Pentru soții Crane nu conta. Amândoi s-au îndrăgostit de ideea de a locui în acea ruină medievală prăbușită și, oricât de nepractic le-ar fi fost traiul acolo, entuziasmul lor față de Brede Place n-a pălit niciodată — pentru simplul motiv că ei nu erau oameni practici. În acea toamnă, Cora îi scrie lui Reynolds că „omul trebuie să aibă aer curat și sănătos dacă vrea să reușească în artă“, iar peste câteva fraze, adaugă că pe Crane „îl așteaptă un cămin minunat“. Dar nu era un cămin minunat, iar aerul din acel loc nu era nici pe departe sănătos. Dac-ar fi vrut aer sănătos, s-ar fi putut muta pe vreun colț de stâncă din deșertul Arizonei sau, dacă America nu intra în discuție, atunci în munții Elveției sau ai Franței. Un corp șubrezit, chinuit de febră nu-și recapătă forțele locuind în încăperi umede și reci, iar două ierni lungi la Brede aveau să-l coste scump pe Crane. Casa în sine nu poate fi considerată direct răspunzătoare pentru moartea lui, dar cu siguranță poartă o mare parte din vină.
Poate că a fost și o chestiune de calendar. Cora a văzut locul pentru prima oară în iunie, cea mai încântătoare și mai prietenoasă lună a anului. Ne putem întreba cum i s-ar fi părut dacă vizita ar fi avut loc în ianuarie.
***
Pe 12 august, Frederic, care avea patruzeci și doi de ani, a suferit un atac cerebral, iar în următoarele câteva luni, Cora a avut și alte griji în afară de bani și de rarele cablograme ale lui Crane. Prietenii ei erau într-o criză, Cora le-a întins o mână de ajutor, dar lovitura inițială a degenerat într-o melodramă cu patru acte distincte, progresând de la boală la moarte, apoi la acuzații de omor prin imprudență și amenințarea cu detenția pentru Kate Lyon. Nimeni n-ar fi putut inventa o asemenea poveste. Doar lumea reală are suficientă forță pentru a născoci o Ciudățenie de asemenea proporții.
Frederic era un bărbat masiv, care trăia din plin și, deși nu orice bărbat care mănâncă și bea în exces și întreține două familii separate e candidat la atac cerebral — cel puțin nu când abia a trecut de patruzeci de ani —, Frederic a fost unul dintre ghinioniști. Și a făcut un atac serios, atât de grav, încât i-a pus viața în pericol. Aflând vestea, Cora s-a repezit la Homefield împreună cu Adonis Ptolemeu, gata să-și împrumute servitorul oricât era nevoie ca să ajute la îngrijirea lui Frederic. Apoi i-a luat cu ea la Ravensbrook pe cei trei copii mici (în vârstă de patru, cinci și șase ani), ca s-o scutească pe Kate de efortul de a-și împărți energia între îngrijirea copiilor și veghea la căpătâiul unui bolnav.
Frederic avea partea dreaptă a corpului și partea stângă a feței paralizate, dar, în pofida infirmității, a continuat să fumeze și să bea, cu un dispreț total față de medici, de ale căror sfaturi refuza să asculte, până când pe 20 septembrie i-a și trimis la plimbare. Un gest impulsiv care a speriat-o pe Cora, dar Kate s-a arătat înțelegătoare față de soțul ei nu doar din loialitate, ci pentru că nici ea nu avea încredere în medicina tradițională și, cu acceptul deplin al lui Frederic, a hotărât să-l trateze urmând preceptele științei creștine ale non-intervenției și rugăciunii. O tămăduitoare adeptă a științei creștine, doamna Mills, a fost chemată pentru a superviza tratamentul (sau non-tratamentul), dar starea lui Frederic a continuat să se deterioreze dintr-o sumedenie de motive evidente. Pe 16 octombrie, John Scott Stokes a bătut înnebunit la ușa Corei, povestind că tocmai trecuse pe la Homefield și-l găsise pe Frederic într-o stare de plâns, poate chiar în pragul morții. A implorat-o pe Cora să meargă acolo în persoană și să încerce s-o convingă pe Kate să cheme doctorii. A refuza unui om tratament medical adecvat e un delict, i-a precizat el, și se temea că dacă Frederic murea, Kate ar fi putut fi acuzată de omor prin imprudență.
