Petrecerea urma să fie un ospăț de sfârșit de secol întins pe trei zile, cu cât mai mulți invitați posibil, cu toții găzduiți la Brede pe toată durata evenimentului, iar piesa urma să se numească Fantoma, o farsă scrisă la comun de soții Crane, la care se adăugau contribuțiile (fie și de un rând sau de un cuvânt) lui Henry James, Joseph Conrad, H.G. Wells, Robert Barr, A.E.W. Mason, Edwin Pugh, George Gissing, Rider Haggard și H.B. Marriott Watson, plus numere muzicale furate din operele comice de Gilbert și Sullivan. Fantoma era, desigur, Sir Goddard Oxenbridge, nobilul mâncător de copii care stăpânise pe vremuri casa în care aveau să se adune musafirii.
A fost ultima farsă a lui Crane. Tocmai terminase „Fața întoarsă“ și urma să înceapă o serie de articole despre Războiul Burilor (despre care avea opinii ferme), dar la fel cum întrerupsese lucrul la Mama lui George pentru a ticlui trăsnăile din Pike County Puzzle, de această dată a întors capul în direcția opusă, devenind spiritul călăuzitor și maestrul de ceremonii al unui Carnaval al Nebuniei.
Puck pe moarte punându-și ciubotele pentru o ultimă zbenguială în pădure.
Sau, cu alte cuvinte: lângă zidul închisorii, un condamnat se uită la plutonul de execuție aliniat în fața lui, își fumează calm ultima țigară, după care, refuzând să fie legat la ochi, râde de călăii săi în timp ce aceștia ridică puștile și țintesc.
Fără doar și poate, eroul nostru a făcut destule prostii în scurta și nesăbuita sa viață, dar acea petrecere nu se numără printre ele. Singura problemă a fost că a calculat greșit distanța dintre conceperea planului și punerea sa în practică. Corpul îl trăda pe Crane mai repede decât se așteptase, iar după Crăciun, când a sosit în sfârșit ziua cea mare, cele trei zile și trei nopți de distracție continuă s-au dovedit a fi prea mult pentru organismul lui.
Ritchie:
Am muncit alături de Cora pentru petrecere ca niște roabe — am trimis invitații, am angajat servitori în plus de la Londra. Piesa trebuia scrisă și bătută la mașină și amândouă băteam cu două degete. Trebuia copiată muzica și scrise alte versuri pentru fiecare cântec. Eu am pictat decorul: șemineul imens din hol era fundalul. Am avut de aranjat camere de oaspeți pentru cuplurile căsătorite. Și de transformat foste camere mari și goale în dormitoare, unul pentru bărbați, unul pentru femei. A trebuit angajată o orchestră și închiriate paturi de la un spital local. Cora i-a comandat fierarului din sat zeci de suporturi de fier în care să stea câte două lumânări, care să fie fixate pe pereții lambrisați din hol. Am împletit ghirlande lungi de laur și verdeață și am împodobit pereții cu ele. Am scris bilețele cu cine-pe-cine-însoțește la cină în fiecare seară și le-am lăsat pe paturile tuturor invitaților.
Actorii au sosit cu o zi înaintea celorlalți invitați. După o repetiție expeditivă acasă, am dat o reprezentație de probă cu „Fantoma“ în acea după-amiază la școala din sat, în fața copiilor. A doua zi, când au sosit ceilalți invitați, ne-am strâns în jur de cincizeci. În acea seară am dat adevărata reprezentație.
