— Nu, nu, rosti el printre suspine. Nu vreau. Nu vreau să intru. Se propti pe treaptă și se opuse foarte respectabil.
— Ei, acuma, Horace, strigă măcelarul. Deschise zgomotos ușa. Ziua bună!
În bucătăria întunecoasă se deschise ușa către living și mătușa Martha își făcu apariția.
— L-ați găsit! strigă ea.
— Am venit în vizită, tună măcelarul.
La intrarea în living amuțiră cu toții. Horace o văzu pe maică-sa zăcând moale pe canapea, palidă ca moartea, cu ochii sclipind de durere. Se simți un șoc electric, apoi femeia întinse spre Horace un braț ca de ceară.
— Copilul meu, murmură ea cu glas tremurat. Moment în care nefericitul căruia i se adresase dădu fuga la ea, cu un vaiet prelung de bucurie și durere.
— Ma-ma! Oh, ma-ma!
Femeia nu reușea să vorbească în nicio limbă cunoscută în timp ce-l strângea cu brațe vlăguite. Mătușa Martha se întoarse sfidător spre măcelar, pentru că o trăda chipul. Plângea. Făcu un gest pe jumătate milităros, pe jumătate feminin.
— Nu vreți un pahar de bere din rădăcini, domnule Stickney? E făcută de noi.
Și cu acest gest al mătușii Martha — pe jumătate milităros, pe jumătate feminin —, Crane rezumă ambiguitățile încâlcite ale plecării sale din Anglia, decizia de a pleca de pe frontul domestic pe frontul de luptă, o alegere care s-a dovedit a fi imposibilă pentru el și care l-ar fi sfâșiat pe dinăuntru indiferent ce ar fi decis să facă sau să nu facă. A rezultat această povestioară frumoasă, care e atât un semn de frământare interioară, cât și împlinirea unei dorințe în planul fanteziei, în care decizia de a pleca acasă se dovedește până la urmă a fi cea bună. Curios este că „Mănușile cele noi“, care depășește (după părerea mea) orice episod din Tom Sawyer de Twain și se distinge ca unul dintre cele mai grozave texte despre copilărie din literatura americană, a fost scrisă în împrejurări atât de stranii și dificile, în drum spre război și în toiul unui război, dar așa cum corespondentul și mașinistul din „Barca de salvare“ vâsleau […] și tot vâsleau, Crane a scris… și a tot scris, așa că oriunde s-ar fi aflat și orice s-ar fi întâmplat în jurul său în orice împrejurare, scrisul a fost singurul lucru stabil pe care l-a făcut pe tot parcursul vieții sale scurte și adesea instabile. Dacă merită să ne aplecăm azi asupra acestei vieți, e doar meritul operei pe care ne-a lăsat-o.
2
Pe 22 aprilie, a doua zi după ce a ajuns la New York, Crane a fost angajat de Pulitzer la World în echipa de corespondenți care avea să lucreze sub supravegherea prietenului său Harry Scovel, care fusese numit coordonator al operațiunilor ziarului în Cuba pe timp de război. Contractul lui Crane prevedea, se pare, un onorariu de trei mii de dolari (în jur de nouăzeci de mii de dolari în banii de azi), ceea ce ar fi fost de-ajuns ca să-și acopere toate datoriile și s-o susțină pe Cora mulțumitor în absența sa. E însă posibil ca cei trei mii de dolari să fi fost o invenție a directorului comercial de la World, Don Carlos Seitz, care, din motive necunoscute, îl antipatiza intens pe Crane și până la urmă a reușit să-l dea afară din echipă. După mai mulți ani, într-o carte din 1924 și un articol din 1933, Seitz l-a vorbit public de rău pe Crane (de fapt, a spus minciuni pe seama lui), declarând că S.C. a produs „o singură corespondență demnă de luat în seamă“, deși adevărul este că a scris douăzeci și patru de articole pe care tot World le numise, în necrologul lui Crane din 1900, „capodopere ale descrierii“, iar dacă cineva poate minți în legătură cu un astfel de lucru limpede, ușor de verificat, cum să-l crezi pe cuvânt în privința celor trei mii de dolari, pentru că dacă Crane ar fi primit acei bani — chiar și o parte din ei —, atunci de ce i-ar fi scris lui Reynolds spre sfârșitul lui mai de pe o barcă de comunicații (atașând și versiunea finală a povestirii „Mănușile cele noi“) că are nevoie de bani? După nouă zile i-a scris din nou lui Reynolds cerându-i ca, dacă făcuse rost de ceva bani, să-i trimită telegrafic lui John Scott Stokes (secretarul lui Harold Frederic și bun prieten cu amândoi soții Crane) ca de obicei, ceea ce sugerează că Scott Stokes urma să-i dea suma Corei, îndeplinind funcția de mijlocitor care-i permitea lui Crane să-și ascundă căsătoria de toate cunoștințele sale americane, nu doar de familia sa, ci și de agentul său din New York. Cu alte cuvinte, dacă ar fi primit toți sau o parte din cei trei mii de dolari, atunci unde erau acei bani și de ce ar fi depins Crane de alte surse de venit pentru a o ține pe Cora pe linia de plutire? Din câte s-a dovedit, în afară de cele douăzeci de lire pe care i le-a dat el înainte să plece din Anglia (din cele șaizeci de care făcuse rost împreună cu Conrad în birourile Blackwood de la Londra), ea n-a mai căpătat decât sume infime în toată perioada absenței lui, existența ei devenind chiar și mai precară. Două mii cinci sute sau trei mii de dolari în banii de azi nu înseamnă chiar o sumă neglijabilă, desigur, dar abia dacă pot întreține un om înglodat în datorii timp de aproape un an.