A doua zi dimineață, Cora a plecat la Homefield și, deși prietena ei s-a opus vehement, a convins-o într-un final să-i cheme pe medicii trimiși la plimbare în septembrie. A fost însă prea puțin și prea târziu. În mijlocul nopții următoare, 17 spre 18 octombrie, inima lui Frederic a cedat.
După două zile, coronerul districtual a deschis o anchetă privind cauza morții și, în urma unei proceduri urâte, care s-a lungit pe mai multe săptămâni, făcând praf și pulbere reputația lui Kate, jurații au decis în sfârșit, pe 8 noiembrie, să le pună sub acuzare atât pe ea, cât și pe doamna Mills pentru omor prin imprudență — așa cum prezisese Scott Stokes. Ambele femei au fost arestate în fața tribunalului, aduse în fața instanței pentru delicte minore, apoi eliberate cu condiția achitării unei cauțiuni de cincizeci de lire fiecare. Scott Stokes și alți prieteni au făcut chetă ca s-o elibereze pe Kate.
Kate s-a întors la Ravensbrook, la Cora, împreună cu copiii, iar după două săptămâni a început procesul la tribunalul pentru delicte minore Croydon County. Procuror era Horace Avory, omul care în 1895 contribuise la condamnarea lui Oscar Wilde pentru sodomie și comportament indecent, iar Cora a fost citată ca martor împreună cu cei doi medici, menajera familiei Frederic, Scott Stokes și Adonis Ptolemeu. Ședința a fost amânată de mai multe ori, pentru ca pe 5 decembrie, într-o răsturnare surprinzătoare, Avory să ceară retragerea acuzațiilor împotriva lui Kate Lyon. Probabil că intenționase să se concentreze asupra doamnei Mills, dar, printr-o răsturnare chiar și mai surprinzătoare, instanța a renunțat în cele din urmă la acuzații împotriva ambelor femei. Dar mai aveau un obstacol de trecut și abia pe 14 decembrie — la patru luni și două zile după atacul cerebral suferit de Frederic —, Tribunalul Penal Central din Londra (Old Bailey) a închis definitiv cazul, prin retragerea acuzațiilor împotriva lui Kate și respingerea celor împotriva doamnei Mills. Între timp, Kate Lyon fusese atât de tare terfelită de presă, încât nu mai avea deloc viață privată. Devenise proprietate publică, o femeie depravată care distrusese căsnicia unui bărbat onorabil și născuse trei bastarzi. Pentru aceste păcate, își pierduse dreptul de a-și arăta obrazul în lumea bună și trecea acum drept o non-persoană, o pată umană.
Ca reacție, Cora și Scott Stokes au inițiat o strângere de fonduri pentru susținerea copiilor lui Kate. Henry James și George Bernard Shaw au depus mici contribuții, dar Conrad, care avea doar opt lire la bancă, era prea strâmtorat ca să contribuie. Cei doi prieteni au continuat să strângă bani cu rezultate mediocre, iar când Cora a primit o scrisoare de la soția lui James Creelman (directorul ediției londoneze Journal, omul care îi refuza Corei banii pe care Crane sperase că-i va trimite), amploarea ostilității față de Kate Lyon a devenit cât se poate de evidentă. „Trebuie să spun că am cea mai profundă compasiune pentru acele biete făpturi pe care egoismul deliberat al părinților le-a adus în pragul catastrofei“, scrie Alice Creelman, „iar dacă aș fi încredințată că nu se află sub influența corupătoare a mamei lor, aș contribui cu dragă inimă la susținerea lor. Însă, dată fiind situația, trebuie să recunosc deschis că nutresc cel mai mare dispreț față de Kate Lyon și influența malefică pe care a exercitat-o asupra unui bărbat moralmente slab, iar singura ispășire posibilă pentru păcatul de a fi adus pe lume trei bastarzi și de a fi distrus viața altei femei și pe a copiilor legitimi e o viață de sacrificii permanente și trudă pentru a-și întreține copiii fără mila străinilor“.
