***
Pe 13 aprilie, când Crane a plecat în Cuba, nu fugea doar de necazurile sale din Anglia, ci și spre următoarea aventură, care a fost până la urmă cea care i-a distrus sănătatea și l-a omorât. E greu de spus ce impuls îl domina în acel moment — dorința de a fugi de ceva sau dorința de a fugi spre ceva —, cert este că era foarte hotărât să se întoarcă. În ciuda datoriilor și a „ospitalității risipitoare“, cum o numește J.C. Levenson, Crane și Cora deveniseră un cuplu solid și armonios, atât de unit după un an de trai comun, încât el ajunsese să-i dicteze unele texte, iar scrisul ei de mână aproape că se confunda cu al lui. Știind că erau nemulțumiți de casa lor și că-și doreau să se mute și mai departe de Londra, Edward Garnett și-a asumat inițiativa de a-i îndruma spre altă casă din Sussex (unde s-au și mutat în cele din urmă) și amândoi au primit ideea cu entuziasm, ba chiar S.C. le-a povestit colegilor jurnaliști din Cuba că aceea era casa unde avea de gând să se întoarcă după război.
Nevoia financiară, pe de-o parte, iar pe de altă parte, obișnuitul neastâmpăr — și una, și alta i-au motivat decizia de a pleca —, dar a fost mai mult decât atât, ceva atât de greu de definit, încât pare imposibil de exprimat în cuvinte. În scrisoarea sa către Garnett din decembrie, Conrad folosește cuvântul disperat, iar într-o scrisoare adresată lui Crane pe 5 februarie, ajunge chiar să-i spună că „Mă gândesc cu durere că te frămânți. E rău și pentru dumneata, și pentru arta dumitale“. Ajungem astfel ceva mai aproape de ceea ce mă străduiesc să clarific. Ceva îl măcina pe Crane, o forță întunecată se furișase înăuntrul său și-l sfâșia încetul cu încetul și era posibil ca el nici măcar să nu-și dea seama de asta sau poate că nu găsea cuvintele potrivite sau nu se îndura să se gândească la acel lucru, în orice caz, era ceva care-l împingea spre o criză sau poate că deja îl aruncase într-o criză. Nu vreau să simplific lucrurile și să afirm direct că-și presimțea moartea, dar, judecând după felul cum s-a comportat pe front, în Cuba, unde parcă și-ar fi curtat moartea asumându-și riscuri neobișnuite, ca de pildă să se așeze chiar în bătaia focului inamicului, putem bănui că ar fi vrut să fie secerat de gloanțe în luptă și să aibă parte de moartea unui pifan de rând. O moarte rapidă — și nu moartea lentă pe care deja i-o pregăteau plămânii săi bolnavi.
Poate.
În orice caz, odată ce i-a intrat în cap ideea, nimic nu l-ar mai fi putut împiedica să plece, iar Conrad a jucat un rol activ în cerșitul fondurilor necesare pentru a-i plăti biletul până la New York, spre eternul său regret. După cum își amintește cu tristețe în ultimul său articol memorial despre Crane:
Acea după-amiază înnorată în care am alergat împreună prin Londra a fost pentru el începutul sfârșitului. Problema era să găsim șaizeci de lire în ziua aceea, înainte de apusul soarelui, înainte de cină, înainte de trenul „de șase patruzeci“ spre Oxted, chiar atunci, în clipa aceea — nu cumva să se încheie pace și el să rateze ocazia de a vedea un război. N-am avut să-i împrumut șaizeci de lire. Mai degrabă șaizeci de șilingi. Am încercat la diverse birouri, dar fără noroc sau, mai bine zis, cu norocul celor care umblă după bani. Omul ba era de negăsit, ba nu-l interesa Războiul Hispano-American. Într-un loc, cineva a vrut să știe de ce ne grăbim așa. Ar fi preferat să i se acorde un răgaz de gândire de patruzeci și opt de ore. Când am coborât, m-am speriat de chipul palid, surescitat al lui Crane. Într-un final mi-a venit ideea să-l duc la biroul londonez al domnilor de la William Blackwood & Sons. Acolo a fost primit foarte amical. L-am condus apoi la Charing Cross, de unde a luat trenul spre casă cu garanția că a doua zi va avea mijloacele pentru a pleca „la război“. Acesta este motivul pentru care, până-n ziua de azi, nu pot citi povestea lui „Prețul uniformei“ fără un ghimpe în suflet. Nu e nimic mortal în ea, n-a făcut decât să acopere datoria sa față de domnii Blackwood; și totuși uneori am sentimentul că în acea după-amiază l-am condus de mână la pieire. Deși n-am fost, desigur, decât unealta oarbă a destinului care-l ținea în ghearele sale! N-ar fi dat înapoi pentru nimic în lume. Era gata să traverseze oceanul înot.
