Iar această „tragedie prelungită a nopții“ e marcată până la sfârșit de așteptarea agitată, chinuitoare a primelor semne ale zorilor, care păreau să întârzie atât de mult, încât Crane își imaginează că atâta i-ar lua unui om să zugrăvească „Madison Square Garden cu o pensulă din păr de cămilă“, dar chiar și după ce răsare soarele, „mereu îmi lua […] câteva ore până mi se linișteau nervii“ și adormea în sfârșit în tranșee, împreună cu cei patru transmisioniști.
În altă zi, în Cuzco, o zi atât de fierbinte încât „cerul era gol, albastru și dur ca bronzul“, un sergent pe nume Quick urcă pe creastă, scoate „o batistă albastră cu picățele, mare cât o plapumă“, o leagă „de un băț lung și strâmb“, apoi întoarce „spatele focului spaniolilor și începu să semnalizeze către Dolphin“.
Privindu-l pe sergentul Quick cum semnaliza cu fanioanele către cer, n-aș fi pariat niciun firicel de tutun pe viața lui. Părea imposibil să scape. Speranța că nu va fi împușcat părea absurdă; speram doar să fie rănit puțin, foarte puțin, în braț, în umăr sau în picior.
I-am privit fața, care era gravă și senină ca a unui om care stă la el în bibliotecă și scrie. Era chiar întruchiparea activității calme. Stătea acolo, printre bolboroselile ca de animale ale cubanezilor, bubuitul puștilor și șuierul amenințător al gloanțelor, și transmitea ce avea de transmis, atent doar la treaba lui. Nu se simțea nici urmă de teamă sau grabă […]
O singură dată l-am văzut pe Quick trădând vreo emoție. În timp ce flutura cu stângăcie steagul dintr-o parte în alta, un capăt s-a prins într-un cactus, iar sergentul a privit grăbit în spate, să vadă unde se încurcase. A tras apoi nerăbdător de steag. Părea agasat.
Uluitor, dar nici unul dintre cei patru transmisioniști n-a fost ucis de glonț și nici măcar zgâriat de vreo creangă desprinsă, iar după război, sergentul Quick a primit Medalia de Onoare a Congresului pentru comportamentul său pe front. Însă așa cum trecuse sub tăcere acțiunile sale în timp ce Commodore se scufunda, mult prea modestul Crane nu povestește deloc ce făcuse el în acele zile și nopți cumplite, omițându-se pur și simplu din propriul său text, dar istoria consemnează că ofițerul care a comandat operațiunea, căpitanul George F. Elliott, i-a scris superiorului său, locotenent-colonelul Robert Huntington, că „fiind înștiințat că un anume domn Stephen Crane a primit permisiunea de a însoți expediția, i-am cerut să îndeplinească, la nevoie, rolul de aghiotant. El a acceptat misiunea și ne-a fost de ajutor concret în acțiune, ducând mesaje către artilerie, către diferiți comandanți de companie etc“.
Printre comentariile generoase pe care Richard Harding Davis le-a făcut despre Crane după război se numără și acesta:
El a povestit despre infanteristul marin care stătea drept și ațintea amurgul cu ochii pe jumătate închiși, în timp ce buzele i se mișcau pe măsură ce descifra răspunsurile navelor de război, iar nenumărate gloanțe spulberau nisipul la picioarele sale. Numai că lui Crane nu-i trece prin cap că să stai la picioarele acelui om așa cum a stat el, suficient de aproape ca să vezi cum i se mișcă buzele și să reușești să-ți notezi totul în minte, pentru a omagia mai târziu disprețul soldatului față de frică, e un lucru la fel de demn de laudă.
Davis adaugă: „Crane a fost tipul cel mai stăpân pe sine, soldat sau civil, pe care l-am văzut vreodată sub gloanțe sau în orice alt moment din război. Era enervant de stăpân pe sine, avea siguranța unui fatalist.“
Și alții au remarcat acea stăpânire de sine enervantă, iar pentru a înțelege până unde era dispus să meargă Crane în confruntarea sa cu Moartea, cine-pleacă-primul-privirea, propun să se consemneze spusele a doi martori.
Langdon Smith de la New York Journal:
Crane stătea sub un copac și-și rula calm o țigară […] din copaci au căzut câteva frunze, retezate de gloanțe; doi sau trei soldați au căzut la câțiva pași de el. Crane e slab ca o scândură. Dacă ar fi fost mai lat sau mai gras cu vreo câteva degete, ar fi fost fără îndoială împușcat. Dar el a terminat de rulat țigara liniștit și a fumat-o fără să se îndepărteze de locul unde gloanțele se întețiseră brusc.
George Lynch de la London Chronicle (descriind un incident straniu de asemănător cu purtarea lui Fred Collins din „Un mister al eroismului“):
O companie aflată sub tirul inamicului avea nevoie disperată de apă, dar apa era la peste zece kilometri, și încă într-o vale. Stephen a adunat toate ploștile care i-au fost la îndemână și a fugit să aducă de băut. Pe când se întorcea obosit, s-a auzit una dintre ploști zăngănind ascuțit, apoi din ea a început să curgă apă. Stephen a ridicat-o și a încercat să astupe spărtura. Un ofițer din pădurea vecină a strigat către el.
— Vino repede încoace! Ești în bătaia focului!
— Dacă ai cuțit la tine, taie un dop și adă-l încoace, i-a răspuns tânărul, iar în timp ce vorbea, bang, un glonț a nimerit altă butelcă.
— Vino la adăpost, altfel o să rămâi de tot fără bidoane!
Avertismentul și-a făcut efectul. Pierderea prețiosului lichid l-a îngrozit așa cum nu-l îngrozise nici pericolul în care se afla. Într-un final a reușit să ducă apa companiei însetate, apoi a leșinat de extenuare.
Chiar și mai frapant, există două mărturii ușor diferite despre bătălia în care Crane a stat în bătaia focului inamic într-o „manta de ploaie strălucitor de albă“, ca și cum s-ar fi transformat dinadins într-o țintă luminoasă pentru a fi doborât de spanioli. Din biografia lui Hare scrisă de Carnes:
Stephen Crane și-a făcut iar apariția. Încăpățânatul era în continuare nevătămat și nepăsător în fața pericolului și purta în continuare acea manta de ploaie albă infernală. L-a văzut pe Jimmy, care stătea ghemuit în tranșee, s-a dus la el, dar a rămas în picioare, privind țintă liniile spaniolilor. Colonelul Wood […] i-a vorbit cu asprime, ordonându-i să se lase în jos. Crane a ignorat ordinul. Wood a vorbit iar […] Dar Crane rămânea neclintit ca o statuie, în timp ce gloanțele cântau în jurul făpturii lui vrăjite. Până la urmă, Jimmy a fost cel care și-a readus prietenul cu picioarele pe pământ. Și-a amintit de cei doi reporteri de la Hearst, Edward Marshall și James Creelman, care fuseseră răniți recent, aducând astfel glorie și publicitate din belșug organizației Hearst. Jimmy l-a tras de poalele mantalei albe.
— Care-i șpilul, Steve? i-a strigat el. Ai primit de dimineață o telegramă de la Pulitzer care-ți spunea „De ce naiba nu ești și tu rănit, ca să fim și noi băgați în seamă?“
Soldații care l-au auzit au izbucnit în hohote tunătoare de râs, iar Crane s-a înroșit, apoi s-a lăsat docil în jos și a rămas acolo.
În relatarea lui Davis, el, și nu Hare, e cel care-l acuză pe Crane că se dă mare, dar în ambele versiuni, strategia îl convinge pe omul strălucitor ca un neon să se facă una cu pământul. Poate că S.C. nu se temea de moarte, dar dacă ținea să moară ca un soldat de rând, pentru el nu exista rușine mai mare decât să fie acuzat de purtări nedemne de un soldat. Așa că a făcut ce i se cerea. În volumul său de memorii Notes of an American War Correspondent (1910), Davis adaugă:
Știam că orice mirosea a poză îi era total nesuferit lui Crane și, pentru că nu voiam să fie omorât, i-am strigat:
— Nu impresionezi pe nimeni cu chestia asta, Crane.
S-a lăsat imediat în genunchi, așa cum am sperat. Când s-a târât până la mine, i-am explicat:
— Am știut că așa te conving, la care el a răspuns rânjind:
— Oh, de-ăsta-mi ești?
***
Sănătatea l-a trădat după doar o lună de stat în Cuba, dar fusese cea mai importantă lună a războiului, iar Crane s-a aflat în miezul evenimentelor de la început până la sfârșit, cufundat în lumea sinistră, nesfârșită de haos și măcel în timp ce gonea pe insulă de la o confruntare la alta. Mai întâi a fost debarcarea în Golful Guantánamo de pe 10 iunie, alături de infanteriștii marini, pe 14 a plecat la Cuzco împreună cu căpitanul Elliott, iar pe 17 a pornit cu Scovel spre Santiago, unde au instalat cartierul general al publicației World și în acea după-amiază „au adus înot de pe Triton până la țărm doi cai jamaicani, au găsit câțiva insurgenți și au făcut o expediție pe dealuri“. Obiectivul lor era să cerceteze activitățile flotei spaniole în port, iar a doua zi la cinci dimineața, croindu-și drum tot printre liniile dușmanului, au pornit într-o expediție de patruzeci de kilometri care includea un urcuș dificil și o coborâre la fel de solicitantă pe un munte de șase sute de metri — de unde au putut vedea foarte bine ceea ce Crane avea să numească mai târziu „corăbiile condamnate“ —, apoi s-au întors la țărm, de unde Three Friends tocmai plecase fără ei. Improvizând, au fost luați de doi cubanezi cu o pirogă și până la urmă au urcat pe barca pentru transmisiuni, care i-a dus până la nava amiral a lui Sampson, New York, unde i-au prezentat amiralului raportul complet cu tot ceea ce aflaseră despre poziția flotei lui Cervera.105
22 iunie: în zori, șase mii de soldați participă la invazia americană din Daiquirí, sub comanda generalului maior Joseph Wheeler („Debarcarea povestită de Crane“, World, 7 iulie).
23 iunie: Crane, McCready, Edward Marshall (în slujba New York Journal) și fotograful Burr McIntosh (Leslie’s Weekly) mărșăluiesc până la Siboney pe urmele soldaților din Rough Riders.
24 iunie: deplasându-se prin junglă din Siboney până în Las Guásimas, Rough Riders sunt atacați prin surprindere de gherile cubaneze înarmate cu puști Mauser care nu scoteau fum și suferă pierderi grele. Marshall e împușcat în șira spinării, alegându-se cu o paralizie temporară, dizabilități permanente și amputarea parțială a piciorului stâng. Mai târziu avea să scrie: „Când mi-am venit în simțiri, la câteva ore după încheierea luptelor, una dintre primele fețe pe care le-am văzut a fost cea a lui Stephen Crane. Era o zi fierbinte […] Termometrul […] ar fi arătat o temperatură de peste 37 de grade. Și totuși Stephen Crane — să nu uităm că se afla acolo trimis de alt ziar — mi-a dus corespondența pe care reușisem s-o scriu opt sau zece kilometri, cât erau până la țărm, și mi-a trimis-o prin telegraf. A fost nevoit să meargă pe jos, căci n-a găsit nici cal, nici catâr. Apoi a alergat prin arșiță și s-a înțeles cu mai mulți oameni să-mi aducă o targă de pe țărm, ca să fiu cărat. Probabil că era în culmea oboselii, de-abia se ținea pe picioare. Dar s-a târât înapoi până la spitalul de campanie unde zăceam și s-a asigurat că sunt transportat așa cum se cuvine până pe țărm.“
25 iunie: Crane scrie și trimite relatarea sa despre Las Guásimas, „Rough Riders ai lui Roosevelt suferă pierderi din cauza unei gafe nobile“ (World, 26 iunie).
27 iunie: Crane trimite de la Siboney articolul său despre expediția cu Scovel din 17 iunie, „Foamea i-a făcut pe cubanezi fataliști“ (publicată pe 7 iulie în World).