Un nou drum închis, o nouă enigmă. Așa cum se întâmplă adesea când încerci să pui cap la cap povestea lui Crane, nu există suficiente dovezi solide ca să-ți dai seama exact ce s-a întâmplat acolo. Probabil că a primit ceva de la World, dar suma, oricare ar fi fost aceea, nu e consemnată nicăieri, ceea ce lasă un nou spațiu gol și face din aceste opt luni și jumătate una dintre cele mai tulburi perioade din viața sa, pentru că, în afară de faptul că lipsesc prea multe detalii, motivele comportamentului mereu haotic al lui Crane sunt atât de obscure, încât devin aproape de nepătruns. După părerea mea, era indecis aproape pe toate planurile. O parte din el simțea că are să moară în război; cealaltă parte simțea că e indestructibil. Avea de gând să se întoarcă la Cora; nu era sigur dacă avea să se întoarcă la Cora. În unele zile era posomorât și retras; în altele era vesel și jucăuș, aproape pus pe șotii. Și, în definitiv, cum vedea el responsabilitățile sale financiare față de Cora? Cu un amestec de îngrijorare și indiferență, se pare, dacă ne gândim că după ce a plecat de la World și s-a angajat la Journal, a făcut ceea ce a considerat a fi un aranjament cu reprezentanța lor londoneză pentru a-i trimite Corei câștigurile sale, dar ei n-au respectat înțelegerea, iar ea a rămas la fel de strâmtorată. Poate că n-a fost întru totul vina lui, dar nici nu s-a interesat suficient dacă aranjamentul funcționa. Așadar, era oarecum îngrijorat, dar mai degrabă indiferent, ca și cum n-ar fi catadicsit să se gândească prea mult la asta. Cum formulează J.C. Levenson într-una dintre introducerile sale la Operele lui Crane: „Deși are circumstanțe atenuante, niciodată în viața lui nu pare să se fi purtat mai rău.“
Mai există și misterul escalei sale la Washington și al întâlnirii cu Lily Brandon Munroe despre care nu știm dacă a avut loc și, în caz că da, dacă nu cumva Crane a cerut-o din nou de soție. Paul Sorrentino, autorul celei mai atent documentate și precise cărți despre viața lui Crane, spune că da. Alții, printre care Kathryn Hilt (coautoare a articolului despre cele două Amy Leslie), nu sunt la fel de siguri, afirmând că cea de-a doua cerere în căsătorie trebuie să fi avut loc mai devreme, într-una dintre cele trei ocazii survenite între 1895 și 1897. Dacă într-adevăr n-a existat nicio cerere în căsătorie în 1898, atunci am încheiat povestea și putem considera rezolvată chestiunea. Dar să presupunem că a existat, iar Crane chiar a cerut-o de soție atunci când a trecut prin Washington în drum spre Florida. Ceea ce ridică întrebarea: cum să facă așa ceva, când era căsătorit cu Cora aproape oficial? Pentru că era dat peste cap, aș zice eu, și pentru că, spre deosebire de ceea ce ne spune înțelepciunea populară, primele iubiri nu mor niciodată, chiar dacă se termină aproape întotdeauna, iar când Crane a revăzut-o pe Lily, pare perfect plauzibil să fi fost năucit, copleșit și, fără să-și dea seama ce face, să-i fi trântit propunerea impulsiv. Încă un semn de suferință și confuzie interioară, dar cuvintele i-au ieșit pe gură cu sinceritate, ea a spus nu și asta a fost tot.