Printre cei cincizeci s-au numărat soții Conrad și Wells, dar Mason a fost singurul coautor care a și participat la spectacol. Fiind actor cu experiență, el a primit rolul principal al Fantomei și, deși era o zi de iarnă grea, sala de festivități a școlii din Brede a fost aproape plină. Printre numeroasele replici rostite în fața publicului s-au numărat „În ce lume crunt de rece trăim“ de Conrad, „L-a răpus rușinea de a fi fost surprins alergând după propria pălărie pe Piccadilly“ de Gissing și „Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard, deși cioara de pe gard e de altă părere“ de Pugh. Probabil orchestra despre care povestește Ritchie fusese angajată să cânte doar la petrecere, pentru că un ziar local observă că „melodiile, majoritatea bisate, au fost acompaniate la pian cu mult gust de către doamna H.G. Wells“, apoi adaugă: „La sfârșitul spectacolului […] publicul a cântat «For they are jolly good people», schimbând termenul original din respect pentru doamnele din distribuție.“119 Alt ziar comentează că „Locuitorii din Brede au toate motivele să le fie recunoscători domnului și doamnei Stephen Crane de la Brede Place pentru că le-au oferit asemenea delicii […] Intrarea a fost liberă, toate cheltuielile fiind suportate de domnul Stephen Crane, inclusiv o prelungire a scenei, pe care a dăruit-o apoi școlii.“
Trebuie să fi cheltuit grămezi de bani pentru acel dezmăț de șaptezeci și două de ore — servitori și muzicieni plătiți, paturi închiriate, două mese pe zi pentru cincizeci de persoane —, dar asta și-a dorit Puck, iar soția lui Puck i-a împlinit dorința și se pare că în primele două zile și nopți a rezistat destul de bine, reușind în orice caz să facă față, dar a urmat balul de pe 29 decembrie, ultima zbenguială nocturnă, și în timp ce noaptea se scurgea încet cu valsuri, cadriluri și un dans american de modă veche, în perechi, orchestra zdrăngănea de zor, iar Wells țopăia pe coridor călare pe o mătură, gazda s-a zăvorât într-o tăcere ursuză, nervoasă. În încercarea de a-și ridica moralul și de a reintra cu orice preț în atmosfera petrecerii, Crane s-a oferit să-i învețe pe câțiva dintre invitații săi britanici să joace pocher, dar aceștia își continuau discuțiile pe alte subiecte în timp ce el încerca să le explice regulile, până când într-un final s-a ridicat și a spus: „În orice cârciumă americană care se respectă, ați fi împușcați pentru că pălăvrăgiți așa la pocher.“ Apoi a ieșit val-vârtej.
Wells: „Ar fi trebuit să am destulă minte ca să-mi dau seama că era tare bolnav și epuizat, dar l-am crezut țâfnos și rezervat. Era, în esență, artistul neajutorat; nu era stăpân la propria sa petrecere; nu era stăpân în propria lui casă; viața îi scăpase total de sub control; plutea în derivă.“
Poate. În orice caz, prima observație e cu siguranță corectă. Crane era tare bolnav și epuizat, iar târziu în acea noapte, după ce muzicienii au plecat acasă, pe când se afla la parter și zdrăngănea la chitară, a leșinat subit. Capul i-a căzut pe umărul persoanei de lângă el, iar după câteva secunde i-a țâșnit sânge pe gură.
Când și-a venit în simțiri, primul său gând a fost să-i ascundă Corei ce se întâmplase. Ea era deja sus în pat, dar probabil că cineva o trezise, și imediat ce Cora a coborât, Wells a și sărit pe bicicletă, pedalând prin ploaie ca să cheme un doctor.
Ultima fotografie cu Crane alături de câinele său Sponge la Brede Place. Făcută de Cora în 1900.
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
***
Nu toate hemoragiile sunt fatale. Aceea s-a dovedit a fi un avertisment, un semn al problemelor care aveau să urmeze, dar pe moment, medicul a fost de un optimism prudent, iar pe 2 ianuarie, Crane îi scria deja fiului lui Moreton Frewen o scrisoare despre Fantoma („o simplă înșiruire de prostioare fără valoare, menite să-i distreze pe săteni“), iar Cora îi scria lui Pinker că „domnul Crane e iar bolnav — e la pat, dar continuă să lucreze“.