1 iulie: ziua cu „mantaua de ploaie strălucitor de albă“ — de altfel, una dintre cele mai bogate în evenimente din acel război. Dimineața devreme, americanii înaintaseră spre fortificațiile din San Juan, chiar lângă Santiago, și lansaseră un atac asupra satului El Caney la zece kilometri nord-est, unde se găseau pozițiile spaniolilor. Dintr-un punct de observație aflat la vreo trei kilometri, în El Pozo, Crane și alții (printre care Frederic Remington) asistă la bombardamentul de artilerie asupra spaniolilor sub comanda comandantului Allyn Capron și la asaltul trupelor generalului Henry Lawton în El Caney. La ora unsprezece, Regimentul 71 de voluntari din New York e întâmpinat de o ploaie de gloanțe pe drumul spre Santiago și, în mai puțin de o oră, patru sute dintre membrii săi sunt uciși sau răniți. La ora unu, când trupele lui Lawton se împotmolesc la El Caney, Rough Riders, cu Roosevelt în frunte, lansează un atac la Kettle Hill, urmați îndeaproape de trupele regulate — moment care avea să inspire cel mai lung articol al lui S.C. pentru World, „Bătălia din San Juan în relatarea plină de culoare a lui Stephen Crane“ (publicat pe 14 iulie). La ora trei, Crane și Jimmy ajung la tranșeele lui Wood, aflate sub tirul intens al spaniolilor. E momentul „țintei luminoase“, când Crane se preface că nu aude ordinul lui Wood să se lase în jos și rămâne în picioare până când Hare sau Davis (sau poate că amândoi în momente diferite) îl fac să se rușineze și să se alăture celorlalți în tranșee. În seara aceleiași zile, când Davis suferă o cruntă criză de sciatică, Crane și Hare îl ajută să se țină pe picioare și toți trei se deplasează încet, în ritm de melc, până în tabăra corespondenților de lângă El Pozo. Parcurg, poticnit, aproape doi kilometri sub tirul inamicului. Davis: „De fiecare dată când protestam, refuzam sacrificiul lor și le aminteam de riscul pe care și-l asumă, ei râdeau ca de aiurelile unui copil neastâmpărat, iar când m-am întins pe jos în mijlocul drumului și am refuzat să mă urnesc dacă nu mă lasă singur, Crane i-a atras atenția lui Hare asupra frumuseții soarelui care apunea în spatele palmierilor.“
2 iulie: de dimineață, de pe dealul San Juan, Crane observă trupele lui Lawton întorcându-se după victoria din El Caney pentru a-și ocupa pozițiile pe platoul San Juan, aflat încă sub atac. După-amiaza trece pe la biserica din El Caney, unde fusese improvizat un spital în care prizonierii spanioli și cei din gherilele cubaneze erau tratați de doctori americani. Seara ia o barcă până la stația de telegraf din Port Antonio, Jamaica, să-și trimită corespondențele.
3 iulie: bătălia navală decisivă care a distrus flota spaniolă începe pe când Crane se afla încă în Jamaica, iar până s-a întors el în Cuba, luptele se și termină.
5 iulie: Crane își scrie articolul „Dezertori spanioli printre refugiații din El Caney“ (World, 8 iulie). „În acel uriaș angrenaj sterp se vedea adevărata oroare a războiului. Acolo erau cei bolnavi, cei ologi, cei orbi. Femei și bărbați în pragul morții se încăpățânau să se târască înainte […] Atmosfera era apatică și indiferentă. În cel mai bun caz, era o speranță plăpândă. Dacă ajungeau la liman, foarte bine. Dacă-i aștepta moartea, atunci ce mai conta cum vine.“
7 iulie: articolul lui Crane „Mausere capturate pentru voluntari“ (World, 17 iulie), scris „la cartierul general al generalului Shafter“, e foarte critic la adresa carabinelor Springfield vechi de douăzeci și cinci de ani, umplute cu praf de pușcă, folosite de voluntarii americani, care le trădau mereu pozițiile în fața trupelor spaniole ascunse în tufișurile și mărăcinișul dimprejur, ducând la multe morți inutile sub gloanțele trase de Mauserele care nu scoteau fum și erau nedetectabile. Articolul se încheie astfel: „În război, totul e justificat, dar nu și să-ți omori propriii oameni din cauză de lene sau prostie crasă.“