Indiferent dacă această scenă a avut loc sau nu, peste nici o lună, de la bordul unei nave de comunicații de „lângă Havana“, Crane i-a scris lui Dottie, sora mai mică a lui Lily, care în 1892 era o fetiță și între timp aproape că devenise femeie în toată regula, ca să-i spună că vizita sa la Washington fusese întreruptă pentru că primise vești neașteptate „că urma să aibă loc o bătălie mare lângă Havana și a trebuit să plec într-acolo numaidecât. Am zburat; n-am telegrafiat pentru că nu puteam da explicațiile cuvenite telegrafic, iar acum, că m-am întors din Puerto Rico, am pentru prima oară ocazia reală de a-ți scrie o misivă. Mă vei ierta?“ Această ultimă propoziție sugerează că sperase s-o întâlnească la Washington — poate chiar își dăduseră întâlnire — și regreta că ratase ocazia sau poate că-i prezenta cu întârziere scuze pentru că lipsise de la întâlnire. Îi spune apoi „Nu m-am schimbat deloc și poți fi sigură că S. Crane cel pe care l-ai cunoscut bine odinioară nu s-ar purta neglijent cu intenție“. S. Crane cel de odinioară era băiatul îndrăgostit de sora ei, Lily, și pentru că nu se schimbase deloc, era fără îndoială încă îndrăgostit de ea. Apoi, în paragraful final, adaugă: „Voi pleca în Anglia imediat ce războiul se va sfârși și aș vrea să-mi trimiți aici adresa surorii tale [nu Lily, ci altă soră Brandon, Stella]. Adresa mea va fi Key West Hotel, Key West. Adios!“
Așa scurt cum este, biletul dezvăluie multe despre starea emoțională complexă a lui Crane din acel moment. Da, avea să se întoarcă în Anglia după război — la Cora —, dar la trei săptămâni după vizita la Washington încă se resimțea după impactul întâlnirii cu Lily (indiferent dacă o ceruse sau nu de soție) și, prin urmare, se gândea și la cele două surori ale ei atât de mult, încât era dispus la orice ca să țină legătura cu toată familia, căci, deși îi era scris să n-o mai vadă niciodată pe Lily, a continuat să poarte în suflet fantoma ei. Ea era și nu era acolo și, oricât de intense ar fi fost sentimentele sale pentru această femeie, atașamentul față de prima lui iubire nu era știrbit în niciun fel de intenția de a se întoarce la Cora. La urma urmei, inima omului e un loc imens și are încăperi berechet pentru ca cineva să iubească două persoane în același timp.
La Key West, unde s-a alăturat imensului batalion de jurnaliști americani din perioada de început a războiului, „etapa balansoarului“, Crane a fost înconjurat de numeroși prieteni și cunoscuți de la slujbe și colaborări mai vechi din Asbury Park, New York, Florida și Grecia, nu doar Harry Scovel, ci și Edward Marshall, Ralph Paine, Ernest McCready, Charles Michelson și alții, ca să nu mai vorbim despre vechiul său rival Richard Harding Davis sau de prieteni noi ca fotograful Jimmy Hare. Orice s-ar fi întâmplat, era iar cu băieții — din nou în elementul său.
3
A fost prima aventură militară americană de după Războiul Civil și a redefinit imaginea de sine a țării, ca și relația sa cu restul lumii, stabilind politica externă neortodoxă, poate chiar fără precedent, care a persistat pe toată durata secolului XX, ba chiar și în secolul XXI: o combinație de idealism și pragmatism care trimite armata americană peste hotare pentru a lupta de partea popoarelor oprimate, dar în același timp deschide piețe noi pentru a genera noi surse de bogăție pentru interesele de afaceri de pe Main Street, Wall Street şi de pe bulevardele comerţului naţional şi internaţional. Secretarul de stat de la acea vreme, John Hay, l-a numit „un mic război splendid“, dar a fost departe de a fi mic sau splendid, poate doar în sensul în care luptele au durat doar câteva luni. În cele din urmă, conflictul dintre America și Spania a dus la excluderea Imperiului Spaniol din Lumea Nouă și Pacific, la aproprierea teritoriilor Puerto Rico și Guam, la eliberarea Cubei (care a intrat din acel moment sub protecția Statelor Unite, o dominație care a persistat până la revoluția lui Castro din 1959) și la un al doilea război brutal în Filipinele eliberate, care a durat mai mulți ani și s-a soldat cu sute de mii, dacă nu chiar peste un milion de victime necombatante, inclusiv o mulțime de femei și copii. Pentru prima oară în scurta sa viață, Republica și-a arătat mușchii în mai multe locuri îndepărtate din afara granițelor sale, iar de atunci încolo avea să fie privită de statele din Europa și Asia ca o forță redutabilă, o putere mondială.102 Peste câțiva ani, șoselele și cerul Americii aveau să se umple de automobile și avioane, dar conceptul de America modernă s-a impus atunci, cu douăzeci de luni înainte ca secolul al XIX-lea să se încheie. Războiul Hispano-American a dat tonul pentru tot ce avea să urmeze, de la victoriile din Primul și al Doilea Război Mondial la dezastrele din Vietnam și Irak — tot binele și tot răul care pot decurge din urmărirea unor scopuri nobile și mai puțin nobile.