Înainte să fie chemat la alte treburi, treaba lui a rămas aceeași ca întotdeauna, așa că a continuat să scrie, atât cât era în stare. O’Ruddy demarase și prinsese deja contur (o scrisoare de la Pinker datată 15 ianuarie confirmă că primise de curând capitolele trei și patru), iar printre articolele politice și povestirile pe care Crane le-a dat gata la începutul anului a strecurat și un proiect comercial de nonficțiune pe care Pinker i-l obținuse de la Lippincott’s Magazine din America, o serie de articole lungi cu titlul „Mari bătălii ale lumii“. Crane n-a avut timp să se documenteze personal, așa că această însărcinare i-a revenit lui Kate Lyon, care trăia la Londra cu fiica ei și avea nevoie să muncească. Atât din recunoștință față de prietenii ei, cât și pentru munca în sine, Kate și-a petrecut zile întregi la British Museum compilând însemnări bogate despre ciocniri armate din vremuri demult apuse la New Orleans, Badajoz, Plevna, Solferino și Burkersdorf, pe care Crane le redacta, dându-le o formă finală, dar cu timpul a devenit un efort prea mare pentru el, așa că Lyon a scris ea însăși versiunile finale. În paralel cu aceste lucruri și pe lângă toate celelalte responsabilități, Cora colabora cu un tânăr inginer pe nume Frederick Bowen la o invenție la care meșterea de când se întorsese din Războiul Greco-Turc: un filtru cu adevărat eficient pentru bidoanele militare. Mai existaseră încercări de a produce asemenea filtre, dar toate se dovediseră a fi ineficiente și, din câte știm, invenția Corei își făcea treaba în orice împrejurare. Dacă ar fi reușit s-o ducă la bun sfârșit, poate că i-ar fi adus suficienți bani gheață ca să extragă cuiul, dar Cora a intrat în criză de timp și n-a depășit niciodată etapele incipiente ale procesului.
Între timp, necazurile lor bănești au continuat, la fel de sumbre și presante, ceea ce ne face să ne oprim o clipă și să ne întrebăm cum e cu putință ca doi oameni atât de inteligenți să ajungă — iar și iar — în același impas stupid. Majoritatea biografilor lui Crane au sărit s-o acuze pe Cora, dar obiceiurile risipitoare erau în mod evident împărtășite de amândoi, iar Crane era la fel de vinovat ca ea. Nu se putea abține. Imprudența de care dădea dovadă era mai mult decât o compulsie, o dependență sau o misterioasă tară de caracter, era chiar esența caracterului său, îl definea ca om. Crane era un parior, adică niciodată nu era mai fericit și nu simțea că trăiește mai plenar decât atunci când își asuma riscuri. Impulsul care-l făcuse să iasă, pentru o poveste, în viscol îmbrăcat cu o haină subțire, jerpelită, să dea fuga la război și să se expună tirului inamic, să fie singurul bărbat din încăpere dispus să se arunce în fața unui cuțit ca să împiedice o crimă era același care-l afunda în datorii pe frontul de acasă. Viața obișnuită, pe care o înțelegea la fel de bine ca orice conțopist care de-abia așteaptă să se vadă acasă, în papucii lui, i se părea profund plictisitoare, nu doar pentru că o găsea ternă, mulțumită de sine și ipocrită, ci și pentru că îl făcea să se simtă mort. Cheltuind în exces, risca să piardă tot, dar se simțea mult mai bine agăţat de marginea prăpastiei decât într-un fotoliu confortabil, în faţa unui foc tihnit și cald în vatră. Cum a observat Otto Carmichael cu perspicacitate după ce a petrecut un timp la Havana împreună cu Crane: „Pericolul era distracția lui.“ Și, cum Cora se legăna lângă el, atârnată de aceeași stâncă periculoasă, pentru el niciun pericol nu era prea mare. Nu c-ar fi fost mereu o plăcere sau că n-ar fi suferit din cauza asta, dar avea nevoie de prăpastie așa cum un jucător de pocher are nevoie să mizeze câștigurile dintr-o noapte întreagă pe o singură carte. După care, pe neașteptate, a tuşit cu sânge.
