Asta nu știa nimeni, nici măcar persoanele aflate în contact direct cu el, ca cel de-al doilea martor ocular la ciudatul său sejur în Havana, Otto Carmichael, corespondent la Minneapolis Times. Generalul Wade l-a rugat pe Carmichael să-i transmită lui Crane mesajul că primise o telegramă de la Londra, iar acesta l-a găsit pe S.C. într-o cafenea și i-a transmis mesajul. „Mersi“, a răspuns Crane, după care a părut să uite pe loc toată povestea. A doua zi, generalul i-a spus lui Carmichael că sosise o a doua telegramă, cu întrebarea dacă prima ajunsese la destinatar, așa că bărbatul din Minneapolis s-a întors la cafenea, l-a găsit pe Crane în același loc și i-a transmis cel de-al doilea mesaj. „Auzi“, a răspuns absent S.C., „nu mi-ai spus și ieri ceva de-o cablogramă?“ Ba da, a răspuns Carmichael, tocmai se întorsese pentru că mai sosise una, ca să se intereseze dacă o primise pe prima. „Da, înțeleg“, a răspuns Crane. „Mi-a pus guvernul pe urme. În orice caz, îți rămân dator.“ „Și iar a uitat complet tărășenia“, scrie Carmichael. A trecut un timp și, când s-au împrietenit mai bine, Carmichael i-a spus lui Crane că telegrama se afla în continuare la generalul Wade, dar Crane n-a vrut s-audă, sub pretextul că trebuie să fi fost vreo notă de plată. Un lucru improbabil, dar de ce ar fi recunoscut față de Carmichael că se îngropase la Havana și nu voia să-l găsească nimeni, nici măcar Cora?
Textul lui Carmichael are doar trei pagini, dar zugrăvește o imagine completă a lui Crane în acele luni și aproape toate observațiile sale sunt pertinente, directe și de o sinceritate usturătoare. Faptul că l-a publicat în iunie 1900, la doar zece zile după moartea lui Crane, arată că acesta era în continuare o prezență pregnantă pentru el — cu alte cuvinte, era încă viu, încă respira.
Iată cum descrie impresia generală pe care i-a lăsat-o Crane (ciudat de asemănătoare cu felul în care-l vedeau prietenii lui de la Syracuse pe când încă nu împlinise douăzeci de ani):
Stephen Crane era, fără îndoială, un boem. Nu era bun decât la ce făcea.
Niciun redactor local de la un ziar modern nu l-ar fi îngăduit nici măcar o săptămână în redacție. Era iresponsabil și de nestrunit. Nu că ar fi fost rău și nici măcar nesăbuit; avea o nepăsare senină; îl marcau niște fleacuri, iar lucrurile mari nu-l puteau opri; se lega de un loc dintr-un capriciu și nu s-ar fi clintit de-acolo pentru bani.
Despre reputația lui Crane:
Am auzit mulți ofițeri de armată spunând că a fost cel mai curajos om pe care l-au văzut vreodată. Se pare că nu se gândea la pericol. Pentru el, moartea nu era altceva decât următoarea gură de aer, următoarea masă de dimineață sau următorul pui de somn. Gloanțele nu însemnau nimic pentru el, trase sau în cartușiere, poate doar material pentru un text. Asta nu se schimba. Era calitatea lui. Suferința altora îi sfâșia inima gingașă. Se înduioșa aproape ca o fată. Dar nu părea să-l deranjeze când el însuși suferea de foame sau de durere. Nu bombănea niciodată că nu-și primește porția […]
Crane a văzut tot felul de lupte. Îl fascinau. Pericolul era pasiunea lui. Suferea profund când afla că plecase dintr-un bar cu doar câteva minute înainte să izbucnească o pistoladă zgomotoasă.
Despre obiceiurile sale:
Nu făcea nimic cu regularitate. Mânca și dormea abia când nu mai rezista fără aceste răsfățuri necesare […] Când l-am cunoscut eu, scria șase sute de cuvinte pe zi. Era singurul lucru pe care-l făcea cu regularitate. Era foarte strict când venea vorba despre munca lui. Scria oarecum lent și era excentric în privința cuvintelor. Căuta îndelung cuvântul de care avea nevoie. Dat fiind că nu avea dicționar sau alte cărți de referință, căutarea cuvintelor și a informațiilor însemna că stătea și-și rodea creionul până când îi veneau.