Cu toate acestea, administrația McKinley nu dădea neapărat zor să plece la război. Președintele și secretarii săi de cabinet erau bărbați din generația Războiului Civil și cunoscuseră pe pielea lor ororile bătăliei, jumătate dintre ei căpătând astfel repulsie la ideea că războiul ar putea fi folosit ca instrument pentru a promova interesele țării. McKinley însuși participase la bătălia de la Antietam în septembrie 1862, care se soldase cu aproape douăzeci și trei de mii de soldați morți, răniți sau dispăruți într-o singură zi, iar secretarul marinei, John D. Long, dezaproba la rândul său un conflict militar cu Spania. Dar în administrație erau și bărbați mai tineri, printre care și fostul șef al poliției din New York, Theodore Roosevelt, care-și petrecuse ultimul an și jumătate întărind flota Statelor Unite ca subsecretar la marină și nu doar că susținea războiul cu Spania, ci vedea în acel potențial conflict o valoare morală care să primenească spiritul lax, degenerat al țării și să ajute America să-și ocupe poziția dreaptă (și îndreptățită) în lume. Finalul discursului său „Viața greu încercată“, ținut pe 10 aprilie 1899 la Chicago, a devenit celebru: „În primul și în primul rând, haideți să nu ne dăm în lături de la niciun fel de conflict, moral sau fizic, înăuntrul țării sau în afara ei […] căci doar prin conflict și inițiativă primejdioasă vom atinge în cele din urmă țelul adevăratei măreții naționale.“
Două viziuni, două abordări egale și opuse în interiorul aceluiași guvern și până pe 15 februarie 1898, generația seniorilor a avut câștig de cauză. Dar când nava de război Maine a explodat lângă portul Havana, unde fusese trimisă pentru a proteja viețile și proprietățile americanilor după izbucnirea revoltelor antiamericane ale loialiștilor spanioli, războiul a început să fie aproape inevitabil. Două sute șaizeci și unu din cei trei sute cincizeci și cinci de membri ai echipajului au fost uciși și, deși e posibil ca explozia să fi fost cauzată dinăuntru, de gazele emanate de cărbunele bituminos de la bord, presa americană pro-război a vehiculat imediat ideea că spaniolii erau de vină, ceea ce a dus la sloganul șovin care a început să circule prin țară: „De Maine nu vom uita! Să te ia dracu’, Spania!“ În martie, McKinley a cerut guvernului spaniol să acorde Cubei independență totală, dar pentru că a fost ignorat, Congresul a adoptat o rezoluție proclamând libertatea Cubei, iar în a treia săptămână din aprilie, America și Spania își declaraseră război.
În țară au existat destui opozanți de marcă — Twain și Howells, liderul Confederației Americane a Muncii Samuel Gompers, foștii președinți Grover Cleveland și Benjamin Harrison și președintele Camerei Reprezentanților de la vremea respectivă, Thomas Brackett Reed, care a afirmat, în frenezia care a precedat războiul, că motivul secret pentru inițiativa intervenției militare e „foamea de pământ“ —, dar marea majoritate a americanilor vedeau în lupta pentru eliberarea Cubei de sub dominația Spaniei o cauză asemănătoare cu propria Revoluție americană împotriva britanicilor din 1776, așa că susțineau războiul, alăturându-se cauzei într-un val de entuziasm patriotic autentic.