Răspunsul Corei, mitraliat a doua zi la nervi, nu doar că-i apără pe Kate Lyon și pe copiii ei, ci consemnează și părerile Corei despre morala creștină, feminitate, solidaritate feminină și obiceiul dăunător de a-i judeca pe ceilalți. Stângăciile ocazionale arată că mesajul a fost scris sub efectul emoției de moment, spontan și din tot sufletul, dar o și dezvăluie pe Cora în tot ce are mai bun — atât pasională, cât și plină de compasiune, atât tandră, cât și redutabilă, o femeie care se gândise mult și profund la întrebările importante ale vieții și formulase răspunsuri solide, impresionante. Scrisoarea e destul de lungă, dar merită citată mai mult sau mai puțin în întregime.
Vă mulțumesc pentru răspunsul la scrisoarea prin care solicitam contribuții private la susținerea celor trei copii mai mici ai răposatului Harold Frederic. Pentru a-i face dreptate mamei lor, dați-mi voie să vă spun că ea a refuzat categoric să se alăture vreunui apel public de ajutor, considerând, la fel ca mine, că un asemenea apel ar fi de un gust șocant de îndoielnic. Și nici n-a avut cunoștință până ieri, când i-am scris eu ca s-o informez, de existența acestui fond pentru copii.
Oamenii despre care spuneți că „discută despre acest scandal regretabil“ nu sunt, desigur, cei de la care ne-am aștepta la ajutor în această chestiune. Gustul oribil cu care s-ar alege în urma unei asemenea discuții s-ar transmite prin organul pe care-l folosesc doar ca să pompeze sânge — un sânge acrit de lipsa de generozitate autentică — până la creier. Te și întrebi dacă aceștia se consideră creștini. Și cum îndrăznesc să se dea drept modele de purtare virtuoasă, când Cristos le-a lăsat modelul de bunătate și iubire față de păcătoși.
Cum îi putem judeca pe alții, noi cei atât de păcătoși și de slabi? Și cum poate o ființă care se știe muritoare să piardă șansa de a fi mărinimoasă în adevăratul sens al cuvântului? Fără să judece!
Pentru mine, nimic nu-i mai greu de răbdat în viață ca egoismul suprem al femeilor care, nefiind ele însele ispitite niciodată, neștiind așadar nimic despre ispita altora, se urcă singure pe piedestale de îngâmfare și virtute arogantă, considerându-le pe surorile lor mai puțin norocoase vinovate la grămadă. Dacă femeile care sunt iubite și ferite le-ar ajuta pe suratele lor mai puțin norocoase să se ajute singure (ceea ce nu se face cu bâta sau devenind niște scorpii sub pretextul inocenței scandalizate), lumea ar fi un loc mai blând și mai pur, iar noi însene, ceva mai demne de fericire.
[…] Aceste moraliste inflamate și deformate de siguranța că ele, unele, nu au săvârșit un păcat anume și care se grăbesc să târască în noroi numele unui mort, spre marea lor încântare — pentru aceste făpturi, scandalul și aruncatul cu noroi și cu pietre sunt ca o friptură sau o băutură tare. Le gustă pe limbă ca pe o delicatesă și nu cunosc extaz mai înalt decât cel provocat de acest vin! Dumnezeu să aibă milă de cei nemiloși; căci tare sunt săraci!
Vă arătați surprinsă că mă aștept ca cineva s-o ajute pe domnișoara Lyon cu povara de a-și crește copiii — eu sunt surprinsă că oamenii pot pune păcatele părinților în cârca unor copilași nevinovați. Dacă oamenii își câștigă respectul față de ei înșiși arătând cât de mult urăsc păcatul (și cum am putea judeca legile lui Dumnezeu — după legile statului sau după cele ale fraților noștri teologi?), adică refuzând să-i ajute pe acei copii cu pâine și adăpost — atunci n-au decât să se aline ei la gândul că cei dragi lor stau la căldură și au ce mânca. Eu i-am ocrotit pe acești copii timp de cinci luni în casa mea și cu propriul meu nume — și chiar dacă lumea întreagă s-ar uni împotriva acestor copilași, eu tot îi voi ocroti și Dumnezeu mă va ajuta.