Ernest B. Skinner, medicul de țară care l-a examinat pe Crane în noaptea petrecerii, a conchis că plămânul nu fusese afectat atât de grav încât să se alarmeze. A recomandat o perioadă de odihnă îndelungată, metoda standard de tratament pentru cazurile de tuberculoză considerate ușoare. Thomas J. Maclagen, eminentul specialist de la Londra care a fost chemat să-l examineze pe Crane după trei luni, a făcut aceeași recomandare. Dar nici unul, nici celălalt n-au înțeles că prăbușirea fizică a lui Crane nu era cauzată doar de problemele pulmonare. Și episoadele recurente de febră cubaneză îi subminau sănătatea, iar când a făcut un absces rectal — o fistulă anală prea adâncă pentru a fi îndepărtată —, Crane a suferit groaznic, ceea ce l-a slăbit și mai mult. Avea dureri prea mari ca să mai călărească și simplul act al defecării trebuie să fi fost o tortură. Corpul lui Crane era atacat pe trei fronturi, fiecare suferință slăbindu-i rezistența la celelalte două, dar medicii au continuat să se concentreze asupra plămânilor săi. Tuberculoza era năpasta acelei epoci, iar imensitatea acelei boli i-a făcut orbi la celelalte probleme ale lui Crane. O spărtură în acoperiș poate produce mari stricăciuni într-o casă, dar dacă pereții sunt deja încovoiați, iar fundația se adâncește deja în pământ, e doar o chestiune de timp până când casa se va nărui.
Pe 2 februarie, un colecționar de cărți bogat din Hastings a dat o masă festivă în onoarea lui Crane. La unsprezece zile după moartea lui S.C., o jurnalistă locală care fusese prezentă la reuniune și-a amintit ce impresie îi lăsase Crane în acea după-amiază:
Deja de acum câteva luni […] era limpede că Stephen Crane avea anii, de fapt lunile numărate. L-am întâlnit ultima oară în februarie, în casa unui prieten — bibliofil, ornitolog și artist amator — care locuia în Hastings. Contrastul dintre tânărul autor al „Semnului roșu al curajului“ și ceilalți invitați, toți sănătoși și veseli, era dureros. Sărmanul Stephen Crane avea acea expresie palidă, sleită, agitată, ce prevestește epuizarea nervoasă totală. Nu a băut ceai și nu s-a alăturat conversației generale, ci s-a tot învârtit stingher, căutând ceva de negăsit.
Următoarea criză a avut loc la sfârșitul lui martie. Helen urma să ia trenul de la Lausanne la Paris și, cum Crane era prea ocupat cu munca lui ca să se despartă de biroul său de la Brede, Cora a plecat singură în întâmpinarea oii negre care renunțase la școală. Urma să rămână la Paris timp de câteva zile și să-și cumpere haine înainte de a se întoarce în Anglia. Pe 31 martie, la câteva ore după plecarea Corei, Crane i-a trimis lui Pinker capitolele douăzeci și patru și douăzeci și cinci din O’Ruddy (ultimele pe care le-a scris), cu rugămintea de a-i expedia Corei douăzeci de lire, îngrijorat ca nu cumva „să le fluiere vântul prin buzunare, bietele de ele, prin Paris“. La scurt timp după ce a încheiat scrisoarea, a suferit primele două hemoragii masive, ambele mult mai puternice decât precedenta. Nici de această dată n-a vrut ca cele întâmplate să ajungă la urechile Corei, dar Vernall a încălcat instrucțiunile primite, trimițând în cele din urmă o telegramă la Paris pe 3 aprilie. Cora s-a întors într-un suflet, iar din clipa aceea și până pe 5 iunie, lumea ei s-a făcut din ce în ce mai mică până când a dispărut.
Maclagen a fost chemat la recomandarea cuiva de la ambasada americană, care i-a spus Corei că era cel mai bun specialist în plămâni din Londra, dar după ce s-a deplasat până la Brede și i-a taxat cu cincizeci de lire pentru consult, medicul le-a recomandat să aștepte să vadă cum decurg lucrurile. Cora a interpretat optimist vestea, dar după ce a completat un cec cu o sumă de care nu dispunea, s-a văzut nevoită să-l sâcâie pe Pinker să-i depună cincizeci de lire în bancă înainte ca cecul să fie refuzat. Tot așa au stat lucrurile și în aprilie și prima parte din mai.