Despre sănătatea lui:
Orice om voinic l-ar fi privit cu milă pe Crane. Părea gata să se prăbușească, atât era de lipsit de vlagă. Avea brațe subțiri, ca un om bolnav de multă vreme. La lumină slabă, Crane avea un chip frumos, chiar splendid. La lumină bună, chipul lui avea o expresie bolnavă și nefericită. Buzele lăsate, fața gălbuie și suptă, ochii obosiți și aerul de epuizare generală nu alcătuiau un tablou deosebit de atrăgător. Dar era atât de simplu și autentic, încât uitai de toate astea și nu mai vedeai decât surâsul șters, pe jumătate rugător, de pe fața sinceră, copilăroasă. Acel mic zâmbet ținea loc de orice la Crane. Era felul lui de a mulțumi când i se aprindea țigara, de a aproba un gest, de a primi o poveste cu bucurie, de a recunoaște suferința, de a privi slăbiciunea cu compasiune. De altfel, acel mic zâmbet sensibil îi flutura mereu pe chip […]
Niciodată nu-i trecea prin cap să-și îngrijească propria sănătate. Bea băuturi ușoare și cafea după obiceiul cubanez, dar nu se deda la excese alcoolice. Era un lucru oarecum remarcabil într-un loc și într-un moment al exceselor bahice. Asta se întâmpla în urmă cu doi ani, și era deja cu sănătatea la pământ. N-avea nicio șansă să trăiască dacă nu-și îndrepta modul de viață. Nu era altceva decât neglijență. Pur și simplu refuza să se gândească la sine.
***
În septembrie, Crane a asistat la exhumarea de către autoritățile spaniole a osemintelor lui Cristofor Columb din mormântul său din Havana. Omul care descoperise Lumea Nouă era alungat de pe insula pe care o cucerise, iar rămășițele sale aveau să traverseze iar oceanul și să fie îngropate la Sevilla. A fost mai mult decât o simplă recunoaștere a înfrângerii Spaniei în războiul cu Statele Unite, marcând sfârșitul unui capitol al istoriei lumii care a durat patru sute de ani. Pe 20 decembrie, când osemintele au pornit în sfârșit pe mare spre Europa, a început Secolul American.
În acel moment, Crane își făcea deja bagajele și se pregătea să plece din Havana. Rămăsese patru luni în Orașul-dintre-Lumi, dar după ce se tot gândise și răzgândise în privința următoarei sale mișcări — trimițându-i Corei pe 9 octombrie o cablogramă liniștitoare, asigurând-o că totul e bine, pentru ca după vreo două săptămâni să-l anunțe pe Reynolds printr-o scrisoare că spera să-și vândă articolele unei agenții și poate să rămână la Havana toată iarna —, s-a lăsat păbugaș, învins sau l-au lăsat puterile și a hotărât să pună punct.
A plecat în Ajunul Crăciunului și a ajuns la New York pe 28 decembrie, la ora cinci dimineața. Avea să fie ultima sa vizită în oraș, iar în acea după-amiază, când a trecut pe la McClure’s, s-a întâlnit pentru ultima oară cu Hamlin Garland. În seara aceea, Garland și-a notat în jurnal:
La McClure’s l-am întâlnit pe Stephen Crane, băiatul acela minunat ale cărui prime scrieri le-am citit și susținut în 1891-1892. Tocmai s-a întors de la Havana și arăta zdrențăros și îmbibat de nicotină, dar cu mintea vie și la fel de plină de idei ciudate cum îl știam. La fel ca mai înainte, mi s-a părut și acum nesănătos fizic — nu e sortit să trăiască mult. A devenit neobișnuit de neglijent în felul în care se îmbracă și a căpătat un ușor accent englezesc la unele cuvinte — el n-a fost din cale afară de încântat să mă vadă.
S-a întâlnit și cu vechiul său prieten Louis Senger, care mai târziu avea să scrie: „Era bolnav și glumea amar că încă nu reușiseră să-i facă felul“, dar și cu fratele său Edmund și cu nepoata Helen R. — tot pentru ultima oară — și i-a făcut o ultimă vizită lui Howells. Din scrisoarea lui Howells pentru Cora din 22 iulie 1900:
A trecut să mă vadă la urmă, chiar înainte să pornească pentru ultima oară spre Anglia, și părea agitat de la febra malariei care-l măcina; mi-a povestit că se căptușise cu ea din Cuba. Dar chiar și atunci […] am simțit harul său aparte. Nu cred că America a dat vreodată un talent mai deosebit și mai vital decât el.
Cei răniți mor arar acasă, dar rănitul Crane se întorcea în Anglia, care, chiar dacă nu era tocmai acasă pentru el, măcar era pe-aproape — singurul loc din lume unde avea să fie primit fără să fie nevoit să dea explicații. S-a nimerit să plece din New York cu vasul Manitou în ajunul anului 1898, la fix doi ani de când pusese piciorul pe Commodore. De această dată, vasul nu s-a scufundat.