Între timp, în paralel cu aventurile cumplite ale prietenilor Corei, se adâncea misterul tăcerii lui Crane. Îi trimisese o cablogramă pe 16 august (la patru zile după atacul cerebral al lui Frederic), prin care o anunța că se încheiase campania portoricană și că ajunsese cu bine în Key West, după care timp de câteva săptămâni n-a mai dat niciun semn de viață. Dacă într-adevăr i-a scris din pensiunea din Havana unde locuia (ceea ce e foarte probabil), persoana vorbitoare de spaniolă care ar fi trebuit să-i pună scrisorile la poștă le-a aruncat. Și, pentru că nu știa unde se află Crane, Cora n-avea idee cum să ia legătura cu el.
A trecut o lună fără să primească o veste cât de vagă. Pe 22 septembrie, un articol publicat în Florida Times-Union pe 10 septembrie a ajuns în Anglia la Cora, care trebuie să fi intrat într-o panică nebună numai aruncându-și ochii pe titlu și pe primul paragraf.
STEPHEN CRANE DISPĂRUT
Romancierul Stephen Crane, membru al echipei Journal, care a intrat în Havana în urmă cu aproximativ zece zile sub identitatea unui comerciant de tutun și a tras discret la Hotel Pasaje, a dispărut, iar prietenii se tem pentru siguranța sa. Poliția îl urmărea de câteva zile înainte de dispariție.
Nu contează că articolul era neadevărat, că era, practic, o speculație inspirată de mutarea lui Crane de la hotelul unde fusese cazat într-o pensiune mai ieftină din altă zonă a orașului. Cum nu mai avea despre ce bătălii să relateze, Journal îi desfăcuse din senin contractul de angajat permanent și, chiar dacă a continuat să scrie pentru ei din Havana, era tratat ca un freelancer, plătit la articol și nu primea o diurnă care să-i permită cazarea la un hotel scump. Mai mult ca sigur că unii dintre membrii marginali ai cercului său nu știau asta și, cum Crane părea să fi dispărut, au dedus că trebuie să fi ajuns pe mâna poliției.
Fals, dar Cora nu ar fi avut cum să știe asta, așa că a fost nevoită să creadă în dispariția lui Crane. Ştirea din ziar i-a oferit un posibil indiciu, deşi probabil că a aruncat-o în disperare, și, presupunând că soțul ei se aflase în Havana și nu era exclus să fi rămas acolo, Cora a început imediat eforturile de a-l găsi.
A demarat căutările direct la vârf, trimițându-i pe 24 septembrie o scrisoare lui John Hay, secretarul de stat american care fusese cu puțin timp în urmă ambasador în Marea Britanie și era în relații amicale cu Crane, fiind și un admirator al operei sale. „Știind că sunteți prieten apropiat cu soțul meu, Stephen Crane“, începe Cora, după care îi face un scurt rezumat al faptelor așa cum le cunoștea și conchide: „Sunt aproape năucă de suferință și îngrijorare. Sunt sigură că-i veți cere personal președintelui să ordone reprezentanților americani să obțină de la poliția din Havana eliberarea domnului Crane.“
În ziua următoare a mai luat legătura cu trei persoane, trimițându-i o scrisoare și o telegramă secretarului de război american Russell A. Alger, o scrisoare agentului lui Crane, Reynolds, care aflase între timp de existența Corei, și o telegramă lui William Crane, care încă nu aflase. Cora acceptase până în acel moment să se ascundă și să se prefacă timp de un an și jumătate, dar era datoria ei să-l informeze pe om că fratele său mai mic era în pericol. Dacă avea să fie șocat de vestea că respectivul frate mai mic avea și o soție, asta era problema lui, nu a ei. Era o situație de criză, iar urgența era prea mare pentru a îngădui noi ocolișuri ipocrite. Dacă fratele mai mare avea vreun pic de caracter, șocul căsătoriei avea să treacă repede.
Comunicarea cu Alger s-a dovedit a fi una dintre cele mai eficiente acțiuni ale Corei, pentru că nu s-a mulțumit să-i prezinte situația în linii mari, ci l-a rugat explicit să ia legătura cu autoritățile americane din Havana pentru a cerceta chestiunea, ceea ce a pus în mișcare un proces birocratic lent care a atras în cele din urmă atenția generalului maior J.F. Wade, coordonator al evacuării americanilor din Cuba, iar la câteva săptămâni după prima solicitare a Corei, generalul a elucidat în sfârșit situația. Între timp, Cora aflase deja că soțul ei trăiește și nu putrezește în cine știe ce temniță spaniolă, dar intervenția lui Wade a fost cea care l-a făcut pe Crane să rupă lunga tăcere, iar mai târziu, spre sfârșitul anului, generalul a fost mijlocitorul prin care au fost trimiși banii pentru a-l readuce pe Crane în Anglia.
Scrisoarea către Reynolds din 25 septembrie e tot un strigăt de ajutor, doar că de această dată nu pentru a da de urma lui S.C., ci pentru a rezolva problemele financiare tot mai mari cu care se confrunta Cora și care în ultimele luni ajunseseră atât de grave, încât îi acaparaseră viața cu totul.
După ce reia informația publicată de ziarul din Florida, Cora îi spune lui Reynolds:
Mă frământ teribil, pentru că nu primesc nicio veste de la sediul Journal de aici. Treburile domnului Crane […] au nevoie de atenția sa. Am mare nevoie de bani. Și mă tem că voi pierde casa […] dacă nu fac rost de banii necesari pentru achitarea unor datorii presante [primise somații de la măcelăria și băcănia locală]. Journal se poartă tare nedrept […] Dacă puteți încasa vreo sumă de bani cuvenită domnului Crane, vă rog să mi-o trimiteți neîntârziat. Aproape că-mi ies din minți la cât sunt de neajutorată într-o țară străină, asta pe lângă spaimele mele legate de domnul Crane. Vă rog, folosiți-vă influența pe lângă domnul Hearst. Nu are niciun drept să îngăduie ca cineva ca domnul Crane să fie dat dispărut de mai bine de trei săptămâni fără să încerce să-l găsească. Iar dacă va îngădui ca soția lui Stephen Crane să fie dată afară din casă, în timp ce Stephen își riscă viața în slujba sa, i-am transmis domnului Creelman că voi avea grijă ca toți corespondenții din Londra să afle acest lucru.
Vecinul ei, Robert Barr (1850–1912), care devenise prieten bun cu amândoi soții Crane de când se mutaseră la Oxted, îi era alături Corei, gata s-o ajute cu tot ce putea pe ambele fronturi: să-l găsească pe Crane și să-și achite datoriile. Într-o scrisoare datată 27 septembrie, acesta îi spune Corei că Hearst telegrafiase biroului de la Londra cu vestea că Stephen Crane se ascundea într-o pensiune din Havana și, potrivit unei discuții pe care o purtase cu Creelman, era aproape sigur că „cel puțin unele dintre mesajele tale au ajuns la Crane“. Presupunând că era adevărat, adaugă el — și nu avea motive să se îndoiască — „atunci mi-e groază să spun negru pe alb ce părere am despre Stephen Crane. Dacă nu a dispărut și-și ține banii pentru el, lăsându-te pe tine lefteră, atunci articolul despre dispariția sa apărut în ziarul din Florida e o făcătură și înseamnă că n-are de gând să se mai întoarcă“. Barr, care-l iubea și-l admira pe Crane și care peste doar câteva luni avea să-l descrie într-un articol ca „probabil cel mai mare geniu pe care l-a dat America, de la Edgar Allan Poe încoace“, a fost atât de scârbit de purtarea prietenului său, încât cu greu și-a stăpânit furia, și totuși îi spune Corei: „dacă în aceste împrejurări vei considera că merită să te duci după un asemenea om, atunci nu ne rămâne decât să cântărim aspectele practice“. Schițează apoi un plan minuțios prin care să convingă Atlantic Transport Line să-i ofere Corei o amânare de plată pentru un bilet până la Havana, ca să-l aducă ea însăși pe Crane înapoi în Anglia. Din câte se pare, Cora a cochetat o vreme cu această posibilitate, dar a renunțat în ultima clipă, fără îndoială anticipând scandalul care ar fi explodat dacă se întâmpla să-l găsească pe S.C. trăind cu altă femeie. S-a dovedit a fi o decizie bună. Vaporul pe care ar fi trebuit să-l ia pe 13 octombrie, SS Mohegan, a plecat din port la timp, iar a doua zi s-a lovit de un recif și s-a scufundat.