William către Cora pe 7 aprilie: „Suntem tare îngrijorați și întristați din pricina stării lui Stephen. Așteptăm vești cu sufletul la gură.“ Și adaugă: „Mă tem că în acest moment nu vă pot ajuta cu bani. Contul meu din bancă a secat de tot.“
Cora către Clara Frewen pe 11 aprilie: „Luni noapte l-am mutat pe soțul meu la parter, în camera cu lambriuri de stejar. Pare pe zi ce trece tot mai slăbit și mă frământ cumplit. N-a mai făcut hemoragii, dar suferă atât de rău din pricina abcesului, care e prea adânc pentru a fi spart din afară, mai ales în starea lui de slăbiciune. Nădăjduim să-l putem scoate la soare în zilele calde.“
Cora către Pinker pe 11 aprilie: „A avut o zi și o noapte liniștite, fără hemoragii, și se alimentează bine. Boala lui va fi de durată și voi avea cheltuieli uriașe […] Credeți-mă, domnule Pinker, a fost o chestiune de viață și de moarte să chemăm Specialistul încoace. Trebuia să fac pe dracu-n patru. Poate că n-ați trecut pe la birou sâmbătă sau vineri. A trebuit să-i scriu și lui Lippincott când v-am scris dumneavoastră. În astfel de momente, nu ne împiedicăm de formalități și aproape că m-am zăpăcit. Vă rog să mă iertați dacă am părut nepoliticoasă față de dumneavoastră.“
William către fratele său pe 13 aprilie: „Zi de zi, ediția matinală a ziarului nostru publică un comunicat de la Londra cu ultimele vești despre tine. Dar pentru noi nu sunt de-ajuns și așteptăm cu nerăbdare scrisorile tale.“
Cora către Wells pe 15 aprilie: „N-a mai avut hemoragii de lunea trecută. Doctorii spun că dacă rezistă până joia viitoare — zece zile —, atunci va fi în afara pericolului. După care va trebui să hotărâm ce facem pe viitor. Mă tem că va trebui să renunțăm la Brede Place și să mergem într-un loc mai întăritor, la mare.“
Cora către Wells pe 25 aprilie: „Stephen nu e în stare de scris scrisori, așa că răspund eu la scrisoarea foarte voioasă pe care i-ai trimis-o. Sunt tare îngrijorată pentru el. Problemele cu plămânii par să fi trecut! După controlul de azi, doctorul a spus că plămânul drept nu e deloc afectat. Problema este acel abces înfiorător care pare să se spargă din când în când în măruntaiele lui — sau în rect — și care-i provoacă cea mai cruntă agonie. Și-l sleiește de puteri într-un ritm alarmant. Tot din cauza abcesului pare să se fi stricat și la burtă. Așa că e foarte slăbit. Și în fiecare zi are accese de febră (febră cubaneză) timp de o oră sau două. Se pare că săptămâna trecută n-a mai avut friguri. Iar peste trei sau patru săptămâni speră să plece într-o călătorie pe mare. Scrie-i când ai răgaz. Oamenilor bolnavi li se năzare că prietenii îi neglijează și se miră că primesc atât de puține scrisori etc. Desigur, până acum i-am citit eu mai întâi toate scrisorile și cred că e mai bine ca multe dintre ele să nu ajungă la el — dacă mă înțelegi.“
Maclagen către Cora pe 2 mai: „Îmi pare tare rău să aflu vești așa de proaste despre domnul Crane. Până acum a dat dovadă de o capacitate de refacere atât de bună, încât cazul său cu greu poate fi privit cu pesimism. Dacă veți considera necesar să-l examinez din nou, e suficient să mă anunțați printr-o telegramă și voi veni.“
Cora către Pinker pe 5 mai: „Doctorii spun că domnul Crane trebuie să plece din Anglia ca să se refacă. Mai întâi în Pădurea Neagră. Ceea ce înseamnă o mutare costisitoare de-acum într-o săptămână. Vă puteți descurca într-un fel să ne trimiteți un avans? Starea domnului Crane nu s-a înrăutățit, iar plămânul drept rezistă, doar că trebuie să facem această schimbare neîntârziat. Vom merge la o mică pensiune din Pădurea Neagră și vom închiria Brede Place așa cum e. Va trebui să angajez o infirmieră, iar doctorul va veni cu noi. E o călătorie foarte costisitoare, dar e o chestiune de viață și de moarte și trebuie făcută. Vă rog, spuneți-mi ce să fac. Îi puteți telegrafia lui Stokes pentru un avans sau poate lui Metheun sau poate pentru serial? Vă rog să-mi răspundeți urgent. Această climă pare pur și simplu mortală pentru plămâni. Necazuri.“