Marina era bine dotată și pregătită pentru misiunea de a distruge flota spaniolă și a deschide drumul unei invazii terestre a trupelor americane, dar armata permanentă a Statelor Unite număra pe atunci doar douăzeci și opt de mii de oameni — cu mult sub cei două sute treizeci de mii de soldați spanioli mobilizați în Cuba. Aproape o sută de mii de americani erau activi în milițiile statale, dar aceștia erau în cel mai bun caz soldați de weekend și cei mai mulți nu făcuseră niciodată instrucție, nu trăseseră cu arma și n-aveau nici cea mai vagă idee despre lupte. Era nevoie de noi recruți, iar după scufundarea navei Maine, o sută de mii de oameni s-au înrolat, un număr ce avea să explodeze până la aproape un milion, numai că doar o mică parte dintre ei au fost considerați apți pentru front. Pentru a întări efectivele au fost organizate în pripă regimente de voluntari, printre care și Regimentul I de cavaleriști voluntari comandat de colonelul Leonard Wood și de locotenent-colonelul Theodore Roosevelt, legendara unitate cunoscută mai ales ca Rough Riders103. Roosevelt, care avea aproape patruzeci de ani și nici măcar o zi sau un minut de experiență militară, și-a lăsat funcția de subsecretar al marinei pentru a participa la bătăliile care se anunțau. A fost o mișcare care l-a transformat în celebritate națională și i-a asigurat cariera. Peste un an a fost ales guvernator la New York; după încă un an, vicepeședinte, iar după asasinarea lui McKinley în septembrie 1901, s-a înscăunat lin ca cel de-al douăzeci și șaselea președinte al Statelor Unite, cel mai tânăr în această funcție din istoria americană.104
Așa arăta încropeala de trupe terestre mobilizate pentru a-i înfrânge pe spanioli și contingentul lor de sprijin de loialiști cubanezi (gherilele). Până la urmă, americanii au reușit să adune o armată de două sute de mii de oameni (trupe regulate și voluntari, majoritatea albi, dar și câteva mii de soldați negri). La asta se adaugă cei cincizeci de mii de rebeli cubanezi care au luptat alături de ei, astfel încât cele două tabere erau de forțe oarecum egale. În război mor soldați, e inevitabil, dar cele două armate războinice n-au fost nevoite să se apere doar de gloanțele inamice, ci și de ravagiile malariei, ale febrei galbene și ale tifosului, la care s-a adăugat vara cubaneză cu temperaturile ei zdrobitoare de aproape patruzeci de grade, care până la urmă au făcut mai multe victime decât luptele: cincisprezece mii de soldați spanioli au murit de boli (prin comparație cu aproximativ opt sute în luptă) și aproape nouăzeci la sută din cei două mii cinci sute de soldați din tabăra americană au fost răpuși de aceleași arme invizibile. De parcă lucrurile n-ar fi fost destul de complicate, trupele americane au avut de suferit de pe urma incompetenței generalului care a comandat invazia, William Rufus Shafter, un erou al Războiului Civil în vârstă de șaizeci și trei de ani care cântărea aproape o sută patruzeci de kilograme, suferea de gută și era disprețuit atât de soldații de sub comanda sa, cât și de corespondenții americani care relatau despre război. Cum spune Roosevelt: „De la campania lui Crassus împotriva parților nu s-a mai pomenit un general de o asemenea incompetență criminală ca Shafter și de la expediția din Walcheren nu s-a pomenit o conducere mai ineptă. Bătălia s-a purtat singură, pur și simplu.“ Sau, în formularea concisă a lui Davis: „Dealurile au fost cucerite nu datorită lui Shafter, ci în ciuda lui Shafter.“
Prin contrast, războiul pe mare a fost condus eficient de amiralul William T. Sampson, considerat de Crane „cea mai interesantă personalitate din război“. La începutul campaniei, S.C. a petrecut câteva zile la bordul navei lui Sampson, New York, și, chiar dacă inițial stilul impasibil, aproape flegmatic al lui Sampson l-a derutat, a ajuns să-l admire, considerându-l un lider exemplar, un om demn de același respect pe care i-l arătase bărbatului care conducea Scotch Express — dar îndoit, poate chiar întreit, omul neconducând un singur tren, ci o flotă întreagă.
Oamenii se temeau de el, deși el niciodată nu amenința; oamenii se dădeau peste cap ca să-l asculte, deși el nu dădea niciodată ordine stricte; oamenii îl iubeau, deși el nu spunea niciun cuvânt, blând sau crud; oamenii îl aclamau, iar el spunea: „Pentru cine strigă?“ Oamenii se purtau urât cu el, dar el nu spunea nimic. Oamenii se gândeau la glorie, iar el se gândea la conducerea navelor. Totul fără zgomot. A purtat o campanie tăcută. Fără pânze umflate, fără arc de triumf, fără artificii; doar conducerea perfectă a unei flote mari. Asta da ispravă. Fără trompete, fără urale din partea mulțimii, doar izbânda simplă, pură, fără fasoane. Dar până la urmă își va primi răsplata — cum? În manuale despre campanii pe mare. Atât. Poporul își alege singur eroii și alege ce-i place. Cum e mai drept? În orice caz, e un om extraordinar. Și odată ce ai apucat așa, poți continua să fii un om extraordinar fără să fie nevoie de buchete și banchete.
