele mele de slăbiciune, mă întreb uneori: nu cumva Crane a înțeles că „Amintiri din război“ nu era doar o încropeală pripită, o favoare făcută prietenilor săi, ci o poartă deschisă spre un nesfârșit tărâm de posibilități noi? Pentru prima oară, s-a dăruit cu totul unui singur text, atât părțile sale cele mai întunecate, cât și cele mai luminoase și mai exuberante, iar dacă ar fi continuat cu acest filon polifonic, în flux liber, cu multă improvizație, poate că ar fi dat minuni colocviale asemănătoare cu Călătorie la capătul nopții de Louis-Ferdinand Céline de la începutul anilor 1930 sau, cu vremea, monologuri mai riguroase comparabile cu Molloy al lui Beckett de la sfârșitul anilor 1940, dar, indiferent în ce direcție ar fi evoluat, în opinia mea, Crane și-ar fi dat cea mai bună măsură a talentului său scriind la persoana întâi, așa cum face în „Amintiri de război“, ca și în ultimul său roman neterminat și aproape uitat, O’Ruddy, o poveste vie, picarescă, plasată în secolul al XVIII-lea, încă una dintre închipuitele sale mașinării de făcut bani, poate nu grozavă, dar de o mie de ori mai bună decât ternul În serviciu activ, o carte care se ține și menține atenția cititorului prin energia vocii naratorului care povestește la persoana întâi. Nu, nu e răspunsul, dar e încă un pas înainte în căutarea răspunsului, însă Crane a murit chiar în toiul acestei căutări și asta a fost tot: o ultimă creație neterminată la sfârșitul scurtei sale vieți neterminate.
***
În iulie, Crane a rupt legătura cu Reynolds și a început să colaboreze exclusiv cu agentul său literar londonez James B. Pinker, care-i reprezenta și pe Conrad, James și Galsworthy. Pentru ca Pinker să știe la ce să se aștepte în următoarele luni, Crane i-a trimis în jur de 1 august o scurtă scrisoare în care-i spune că povestirile sale „progresează în trei serii“, împărțite în următoarele categorii:
I. Povestirile din Whilomville (care rămân la Harpers).
II. Povestirile despre război.
III. Povești despre viața în Vestul american, cum e „Ora 12“.
Poate că e indicat să țineți minte asta. De pildă, dacă ați putea da temporar povestirile despre război unei reviste, iar cele western, altei reviste, pentru că cele din Whilomville rămân bătute în cuie la Harper’s, ar fi minunat.
Minunat sau nu, a tras din greu pe toate cele trei fronturi, iar când a terminat culegerea despre războiul din Cuba, fabrica sa a continuat să duduie, producând alte două cicluri mai scurte de povestiri din război, Povești din Valea Wyoming, trei texte legate între ele despre stră-străbunicul lui Crane care luptase împotriva englezilor și aliaților lor indieni în Războiul de Independență, și o serie compusă din alte patru texte care se petrec într-o țară imaginară, Spitzbergen, a cărei armată duce crunte bătălii împotriva trupelor țării vecine, Rostina. Printre ofițerii din Spitzbergen îi găsim pe colonelul Sponge (numit după câinele preferat al lui S.C.) și pe generalul Ritchie (o reverență pentru tânăra Edith), dar în afară de aceste glume pentru apropiații săi, poveștile sunt sumbre, violente și adesea cutremurătoare. Apoi, cea de-a treia categorie de pe lista lui Crane include mai sus pomenita „Ora 12“, dar și „O partidă de pocher“ și „Zăpadă sub clar de lună“, povestirea în care Jack Potter și Zgaibă Wilson apar pentru ultima oară împreună, intrând călare în orașul War Post ca șerif și ajutor de șerif — un efort decent în felul său, dar care nu se compară cu vârfurile comice din „Mireasa vine la Yellow Sky“.
În afară de aceste povestiri, a avut și proiectul mai ambițios de a scrie un roman despre Războiul de Independență (unul dintre personaje fiind înaintașul său Stephen Crane), dar după ce a meșterit la el câteva luni, s-a lăsat păgubaș, în principal pentru că în Anglia nu avea la dispoziție suficiente cărți pentru documentarea de care ar fi avut nevoie. Așa că s-a apucat de O’Ruddy și, la un moment dat în această frenezie a scrisului, a scrisului neîntrerupt, a reușit să creeze ultimul său text important — o firimitură de doar câteva pagini pe care i-a trimis-o lui Pinker pe 4 noiembrie cu mențiunea: „Atașez ceva super-extra-bun“. Se dovedește că a avut dreptate.