Alfred T. Plant (avocatul lui Moreton Frewen) către Cora pe 7 mai, explicând intenția clientului său de a achita toate datoriile soților Crane: „Am primit scrisoarea dumneavoastră din data de 5 luna curentă și tot ce vă pot spune este că v-am cerut lista datoriilor la solicitarea expresă a domnului Frewen, care e nerăbdător ca această problemă să se rezolve, pe cât posibil […] Cred că i-a scris direct doctorului Skinner și sunt convins că face tot ce-i stă în putere ca să vă ajute.“
William către Cora pe 10 mai: „Am primit telegrama dumitale și o scrisoare de la doctorul Skinner. Deplângem situația, dar chiar nu pot trimite în acest moment o sumă de bani care să merite efortul. De ani de zile n-am mai fost atât de strâmtorat.“ După care: „Se pare că ar fi preferabil ca Helen să se întoarcă acasă.“
Conrad către Cora pe 10 mai:
Scrisoarea ta mă întristează nespus și-mi confirmă temerile în legătură cu situația voastră materială. Rândurile tale mi-au provocat multă frământare și multe gânduri triste. Îți închipui că dacă v-aș fi putut ajuta în vreun fel, n-aș fi așteptat să fiu rugat în niciun fel. Am tăcut pentru că mă simt la rândul meu neputincios. Nu am nici relații, nici influență și nici mijloace. Supraviețuirea de zi cu zi e un motiv de îngrijorare pentru mine. Ce pot face? Le sunt deja dator celor doi editori ai mei, sunt în urmă cu lucrul și nu cunosc pe nimeni care să poată fi de vreun folos. Nu-mi stă în putere nici măcar să-mi risc propriul viitor ca să vă ajut pe voi. Dacă mi-ar sta, aș face-o fără să șovăi ca să-l salvez pe Stephen, atât de mult țin la el și atât de mult îl admir pentru geniul său. Dar viitorul meu, așa cum e, e deja amanetat. Nici nu-ți închipui cât mă doare că îți scriu aceste cuvinte. De când am primit scrisoarea ta, aproape că nu m-am mai putut concentra. Rudele lui Stephen nu pot pune umărul?
Iartă-mă că nu spun mai multe. Sunt prea trist.
A fost o călătorie dificilă și inutilă, dar doctorii spuseseră că era singura șansă a lui Crane și, deși Cora înțelesese, probabil, cât de infimă era acea șansă, a strâns bănuț cu bănuț din toate sursele disponibile, în principal de la Moreton Frewen și Lady Randolph Churchill, care a cerut bani în numele ei, iar pe 15 mai a plecat de la Brede împreună cu soțul ei muribund, cu doctorul Skinner, două infirmiere, nepoata Helen, servitorul Richard Heather și câinele Sponge. Crane a fost transportat pe o targă până la Rye, unde a fost urcat într-o trăsură pentru invalizi și dus la Dover, împreună cu restul grupului. Cora rezervase camere pentru toată lumea la Lord Warden Hotel, cu vedere la Canalul Mânecii; în acea săptămână, marea a fost agitată, traversarea spre Calais fiind prea riscantă, așa că au rămas acolo mai mult decât fusese prevăzut, nouă zile cu totul, timp în care Cora a suferit adesea de foame ca să se încadreze în bugetul redus.
Conrad a venit pe 16, Wells pe 17 și Barr pe 19. „Exista un firicel de speranță că-și va reveni“, își amintește Barr, „dar mie mi se părea deja mort. Când vorbea sau mai degrabă șoptea, dădea dovadă de același umor dintotdeauna. I-am spus că peste câteva săptămâni, când se va simți mai bine, voi veni și eu la Schwarzwald, ca să dăm câteva raite împreună cât va fi convalescent. De față cu soția lui, a răspuns pierit: «De-abia aștept», dar mi-a zâmbit și mi-a făcut încet cu ochiul, de parcă ar fi spus: «Al naibii pișicher, știi foarte bine că n-o să mai dau nicio raită pe lumea asta.»“