Prietenii lui Nolan îl întreabă unde a fost împușcat și, deși nu-și dă seama exact, el arată spre stomac, insistând că „nu e mare lucru“, dar când Grierson și Watkins îi dau cămașa la o parte, își dau seama că fusese rănit mortal.
Urmează una dintre cele mai zdrobitoare conversații din toate povestirile lui Crane, un pasaj răscolitor care izbutește cumva să transmită simultan atât oroarea, cât și banalitatea morții, și în aceeași cheie precisă. După ce m-am cufundat în literatura lui Crane timp de câțiva ani, acesta este momentul care-mi vine primul în minte ori de câte ori mă întreb ce anume mă atrage la opera lui și de ce mi se pare atât de fascinantă:
— Te doare, Jimmie? întrebă Grierson cu voce răgușită.
— Nu, răspunse Nolan, dar mă simt nu știu cum, amorțit tot și scos din luptă. Nu cred că-i foarte grav.
— O, e în regulă, spuse Watkins.
— Mi-ar trebui ceva de băut, zise Nolan, cu un rânjet. Mi-e cam frig fi’ncă zac așa pe pământu’ ăsta reavăn.
— Nu-i așa de reavăn, spuse Grierson.
— Ba e reavăn, spuse Nolan, brusc iritat. Simt eu. Sunt ud. Vă spun eu — sunt ud leoarcă — numa’ fi’ncă stau aici.
Ei se grăbiră să-i răspundă.
— Da, așa-i, Jimmie. E reavăn. Așa-i.
— Ia băgați o mână pe sub spinarea mea, să vedeți ce ud e pământul, zise el.
— Nu, răspunseră ei. Nu-i nevoie, Jimmie. Știm că-i ud.
— Ei, dar băgați o mână, să vedeți, strigă el cu încăpățânare.
— Oh, las-o baltă, Jimmie.
— Nu, se rățoi el. Vedeți și voi.
Grierson părea speriat de agitația lui Nolan, așa că strecură o mână pe sub bărbatul întins la pământ, retrăgând-o apoi plină de sânge.
— Da, spuse el, ascunzându-și cu grijă mâna de Nolan, ai avut dreptate, Jimmie.
— Normal că da, spuse Nolan, închizând mulțumit ochii. Dealul ăsta soarbe apa ca o mlaștină. După câteva clipe, continuă: Zic c-ar trebui să știu ce spun. Eu stau aci pe spate și voi de-a-n picioarelea.
Nu știa că moare. Credea că se contrazice în legătură cu starea ierbii.
Așa se încheie capitolul cinci, iar ultimul capitol începe cu un mic salt temporal. „Acoperă-i fața“, îi spune Grierson lui Watkins, dar problema e cu ce să i-o acopere. Până la urmă aleg chipiul lui Nolan, iar după ce Grierson se achită de această tristă însărcinare, niciunul din ei nu mai știe ce să facă, deși simt amândoi nevoia să facă ceva. „Într-un final, Watkins spuse cu o voce frântă: «Vai, mare păcat!» O luară încetișor spre linia focului.“
Urmează un spațiu gol, apoi Crane se lansează direct în scena finală, care are loc într-un cort pentru răniții și bolnavii care suferă de febră. Martin, unul dintre membrii cvartetului inițial, care a fost împușcat ceva mai devreme, se numără printre pacienții din acel spital improvizat unde „un miros greu de boală și medicamente plutea în aer“ și „la răstimpuri […] răsucirea câte unui trup pe sub pături era înspăimântătoare, ca și cum morții s-ar fi zvârcolit în morminte, sub țărână“. Bărbații stau toți întinși pe spate, chinuiți de febră, dar se aud și niște voci pierite, destrupate, care poartă un fel de conversație și astfel află Martin și Grierson de la Regimentul 29 infanterie că au nimerit întâmplător acolo în același timp. Grierson spune:
— Cum? Jack, tu ești?
— O parte din mine […] Care ești?
— Grierson, cap-sec. Credeam că ai fost rănit.
Se auzi cum un om dă pe gât o înghițitură zdravănă de apă, după care Martin răspunse:
— Chiar sunt.
— Păi, ce cauți aici, la ăia cu febră?
— Am și febră, răspunse Martin cu o nerăbdare somnoroasă.
— Aoleu! făcu Grierson.
Apoi se lăsă tăcerea în cortul bolnavilor de febră, în afară de zgomotul făcut de un individ dintr-un colț, genul mereu prezent în orice grup de americani, patriotul implacabil, amuzant și eroic, cu un umor plin de amărăciune, ferocitate și iubire, un tip care făcea ca situația să pară cruntă pentru că intona Star-Spangled Banner cu toată ardoarea de care era în stare corpul său chinuit de febră.
— Billie, întrebă Martin cu glas șoptit, unde-i Jimmie Nolan?
— A murit, răspunse Grierson.
Un triunghi de lumină aurie aspră lumina o parte a cortului. Undeva în vale se auzea clopotul unei locomotive, un sunet ce amintea de pace și de casă ca tălăngile de la gâtul vacilor.
— Da’ Ike Watkins unde-i?
— Păi, el nu-i mort, da’ l-au împușcat în plămâni. Cică nu scapă.
Prin norul de miasme de boală și medicamente se auzea vocea dârză a bărbatului din colț:
— Să fluture-n veci…
Amărăciune, ferocitate și iubire.
E splendid, cum bine a observat Conrad, iar Crane abia și-a putut stăpâni entuziasmul față de rezultat când i-a trimis povestirea lui Reynolds,. „Asta e“, scrie el. „M-aș mira să nu capeți bani buni pe ea!“
Deși nu căpăta deloc bani buni pe articolele pe care le scria pentru Journal, continua să le producă pe cât de regulat era în stare, creând un amestec de reportaje și analize asemănător cu ceea ce azi numim editorial, redactat în mare parte în stilul plin de vervă al unui cosmopolit blazat. Articolele nu erau neapărat fade, dar nici prea captivante, cu două excepții care se disting clar de celelalte. Deși Crane pare să-și fi petrecut aproape toată perioada cât a locuit în casa lui Mary Horan băltind într-un hău emoțional, „Cum se face curte în Cuba“ pare scris într-una dintre rarele sale zile bune. E un tratat comic mic și strălucit despre ritualurile complicate de curtare dintr-o societate represivă, cu reguli stricte, care ridică atâtea obstacole în calea căsătoriei, încât e de mirare că se mai și nasc copii. „Totul e o încâlceală de sârmă ghimpată“, scrie Crane, iar procesul poate trena atât de mult, lungindu-se adesea pe trei, șase sau chiar opt ani, încât generează „aceeași pasiune dogoritoare ca meseria de vânzător într-un magazin de pantofi“. Totuși, conchide el, nu există motive de îngrijorare reale, căci „bărbații le caută pe femeile iubite și le găsesc, iar femeile îi așteaptă pe bărbații iubiți și bărbații vin, și toate digresiunile și zăgazurile și bruiajul abil al fotbalului și problemele și amânările și agonia amânărilor și guvernantele nu înseamnă nimic, nimic în fața mareelor vieții omenești care, în Cuba sau Omaha, se supun aceleiași luni“.