***
Pe 25 sau 26 aprilie, Crane a ajuns la Key West Hotel, un loc care colcăia de cadre din marină și, după socoteala sa, de „vreo două sute cincizeci de corespondenți de presă“, cel mai numeros contingent de jurnaliști mobilizat vreodată pentru a relata despre un război, ceea ce s-ar traduce, estimativ, printr-un jurnalist la o sută optzeci de soldați americani —, dar publicul de acasă avea un apetit insațiabil pentru știri, așa că scriitorașii au scris și au scos pe bandă rulantă articole chiar și atunci când nu prea aveau ce să comunice. În primele șase săptămâni și jumătate de dinainte de 10 iunie, când a început invazia terestră, principala știre a fost misiunea marinei de căutare și distrugere condusă împotriva flotei spaniole comandate de amiralul Pascual Cervera y Topete. Războiul începuse pe 22 aprilie cu o blocadă a coastei cubaneze, dar pe 4 mai, pe baza unor informații că spaniolii ar fi ancorați nu departe de Puerto Rico, Sampson și-a trimis navele spre San Juan, unde au ajuns însă abia după fuga lui Cervera în Martinica. Pe 19 mai, spaniolii reveniseră pe coasta sudică a Cubei și se instalaseră în portul Santiago. Până la sfârșitul lunii, au fost împresurați de o blocadă americană, ceea ce a dus la o confruntare prelungită care le-a permis infanteriștilor marini să debarce la Guantánamo pe 10 iunie, dar ciocnirea finală dintre cele două forțe navale a avut loc abia pe 3 iulie, când americanii au nimicit escadra spaniolă care încerca să se strecoare printr-o mică fisură în arcul blocadei — o înfrângere zdrobitoare care a marcat începutul sfârșitului acelui război.
În timpul celor șapte săptămâni de dinainte să debarce odată cu infanteriștii marini la Guantánamo, Crane a stat la Key West, dar a și patrulat prin apele Atlanticului și Caraibelor cu diferite ambarcațiuni pentru comunicații, în timp ce urmărea alături de colegii săi corespondenți mișcările flotelor spaniolă și americană. În acele condiții nu prea comode — mai mult întins pe podea — a terminat „Mănușile cele noi“ și a scris primele sale zece comunicate pentru World.
Cum relatează Paine, „Key West Hotel era un balamuc unde am așteptat să înceapă războiul. Iar în lipsă de alte distracții, puteai să te duci până la colț, la un local căruia i se spunea «Eagle Bird», unde un jucător cu maniere de gentleman […] învârtea de ruletă. Și acolo era cel mai probabil să dai peste Stephen Crane, care o curta uneori pe zeița norocului într-o singurătate mulțumită“.
Escapade solitare de fiecare dată când ajungea pe uscat, pentru a se delecta cu hobbyul preferat, dar și câteva prime aventuri pe mare, una în noaptea de 19 mai, când se afla la bordul remorcherului pentru comunicații Three Friends care a fost atacat accidental și lovit în lateral de nava de război americană Machias (incident despre care Crane a relatat în articolul său pentru World „Three Friends scapă la mustață“), apoi încă una pe 29 mai, când se afla pe nava pentru comunicații Somers N. Smith împreună cu alți șase corespondenți, printre care Scovel și Jimmy Hare, și au fost urmăriți în jur de o sută șaizeci de mile la nord de Jamaica de ceea ce părea a fi un vas de război spaniol. Toți cei de la bord s-au pregătit sufletește să fie luați prizonieri, dar când nava i-a prins din urmă și s-a apropiat suficient pentru a fi identificată, s-a dovedit a fi nava auxiliară americană St. Paul — un episod povestit în detaliu cu precizie (și umor) în textul lui Crane „Urmăriți de ditamai «vasul de război spaniol»“.