80. Fără îndoială o reverență complice făcută poetului american Will Carlton, care a susținut cauza independenței cubaneze și a scris o poezie, citită de un public larg, în care îndemna Statele Unite să intervină de partea rebelilor. Incitată de relatările antispaniole din presa senzaționalistă (Hearst și Pulitzer), opinia publică americană era în mare parte favorabilă cubanezilor, dar guvernul era încă neutru în acel moment, iar marina americană instituise o blocadă pentru ca vasele clandestine cu arme, soldați rebeli și jurnaliști să nu poată intra în Cuba (n. a.).
81. Termenul de „filibuster“ folosit în original poate însemna atât „corsar“, cât și „obstrucționist“.
82. Din The Green Carnation de Robert Hitchens, un roman scandalos publicat în 1894, cu personaje inspirate de Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas zis „Bosie“.
83. Tot un prieten jurnalist care a fost împreună cu Crane în Florida și mai târziu în Cuba în timpul Războiului Hispano-American. El a inspirat personajul „Shackles“ din trei dintre povestirile lui Crane din 1899 („Dumnezeu să vă ocrotească, dragi domni“, „Virtute în război“, „Răzbunarea vasului Adolphus“) și apare sub numele de McCurdy în textul autobiografic „Amintiri din război“ (n. a.).
84. Cel de-al treilea membru al trioului de reporteri juniori și prieteni din Asbury Park de la începutul anilor 1890. Ceilalți doi fiind Post Wheeler și Crane (n. a.).
85. Căpitanul le dăduse vestele de salvare lui Montgomery și Crane. În clipa în care S.C. s-a pomenit în apă, și-a desfăcut borseta cu bani, ca să scape de o povară. Șapte sute de dolari în aur (aproximativ douăzeci de mii de dolari în banii de azi) au ajuns pe fundul oceanului. La scurt timp după asta, Bacheller a renunțat la afacerea cu agenția de știri, devenind redactor-șef al ediției de duminică din World, apoi s-a concentrat pe scris proză scurtă, poezii, eseuri și romane — peste treizeci —, unul dintre acestea (Eben Holden, 1900) vânzându-se în aproape un milion de exemplare (n. a.).
86. În zilele de după dezastru, numeroase articole au insinuat că vasul Commodore fusese distrus printr-un act de sabotaj — cauzat cel mai probabil de cineva care umblase la pompe. A avut loc o anchetă oficială, dar nu s-au găsit dovezi care să confirme sau să infirme această idee (n. a.).
87. Din cel de-al doilea volum de poezii al lui Crane, Războiul e bun (1899). Nu s-a putut stabili data la care a fost creată poezia despre ziare, dar, după toate probabilitățile, a fost scrisă în perioada în Crane avea parte de multă atenție din partea presei, atât negativă, cât și pozitivă (n. a.).
88. Iată cum sună poezia publicată: „Explic trecerea argintată a unei corăbii noaptea / Năvala fiecărui val pierdut și trist / Vuietul tot mai slab al ființei de oțel sforțându-se / Micul strigăt al unui om către altul / O umbră căzând peste noaptea mai cenușie / Și scufundarea micii stele. // Apoi pustiul, pustiul îndepărtat al apelor / Și biciuirea domoală a valurilor negre / Multă vreme și-n singurătate. // Ține minte, ești corabia iubirii / Lași în urmă un pustiu îndepărtat de ape / Și biciuirea domoală a valurilor negre / Multă vreme și-n singurătate“ (n. a.).
89. Într-un scurt articol comic scris câteva luni mai târziu, Crane comentează: „Argoul bun e subtil și greu de prins. Dacă găsești imediat echivalent unei expresii, atunci nu e argou bun, pentru că argoul bun umple un gol“ (n. a).
90. Aluzie la un pasaj din Iov 24:5 „Aceștia, la fel cu asinii sălbatici din pustie, ies pe furiș să-și caute de mâncare și, după ce lucrează până seara, tot n-au pâine pentru copii.“ din Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. cit.