„Fața întoarsă“ e ultimul cuvânt al lui Crane despre zădărnicia războiului, dar și o privire rece și dură asupra propriei sale morți iminente — ca și cum cele două lucruri ar fi fost, de fapt, unul și același. Redusă la esențialul cel mai pur în termeni de ce și cum spune, povestea înaintează în mici spasme de groază, cu doi soldați care îngroapă un ofițer împușcat mortal în bătălie, asta chiar în timp ce gloanțele respectivei bătălii continuă să zboare pe lângă ei, supunându-i riscului permanent de a fi ei înșiși împușcați mortal înainte să-și termine treaba. Timothy Lean e locotenent în armata din Spitzbergen, un personaj care a jucat deja un rol important în două dintre povestirile precedente, iar el și aghiotantul său privesc la fața vineție a „bătrânului Bill“ care zace la picioarele lor. Lean cheamă doi soldați din linia de foc, să vină și să sape mormântul. „Săpați aici“, spune el, iar soldații înfricoșați se pun pe treabă, unul cu un târnăcop, altul cu o lopată. La scurtă vreme, aghiotantul spune: „Io zic să-l căutăm prin buzunare… după lucruri.“ Lean încuviințează din cap, dar timp de câteva secunde nu face nimic, nereușind să-și ia ochii de la cadavru. În cele din urmă, „se lăsă în genunchi și-și apropie mâinile de cadavrul ofițerului. Dar mâinile îi tremurau deasupra nasturilor tunicii. Primul nasture era roșu cărămiziu de la sângele uscat și locotenentul nu părea să aibă curajul să-l atingă“. În cele din urmă, își face curaj să atingă ceea ce trebuie atins și, după ce recuperează „un ceas, un fluier, o pipă, un săculeț cu tutun, o batistă, o cutiuță cu cartonașe și hârtii“, se ridică în picioare cu o „mină descompusă“ și-l privește în tăcere pe aghiotant. După câteva momente, mormântul e gata. „Nu era o capodoperă — o biată groapă deloc adâncă. Lean și aghiotantul se priviră din nou cu o stranie complicitate mută.“ Deodată, aghiotantul izbucnește în râs, un râs ciudat, de om cu nervii la pământ, care și-a pierdut calmul, aproape de prăbușire. Pe un ton glumeț — o glumă proastă, dar poate necesară —, acesta îi spune lui Lean: „Zic să-l zvârlim înăuntru.“ Ferindu-se să atingă trupul, îl apucă pe mort de haine. „Îl târâră; hoitul fu împins, săltat, răsturnat, alunecând în groapă.“ Aghiotantul îl întreabă pe locotenent dacă „știe slujba“, dar Lean spune că rugăciunile se rostesc abia după ce mormântul a fost acoperit. „Așa se face?“ întreabă aghiotantul, șocat de greșeala făcută. „Ei, atuncea“, strigă el deodată, „haideți să… haideți să spunem ceva cât… încă ne poate auzi.“ Un gând straniu, derutant, dar Lean răspunde pe neaşteptate „Bine“ și-l întreabă apoi pe aghiotant dacă el știe slujba. Nicio boabă, vine răspunsul celuilalt. Lean se gândește că poate-și va aduce aminte câteva rânduri și, după ce le comandă celor doi soldați să ia poziție de drepți, mormăie câteva cuvinte, în timp de țintașii din Rostina continuă să tragă în ei: „Oh, Tată, prietenul nostru e acum în apele morții“ etc., recitând fără să vrea slujba de înmormântare pentru morții de pe mare. Mai rostește câteva fraze bâlbâite, apoi se oprește, incapabil să continue, dar aghiotantul intervine și-i mai suflă o replică, apoi încă una care se încheie prin cuvântul milă. „O, Doamne, ai milă“, spune aghiotantul, „O, Doamne, ai milă“, spune Lean, „Milă“, spune aghiotantul, „Milă“, spune Lean. „Apoi îl cuprinse un sentiment nou și violent, pentru că se răsuci brusc spre cei doi soldați și mârâi la ei: «Umpleți groapa.»“ Primul capitol se încheie cu fraza: „Tirul țintașilor din Rostina era precis și neîntrerupt.“