Cei mai mulți dintre colegii corespondenți ai lui Crane erau de-o vârstă cu el, douăzeci și ceva de ani, o gașcă de bețivi scandalagii care trăiau într-o atmosferă de frăție studențească pe bărcile de comunicații, pe de-o parte jurnaliști scrupuloși, dar în același timp tineri dornici de aventură care porniseră la război cu o voluptate aproape juvenilă — într-o asemenea măsură, încât câțiva dintre ei (Paine, Marshall, Davis) au pus mâna pe arme și s-au alăturat trupelor americane în luptă. La fel ca în frăția Delta Ipsilon din facultate, în Clubul Pendennis de pe Avenue A sau printre „indienii“ gălăgioși cu care împărțise o cameră pe East Twenty-third Street, Crane era un membru esențial al grupului, față de care reușea totuși să păstreze o mică distanță. Paine, McCready, Michelson, Marshall, Davis și ceilalți au scris cu toții despre experiențele lor cu Crane din timpul războiului și aproape toți îl descriu ca pe un om dual, stabil și totuși inconstant, pus pe distracție, dar țâfnos și, pentru că avea mai degrabă o abordare de romancier decât de reporter profesionist, nu era chiar unul dintre ei. Expediția nocturnă cu Three Friends până la stația de telegraf din Môle Saint-Nicolas, Haiti, la care a participat pe 14 mai împreună cu Paine (de la Philadelphia Press), McCready (de la New York Herald) și șeful lui McCready, mult mai vârstnicul Harry Brown, s-a soldat cu o întâlnire tensionată cu niște santinele înarmate (în timpul căreia Crane s-a ținut întruna de glume), apoi cu o petrecere gălăgioasă pe plajă, stropită cu rom, împreună cu douăzeci de soldați haitieni, la care Crane a participat cu o poftă nebună. Crane l-a găsit atât de amuzant pe comandant, care vorbea o engleză americană fluentă, bogată în expresii idiomatice, și lucrase patru ani ca majordom în New Rochelle, New York, încât l-a poreclit „Alice în Țara Minunilor“. Era latura lui Crane pe care John Northern Hilliard o numește „mereu jucăușă“, dar McCready mai povestește și că într-o seară, pe o navă pentru comunicații, „Stephen […] mi-a tot repetat vehement, imperativ, arogant, sarcastic — practic m-a învăţat în detaliu să scriu un text scurt și deci orice fel de text. Cu aceeași forță, varietate, ba chiar și cu aparent interes, mi-a spus că-și dă seama că nu pricep ideea și că-și pierde vremea. Avea dreptate, desigur, în această privință; dar nu înțelegeam de ce naiba trebuie să și jubileze pe chestia asta“.
Nu era chiar unul dintre ei. Chiar și prietenii săi cei mai buni erau destul de nedumeriți de atitudinea lui Crane față de munca sa. Paine spune că „detestă corvoada de a meșteri comunicate, cu un ochi pe costul cablogramelor. Și rareori se lăsa convins să se ocupe de așa ceva. El avea suflet de artist, șlefuia frazele cu grijă, pe îndelete, sensibil la moment, loc și atmosferă“. McCready merge și mai departe, afirmând sec: „Crane nu era jurnalist. Era artist din cap până-n picioare, temperamental, indisciplinat în sensul îngust al termenului — indiferent față de orice interes care nu era și al său, privind cu dispreț simpla activitate de a culege sau a relata știri; vedea în World un sprijin util, și nu o responsabilitate automată, apăsătoare.“ Jimmy Hare, cel care mai târziu avea să-i ia apărarea răposatului Crane atacat verbal de Theodore Roosevelt, i l-a descris pe Crane biografului său, Cecil Carnes, ca pe „un băiat fermecător, care nu se dădea în lături de la un pahar și nu se omora cu munca. Fumând țigară de la țigară, Crane i-a mărturisit lui Jimmy că singurul motiv pentru care se angajase la New York World a fost să capete acces pe front, scopul său fiind să scrie o carte despre război“. Această aparentă indolență, care ar fi putut fi, de fapt, o simplă atitudine oarecum detașată, distrată din partea lui Crane — sau poate doar ceva straniu, chiar neliniștitor în impresia pe care o lăsa — l-a făcut pe șeful echipei cubaneze de la World, Henry N. Cary, să-și discrediteze angajatul, numindu-l „omuleț bețiv, iresponsabil și amuzant. Deși m-am străduit să-l pun câte puțin la muncă, am eșuat pe acest front“ — ceea ce amintește acut de Seitz și de acuzația lui că Crane n-a scris mai nimic pentru World. Mai e și Davis, care l-a reîntâlnit pe Crane la începutul războiului pe vasul lui Sampson și a scris familiei sale că acesta părea să aibă dificultăți de adaptare și că „nu-mi place de el“. Dar Davis și-a schimbat părerea despre Crane pe parcursul războiului și iată ce scrie într-un articol publicat în Harper’s New Monthly Magazine la scurt timp după încetarea ostilităților: „Cel mai bun corespondent este probabil acela care, prin energia și resursele sale […] reușește să facă publicul să vadă ceea ce a văzut el. Dacă e o definiție corectă, atunci se pare că Stephen Crane a fost de departe cel mai bun dintre corespondenți cu ocazia celui mai recent conflict.“
Acuzele care i s-au adus sunt adevărate, dar și spusele lui Davis sunt adevărate. Crane nu era un jurnalist care să scoată articole pe bandă rulantă, să respecte termenele sau să fie ahtiat după știri-bombă și nici nu părea vreodată să se spetească muncind, dar corespondențele sale pentru World sunt cu multe clase peste relatările standard despre lupte și pot fi citite chiar și azi. Numai că unele dintre ele s-au lăsat teribil de mult așteptate, cum ar fi cea despre prima debarcare a infanteriștilor marini și despre evenimentele din nopțile de 10 și 11 iunie. În dimineața de 12 iunie, i-a dictat lui McCready cu jumătate de gură un comunicat sec, care conținea doar faptele brute — un fel de colaborare (pentru că McCready tempera întruna proza lui Crane) care a fost publicată a doua zi nesemnată —, iar când S.C. a reușit în sfârșit să spună toată povestea, nu mai era angajat la World. A scris-o la Havana în octombrie, i-a trimis-o lui Reynolds spre sfârșitul lunii, iar în februarie 1899, când a fost publicată în McClure’s Magazine, el se întorsese deja în Anglia.
Articolul „Infanteriștii marini semnalizează la Guantánamo sub gloanțe“ povestește cum a stat Crane pitit printre trupele invadatoare și vorbește despre orele lungi petrecute alături de transmisioniștii care trebuiau să trimită și să primească mesaje către și de la nava de război Marblehead, ancorată în acel moment nu departe de mal, comunicând ziua cu steaguri și noaptea cu felinare. S-a dovedit a fi o misiune înfiorătoare, extrem de periculoasă și, din moment ce Crane se așterne imediat pe povestit și spune ce are de spus fără a pomeni de date sau împrejurări anterioare care-l aduseseră în acea groapă din acel loc anume din Cuba, textul nu e un reportaj clasic de război sau o corespondență de știri și a fost întotdeauna inclus printre povestirile sale, chiar dacă e un document perfect real — o poveste „care respectă realitatea“ asemănătoare cu „Barca de salvare“, doar că are doar șapte pagini, și nu treizeci. Pe lângă multe alte puncte tari, textul include una dintre cele mai puternice și mai vii fraze scrise vreodată de Crane: „Cerul era gol, albastru și dur ca bronzul.“
Nu pomenește debarcarea în sine (de care se ocupase deja în textul scris în colaborarea cu McCready) și nici nu explică faptul că scopul debarcării era aenajarea unei baze de alimentare cu cărbune pentru navele americane din blocadă, care până atunci se alimentaseră la Key West (un drum dus-întors de opt sute de mile). La operațiune au participat șase sute cincizeci de infanteriști marini, iar Crane a urmărit totul de pe Three Friends împreună cu Paine și McCready. După apusul soarelui, Crane a coborât pe țărm, în timp ce ceilalți doi au plecat spre Port Antonio, Jamaica, să-și trimită relatările. În dimineața zilei de 11, atacul spaniol asupra americanilor începuse să se intensifice și trei infanteriști marini au fost uciși. Următoarele zile și nopți aveau să aducă noi victime.
În primul paragraf al textului, Crane trasează cadrul și precizează că patru transmisioniști se ocupau de comunicațiile cu Marblehead, după care dezvoltă:
Am avut norocul — deși drept e că pe atunci l-am considerat ghinion — de a le fi fost alături în două nopți în care dealul a răsunat de vijelia turbată a bătăliei […] Larma; întunericul de nepătruns; zgomotul gloanțelor care ne dădea de știre că dușmanul încercuise tabăra pe trei sferturi; la răstimpuri, moartea sângeroasă și poticnită a unui om cu care poate că ai avut de-a face în urmă cu două ore; sleirea trupului și slăbiciunea chiar și mai cumplită a minții […] e o minune că nu toți cei care au scăpat de-acolo s-au ales cu nervii făcuți țăndări definitiv.
Crane se miră în primul rând că există oameni care au stăpânirea de sine de a se urca pe o ladă mare cu pesmeți, cu un steag sau un felinar în mână, și de a face „gesturile obișnuite ale semnalizării codificate“, deși se află direct în bătaia gloanțelor dușmanului, o țintă precisă care va pieri aproape sigur de glonț. E un act de voință oarbă greu de imaginat, dacă nu chiar imposibil, iar Crane adaugă: „Vă fac o mărturisire: când unul dintre acești oameni se ridica pentru a flutura felinarul, eu, care stăteam întins în tranșee, mă răsuceam invariabil puțin spre stânga sau spre dreapta, ca să nu cadă peste mine când avea să fie împușcat.“