91. Cora s-a angajat prompt la Journal sub numele de Imogene Carter, corespondentă de război, și s-a aflat alături de Crane aproape clipă de clipă cât au stat în Grecia. Însă a scris doar trei corespondențe scurte, iar cea mai bună și mai lungă dintre ele, „Războiul văzut prin ochii unei femei“ (26 aprilie), a fost în mod evident rescrisă masiv de Crane. Chiar și mai bună însă e versiunea needitată a unui articol neterminat scris în întregime de mâna ei, în care își povestește aventurile din singura noapte în care stătuse departe de Crane, când dormise pe o masă de biliard într-o cârciumă goală. „Camerista mea, care bodogănea întruna pentru orice și care plânsese pentru că primiserăm la cină pâine neagră (care a fost foarte bună și dulce) și brânză, s-a revoltat de-a binelea — așa că am plătit-o și am trimis-o să ia diligența înapoi spre Lamia —, așadar am rămas singură, singura femeie din Farsala, poate și din împrejurimi pe o distanță de multe mile.“ Aici se vede caracterul curajos și independent al Corei și, chiar dacă n-a ajuns ziaristă, jurnalul ei din timpul războiului e o sursă neprețuită pentru a reconstitui mișcările lor de zi cu zi și activitățile lor comune. În altă corespondență scrie: „Mi-am petrecut cea mai mare parte din timp cu Bateria a Doua de artileriști de munte […] Obuzele urlau la mine în timp ce mă îndreptam spre bază și o dată am scăpat ca prin urechile acului […] Soldații se minunau de prezența unei femei în timpul luptelor.“ N-a fost o povară și nici o simplă însoțitoare, ci participantă cu drepturi depline și egale la greutățile și pericolele relatărilor din Războiul Greco-Turc. Și e foarte grăitor că pâinea neagră i s-a părut foarte bună și dulce.
Pe 19 mai, cu o zi înainte de încheierea războiului, prietenul și colegul corespondent al lui Crane povestește următoarele despre Cora într-o scrisoare către soția lui, Frances:
„Stephen Crane e aici cu doamna Stewart. M-am temut că o să-l distrugă, dar, de fapt, până acum influența ei a avut efectul contrar. El a făcut o treabă atât de bună, că editorii și alții, tot curtează să lucreze pentru ei.
Ea s-a dus cu el pe front; a stat sub tirul artileriei la Velestino și a fost ultima dintre necombatanți care a părăsit locul după bătălie.
Dar biata femeie, oare care va fi deznodământul? Ea tot insistă, dar el n-o poate lua de nevastă nici dacă ar vrea, pentru că soțul ei, Sir Donald Stewart, fiul comandatului trupelor britanice în India, nu-i acordă divorțul.
Stephen s-a bucurat mult să mă vadă, și eu pe el. E cu adevărat de oțel. Mi-au suflat barca și au plecat pe front alaltăieri.
Nu știu când am să-i revăd. Dac-ai fi tu aici, ar fi jenant să fie și ei. Lady Stewart e primită de oameni de vază, ba poate chiar și de regină. Ce spune asta despre grecii care sunt, zice-se, singurul neam moral din partea asta de Europă?“ (n. a.).
92. Decizia lui Bass de a scrie acest articol arată la ce statut colosal ajunsese Crane până-n acel moment — un tânăr atât de celebru, încât propriul său șef de redacție a considerat că publicul va fi interesat să afle cum l-a urmărit el pe Crane care asista la prima sa bătălie. Dar poziția lui Crane în America făcea să fie în egală măsură admirat și detestat, iar atacurile care începuseră cu prima sa carte de poezii n-au făcut decât să se dubleze și să se tripleze cu vremea. Acum, că se afla în Grecia, relatând despre război (și făcând o treabă excelentă), detractorii săi nu s-au putut abține să-l atace. Un exemplu este această „poezie“, publicată mai întâi în Lewiston Evening Journal din Maine și preluată de experții în demolare de la New York Tribune: „Am văzut o luptă. / O găsesc foarte asemenea / Celor scrise de mine. / Mă felicit pentru că / Am apucat să văd o luptă. / Mă bucură zgomotul războiului. / Mi se pare frumos. / Știam că așa va fi. / Știu că am fler pentru bătălii. / N-am văzut alți corespondenți de război cât / Priveam bătălia, doar / eu.“ Permanenta ostilitate cu care a fost tratat în propria-i țară a fost unul dintre cele câteva motive pentru care Crane s-a mutat în Anglia după război (n. a.).