Încă un episod al nesfârșitei cronici a realității ireale.
Cora a răspuns unui mesaj de-al lui Reynolds printr-o scrisoare trimisă pe 29 septembrie. Deși pare împăcată și se referă la trecut când vorbește despre „crunta suferință“ provocată de articolul apărut în ziarul din Florida, Cora e conștientă că agentul luase legătura cu soțul ei și-i cere s-o anunțe „dacă domnul Crane primește scrisorile mele și unde anume se află în momentul când primiți această scrisoare“. Politețea rugăminții ei merită atenţie, pentru că, dacă îi cere acest serviciu, asta înseamnă că era aproape sigură că Reynolds cunoștea adresa lui Crane, și totuși nu i-o cere explicit, ci doar se interesează de ea cu atâta calm și modestie, încât e greu să-ți dai seama dacă într-adevăr asta îi cere. Această rezervă arată în ce poziție delicată se afla Cora în acel moment. Făcea echilibristică pe o bârnă îngustă, iar circumstanțele îi impuneau să dea dovadă de agilitatea necesară ca să meargă de la un capăt la altul fără să cadă și să-și frângă gâtul. Dacă nu spunea nimic, avea să cadă. Dacă spunea prea multe și începea să se poarte ca o nevastă indignată și răzbunătoare, avea să cadă chiar și mai rău. Scopul ei era să-l aducă pe Crane înapoi în Anglia, dar el n-avea să vină decât din proprie voinţă și, cum ea nu-l cunoștea pe Reynolds suficient de bine pentru a avea încredere că nu-i va dezvălui lui S.C. — poate chiar într-un fel exagerat — că-i ceruse vehement adresa, s-a mulțumit să pună o întrebare simplă și directă, ca să nu-i fugă bârna de sub picioare.
Trăise o spaimă groaznică, care însă trecuse şi iat-o din nou în punctul unde se aflase cu o săptămână în urmă — sau aproape; Crane tăcea în continuare, iar ea tot nu știa cum să ia legătura cu el —, dar știa măcar că se află undeva în Havana, ascunzându-se într-un loc atât de obscur, încât ar fi putut fi pe partea întunecată a lunii, unde pensiune era fără îndoială un termen politicos pentru bordel, la fel ca în Jacksonville pe vremea lui Ethel Dreme.
La un moment dat în prima jumătate din octombrie, Cora a plecat împreună cu doamna Ruedy la Stanford-le-Hope, într-o vizită la familia Conrad. Primită călduros de tânăra și înțelegătoarea Jessie și de neclintitul aliat și frate Conrad (care se obișnuise să lucreze cu o fotografie a lui Crane pe birou), a lăsat în sfârșit garda jos în acea atmosferă intimă, primitoare, și și-a deschis sufletul în fața lor. În memoriile ei, Jessie povestește că vizita „a fost marcată de îngrijorarea ei cât se poate de reală pentru că nu știa pe unde umblă [Crane] și de o gelozie cruntă la ideea că ar fi putut întâlni pe cineva după care să se aprindă. În zadar am asigurat-o de convingerea mea fermă că Stephen e profund legat de ea și că, imediat ce avea să poată trimite o scrisoare, primul său gând va fi la ea“.
Când Cora s-a întors la Oxted, scrisoarea cu pricina o aștepta (sub forma unei telegrame). Nu conținea scuze, ci mai degrabă explica sau descria cu ce se îndeletnicea dispărutul în Havana: scria ca apucatul pentru a strânge suficienți bani ca să scape de datorii și să-și permită în cele din urmă biletul înapoi spre Anglia. Oricât ar fi fost de inadecvat din punct de vedere uman, mesajul a fost suficient din punct de vedere practic, cel puțin pentru Cora, care, spre deosebire de majoritatea femeilor neglijate într-un asemenea mod dureros, hotărâse deja să-l ierte pe Crane fără un singur cuvânt dojenitor — atâta vreme cât el era dispus să se întoarcă de bunăvoie. Telegrama dovedea că era dispus și, pentru prima oară de aproape două luni, pulsul ei a scăzut până aproape de normal.
Vestea bună a telegramei, urmată la doar câteva zile de vestea teribilă a morții lui Harold Frederic și de povestea dureroasă a anchetei și a procesului, toate desfășurându-se în timp ce Cora se lupta cu o mulțime de probleme financiare. Cu excepția prietenei ei, Kate, banii erau prioritatea absolută, atât banii care trebuiau găsiți pentru a se menține pe linia de plutire până la întoarcerea lui Crane, cât și sursa de bani necesară pentru a grăbi acea întoarcere, un dublu efort care avea să-i ocupe aproape tot timpul în acea toamnă şi iarnă, în paralel cu eforturile ei și ale lui Scott Stokes de a strânge bani pentru copiii lui Kate.
La sfârșitul lui septembrie, Barr s-a interesat de procesele cu care amenințau băcanul și măcelarul și a descoperit că în sat începuse să circule zvonul despre intenția Corei de a pleca din țară (care chiar era adevărată — cel puțin până când a renunțat la călătoria la Havana). El a sfătuit-o să vorbească personal cu cei doi bărbați și să-i asigure că nu pleacă nicăieri. Cora pare să-i fi urmat sfatul, pentru că până la urmă nu s-a ajuns la proces, nici n-a pierdut casa, iar în scrisori nu mai vorbește despre problema ei. Un pericol fusese îndepărtat, dar, trecând la chestiunea mai dificilă a unei noi surse de venit, s-a aventurat pe dibuite într-un teritoriu necunoscut și s-a rătăcit imediat. Ofertele editorilor de a publica textele lui Crane se țineau lanț, dar, în loc să aștepte până când el avea să le poată da curs personal, Cora a presupus cu naivitate că putea acționa în locul lui. Până-n acel moment, Scott Stokes jucase rolul de consultant informal pentru activitatea literară a lui Crane în Anglia, dar îl copleșiseră îndatoririle de executor al lui Frederic și nu mai avea timp. Crane era reprezentat de puțin timp de James B. Pinker, un tânăr agent britanic excelent și, deși acesta s-a arătat mereu curtenitor față de Cora, de multe ori ea s-a grăbit să negocieze acolo unde el se afla deja în negocieri, punându-i fără să vrea bețe în roate, ca de pildă atunci când i-a cerut unui editor un avans de șaptezeci și cinci de lire pe un roman nescris, deși Pinker îl convinsese deja să ofere o sută de lire. Era extrem de nepricepută la ceea ce încerca să facă și, pe scurt, venitul la care sperase nu s-a materializat.
Într-un târziu, cândva în decembrie, ca și cum și-a fi dat seama de zădărnicia eforturilor ei din ultimele luni, și-a notat în jurnal: „Scrisorile mele sunt un urlet lung în cerneală!“
A avut mai mult noroc cu mobilizarea câtorva prieteni care s-o ajute să strângă banii pentru călătoria de întoarcere în Anglia a lui Crane, iar dintre acești prieteni, nimeni nu s-a străduit mai mult decât Conrad, care a răspuns apelului Corei într-o scrisoare datată 28 octombrie, sugerând că schițase deja un plan.
Îți scriu câteva vorbe în pripă, ca să-ți spun că voi încerca să fac tot ce pot. Dar să nu-ți faci speranțe deșarte. E o șansă infimă — dar e singura care mi-a venit în minte. Ce fel de necazuri are Stephen? M-ai tulburat profund. Ești sigură că-l poți aduce înapoi? Nu că ți-aș pune la îndoială influența, vezi bine! Dar, cunoscând împrejurările, nu știu cât de fezabil e. Fără îndoială, întoarcerea lui Stephen în Anglia e salvatoare.