102. În aceeași vară (1898), într-o acțiune diferită de războiul cu Spania, guvernul american a anexat Insulele Hawaii, transformându-le în teritoriu al Statelor Unite (n. a.).
103. În traducere, „călăreții duri“.
104. Răsfățați de presa americană în timpul războiului, Rough Riders numărau o mie de bărbați din toate colțurile țării, un amestec de fii de milionari și șerifi din Arizona, cowboy, studenți sportivi și tineri intelectuali. Pentru publicul larg, aceștia întruchipau cele mai alese virtuți ale unei societăți democratice libere — ceea ce însemna, desigur, că toți membrii unității erau, inevitabil, albi. Crane nu avea nimic împotriva voluntarilor neîncercați ai lui Roosevelt, ba chiar și-a exprimat admirația pentru curajul lor în bătălia de pe dealul San Juan, dar îl irita că soldații din armata regulată erau în mare parte ignorați de jurnaliști. În ultimul său articol pentru World (pe 20 iulie), cu titlul „Soldații armatei regulate n-au parte de glorie“, scrie: „Publicul e interesat de eroismul lui Reginald Marmaduke Maurice Montmorenci Sturtevant și de cum Dumnezeu suportă bietul băiețaș pesmeții ăia oribili cu slănină. În timp ce soldatul obișnuit se numește, probabil, Michael Nolan […] Nolan cel păcătos, asudat, spurcat la gură, împovărat, lihnit, însetat, nedormit, care-și sfâșie nădragii în încâlceala de sârmă ghimpată, înaintează cu greu prin vadurile mocirloase spre hățișurile tăioase ca pumnalele, urcând pe dealul încununat de foc — Nolan e împușcat.“ La scurt timp după terminarea războiului, Crane a transpus aceste sentimente în cea mai intensă dintre povestirile sale despre campania din Cuba, „Prețul uniformei“, descrisă de Conrad într-o scrisoare pentru Cora ca „splendidă […] de departe cel mai bun lucru pe care l-a dat după Semnul roșu“ (n. a.).
105. Acestea nu sunt îndatoriri obișnuite pentru un corespondent de război, ci o participare activă la războiul în sine. Spre deosebire de unii dintre prietenii săi, Crane n-a luat niciodată arma în mână ca să tragă în dușman, dar era un susținător fervent al cauzei eliberării Cubei și nu considera că a contribui la acea cauză reprezenta un conflict de interese. Deși antiimperialist convins — mai ales când venea vorba despre imperialismul britanic —, a acceptat fără să crâcnească argumentul că America nu avea ambiții teritoriale în Cuba (n. a.).
106. „Vadul însângerat“, un loc supranumit astfel în urma bătăliei sângeroase de pe dealul San Juan.
107. Scovel plecase în Cuba încă din 1895, pentru a relata despre insurecție. În 1896 a fost arestat de spanioli, a reușit să evadeze și a petrecut un an printre rebeli, în spatele liniilor inamicului. În 1897, când a revenit în Cuba după câteva luni petrecute în Grecia în timpul Războiului Greco-Turc și după expediția în Klondike, spaniolii l-au arestat din nou, dar a fost eliberat la solicitarea guvernului american. În ciuda scandalului cu Shafter, Scovel s-a întors într-un final în Cuba, s-a stabilit la Havana cu soția lui, Frances, și a continuat să scrie pentru World până în 1902. După ce și-a dat demisia, și-a găsit altceva de lucru în Havana, unde a murit în 1905, la vârsta de treizeci și șase de ani (n. a.).