93. „Un fragment din Velestino“ a fost publicat sub forma uneia dintre „scrisorile“ lui Crane pentru Westminster Gazette, dar prima parte a fost tipărită abia pe 2 iunie, cu mult după încheierea războiului. Editorii explică într-o notiță introductivă: „Printr-un accident, scrisorile domnului Stephen Crane ne-au parvenit cu o întârziere considerabilă, dar nu regretăm că le publicăm la trei săptămâni după evenimentele relatate, căci valoarea lor literară, ca impresii de pe câmpul de luptă, nu e câtuși de puțin știrbită de trecerea timpului.“ Această judecată literară e încă valabilă după mai bine de un secol, dar problemele de comunicare la care se referă Gazette erau frecvente în timpul războiului, după cum și călătoriile erau supuse la nenumărate dificultăți. Cum observă Crane în singura lui relatare senină din Grecia („Câinii războiului“ — în care povestește aventurile cățelușului găsit pe câmpul de luptă): „Volos e, de obicei, la 300 000 de mile de Atena. În vreme de război, e la 300 000 de mile la pătrat. Drumurile sunt inaccesibile toate. Toate navele cu aburi sunt folosite la război. Toate trăsurile au dispărut. Nu există cai. E nevoie de mai multă energie azi pentru a călători în Grecia decât pentru o campanie de trei luni“ (n. a.).
94. Marcă americană de produse alimentare, care avea ca emblemă un chip de femeie afro-americană zâmbitoare.
95. Din Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. cit.
96. „Copiii mării“.
97. Titlul lui Conrad conține termenul ofensator „nigger“, echivalat în versiunea românească cu un termen neutru, „negru“.
98. În ciuda protestelor lui Conrad, există semne clare ale influenței lui Crane asupra acelei prime etape din creația lui J.C., în general prin Semnul roșu și mai ales asupra romanului din 1897 și a lui Lord Jim (1900). Berryman pomenește despre asta în cartea sa pe un ton firesc, ca și cum ar fi o concluzie dinainte cunoscută, dar mai mulți cercetători s-au aplecat mai temeinic asupra chestiunii și au adus dovezi riguroase în sprijinul acestei poziții. Desigur, nu e vorba despre imitație, ci despre influență — impactul pe care opera lui Crane l-a avut asupra modului în care Conrad își concepea propria operă, ca și impactul prieteniei lor asupra vieții sale. Un articol deosebit de bun pe acest subiect este cel a Ninei Galen: „Stephen Crane as the Source for Conrad’s Jim“ (Nineteenth-Century Fiction 38, nr. 1 [iunie 1983]) (n. a.).
99. În traducere, „mână ruptă“.
100. În original, termenul folosit este „dude“, aici cu sensul de „filfizon“; „dude ranch“ denumește un tip de fermă de agrement dedicată turismului.
101. Poezia, care n-a fost publicată niciodată în timpul vieții lui Crane, a văzut lumina tiparului abia în 1929. Nu se știe de ce a fost exclusă din colecție, dar explicația simplă ar putea fi că autorul a rătăcit manuscrisul, n-a mai știut de el — n-ar fi fost prima oară că pierdea ceva scris de el. Faptul că i-a trimis o copie lui Elbert Hubbard confirmă că avea intenția s-o publice, dar scrisoarea care a urmat, datată 29 ianuarie 1898, în care Crane îl întreabă pe Hubbard dacă primise poezia, sugerează că pachetul s-a pierdut pe drum, pentru că Hubbard obișnuia să publice toate poeziile primite de la Crane (n. a.).
PARTEA ÎNTUNECATĂ A LUNII
1
La cinci zile după ce S.C. s-a îmbarcat pe vaporul cu aburi Germanic pe ruta Liverpool-New York, cel mai recent volum de povestiri i-a apărut în Statele Unite și Anglia în două versiuni diferite, Barca de salvare și alte povești de aventuri (Doubleday & McClure) și Barca de salvare și alte povestiri (Heinemann). În afară de povestirea din titlu, ambele volume conțin „Un om și alții“, „Totul sau nimic — cai“, „Flanagan și scurta lui aventură de corsar“, „Mireasa vine la Yellow Sky“, „Înțelepții“, „Moartea și copilul“ și „Cei cinci șoareci albi“, doar că aceste texte alcătuiesc doar prima parte a ediției britanice — sub titlul „Conflicte minore“ —, fiind urmate de o a doua parte („Schițe din miez de noapte“) ce include câteva texte plasate la New York și Asbury Park: „Un experiment al sărăciei“, „Oameni în bătaia furtunii“, „Duelul care n-a avut loc“, „Un copilaș amenințător“, „O mare greșeală“, „Elocvența suferinței“, „Licitația“, „Viteza tinereții“ și „Un detaliu“. Deși selecția, în versiunea mai lungă sau mai scurtă, conține câteva dintre cele mai bune texte scurte ale lui Crane de până atunci, dar și de-atunci încolo, reacția în presă n-a fost nici mai bună, nici mai rea decât cea de care avuseseră parte cărțile sale de după Semnul roșu: un amestec de pro și contra, de admirație și uluire, de bătăi zdravene pe spate și răceală plină de dispreț. Scindarea standard obișnuită pentru orice scriitor demn de acest nume, ceea ce nu era deci chiar atât de rău, numai că un scriitor aflat, întâmplător, într-o mare de datorii nu mai avea nevoie să intre la apă. Niciuna dintre reacțiile critice nu surprinde mai acut dilema lui Crane decât o notiță nesemnată apărută în Athenaeum (Londra), în care cronicarul recunoaște că povestirile „demonstrează extraordinara abilitate vecină cu geniul proprie prozei domnului Crane în general; dar ne îndoim că vor fi pe placul publicului din țara noastră, pentru că sunt prea sumbre și se ocupă îndeobște de un tip de personaje oarecum uniforme în cruzimea lor albă“.
Această neputință de a „fi pe placul publicului“ a fost unul dintre motivele pentru care Crane se afla în mijlocul Atlanticului când a ieșit cartea, pentru că, până la ora aceea, nici măcar „micul succes“ pe care contase în decembrie n-ar mai fi fost de-ajuns ca să-l țină în Anglia. Avea nevoie de bani și nu-i putea câștiga decât devenind corespondent al iminentului război.
Asta pe de-o parte, iar acestei nevoi i se adaugă și starea de spirit frământată în care a plecat spre Cuba, pe care o putem explica prin despărțirea bruscă de Cora sau, dacă nu de Cora însăși, atunci de viața casnică pe care ea o reprezenta, rutina așezată, neclintită a muncii, gospodăriei și socializării permanente. În ciuda eforturilor de a se adapta noilor circumstanțe, prima sa tentativă de viață conjugală durase doar zece luni, iar Cora n-avea să-l însoțească, așa cum făcuse cu o primăvară în urmă, când el o ștersese la războiul din Grecia. Vremea aventurilor în doi trecuse, iar Imogene Carter fusese lăsată definitiv la vatră (atât ca idee, cât și în practică). În schimb, nevasta Cora avea să rămână cuminte în Anglia, ca să se lupte cu ruina financiară pe care ea și șoricelul ei o creaseră și — din punctul ei de vedere, dacă nu și din al lui — să țină în continuare gospodăria pe roate. Decizia a fost a lui, nu a ei, iar ea a fost nevoită s-o accepte. Dacă ar fi obiectat, și-ar fi periclitat mariajul neoficializat, poate i-ar fi dat chiar o lovitură fatală, așa că a acceptat în tăcere. Nu fără unele temeri întemeiate în privința viitorului lor comun, dar și profund îngrijorată în privința lui. Cu două săptămâni înainte de plecarea lui, ea a exprimat aceste neliniști într-o scrisoare către prietenul lor Scovel:
Dragă Harry, Stephen vine cu vaporul care aduce această scrisoare în America, va fi corespondent în conflictul S.U.A.-Spania. Presupun că ai să-l vezi, întrucât Key West va fi mai mult ca sigur cartierul general al ziariștilor. Am considerat că e mai bine ca eu să rămân în Anglia. Îți scriu ca să vă rog, pe tine și pe buna ta soție, dacă sunteți în oraș, să-i purtați nițel de grijă. Nu prea e în apele lui și mă frământ pentru el, pentru că singur nu-și poartă de grijă […] Iar dacă se îmbolnăvește, rogu-te, telegrafiază-mi.