UN SFÂRȘIT BRUTAL
1
A ajuns pe țărmul din Gravesend pe 11 ianuarie, iar în următoarele șaisprezece luni, în timp ce se îndrepta spre propria-i groapă, a trudit mai din greu ca oricând, a fost, din unele puncte de vedere, mai fericit ca oricând, dar din altele, mai disperat și mai frenetic ca oricând, și totuși, de la început și până la sfârșit, a ținut cu dinții de viață și a refuzat să-i dea drumul. La sfârșit de tot, când trupul i se mistuise și nu se mai putea ridica din pat, părea remarcabil de pregătit pentru ce avea să urmeze. Cu câteva zile înainte să moară, i-a șoptit prietenului său Robert Barr: „Robert, când ajungi în prag — cel pe care trebuie să-l trecem cu toții — nu e rău. Te simți adormit și… nu-ți pasă. Simți doar așa, ca prin vis, o vagă curiozitate — în ce lume te afli, de fapt — atâta tot.“ În ultima zi întreagă din viața lui, cu câteva ore înainte să intre în comă, i-a spus Corei: „Plec de aici domol, cu gânduri bune, ferm, hotărât, invincibil.“
În anul care-i rămăsese înainte să tușească pentru prima oară cu sânge, iar starea să i se înrăutățească progresiv, s-a târât prin nenumărate mlaștini tot mai adânci de datorii, compunând noi și noi cuvinte, noi pagini, noi texte publicate, mai multe decât în orice alt an din viața sa. A călătorit la Paris, Lausanne și în Irlanda, s-a plimbat călare pe cei doi cai ai săi pe domeniul Brede Place, a mers la picnicuri alături de Cora și de prietenii lor, și-a distrat musafirii cântând la chitară și la vioară, și-a adorat cei trei câini poznași, a participat la regate și cocteiluri și a jucat din când în când handbal cu prietenul său scriitor Edwin Pugh, care avea să scrie mai târziu: „Mâinile sale erau miracole de forță și îndemânare. Juca handbal ca o mitralieră. Mă bombarda cu mingi din toate unghiurile posibile, în grădina aia a lui verde, bătrână și umedă, cu un fel de turbare de pisică sălbatică.“
A rămas toată viața sportivul care nu se dădea în lături de la nimic, dar să spunem lucrurilor pe nume: era pe moarte și știa că e pe moarte. Se întorsese din călătoria lui selenară arătând pe jumătate mort, atât de împuținat de boală, încât Jessie Conrad l-a găsit „alt om“, iar peste câteva luni Crane a înțeles că recuperarea fizică la care sperase n-avea să se întâmple. Iată ce-i spune unui anume John (poate Scott Stokes) la jumătatea lui august: „Te rog să ai gentilețea de a-ți ține gura de-acum încolo față de doamna Crane în privința sănătății mele. Ea nu mă poate ajuta cu nimic și-s prea bătrân să am dădacă. Nu mai am scăpare, dar nu vreau s-o sperii. Din cine știe ce capriciu de femeie, ea mă place. Nu uita de asta.“ Luna următoare, într-o scrisoare adresată lui George Wyndham, omul care susținuse cu pasiune lansarea Semnului roșu în Anglia: „În prezent mă simt ca naiba […] Cuba libre m-a eliberat de pe planeta asta albastră, ăsta e adevărul. Ceasornicul ticăie nebunește.“
A rezistat datorită capacității sale de muncă grea, neobosită, și datorită relației tot mai strânse cu Cora, complicea sa în lumea de fantezie pe care și-au construit-o împreună după plecarea din Oxted și mutarea, în februarie, la Brede Place. Șoricelul care în aprilie fugise de responsabilitățile domestice a devenit un boiernaș englez de țară care-și stăpânea domeniul alături de consoarta lui cu păr de aur — care mai nou i se adresa cu duce și-i transformase condițiile de viață în absența lui. Dar ca să înceapă acea viață nouă, erau nevoiți ca mai întâi să scape de cea veche. Chiria de la Ravensbrook nu mai fusese plătită de un an, comercianții locali amenințau cu procese, iar magazinul Self & Whitley din Londra îi presa pentru o listă lungă de facturi restante, inclusiv cele nouăzeci și nouă de lire pe care le datorau încă pentru pianul Corei. La câteva zile de la întoarcerea în Anglia, Crane se roagă de fratele său William să-i împrumute cinci sute de dolari, căutând totodată scuze că nu trecuse pe la el în timpul escalei la New York și continuând să mintă în legătură cu detaliile căsătoriei sale.
Dragul meu William, așadar iarăși te-am trecut cu vederea, dar să știi că poziția mea din Anglia era aproape să se prăbușească și m-am grăbit s-o salvez imediat ce mi-am permis să plec din Havana. Appleton mi-a telegrafiat că drepturile mele de autor pe ultimele douăsprezece luni se ridică la treizeci și cinci de dolari. Înțelegi ce înseamnă asta?
Da, e adevărat că sunt căsătorit cu o doamnă englezoaică și datorită relațiilor ei stăm în acest conac vechi și frumos, dar din cauza îndelungatei mele boli avem o nevoie cruntă de bani și de aceea voiam să-ți propun să mă împrumuți cu cei cinci sute de dolari. Altfel, s-ar putea să dau faliment aici în februarie […] Transmite-le tuturor dragostea fratelui rătăcitor.
Scrisoarea lui Crane pentru fratele său William, ianuarie 1899
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
După o săptămână i-a scris lui Reynolds: