„Ha, spuse el.
Văd că nimeni n-a mai trecut pe-aici
De multă vreme.“
Mai târziu văzu că buruienile
Erau tot atâtea cuțite.
„Ei, bâigui el în fine,
Trebuie să mai fie și alte căi.“
Dar cu versuri precum „Cântecul florilor / Copaci tăiați urlând“ sau „Marea îi păru fecioarei / o albastră luncă / mișunând de omuleți de spumă“, Crane intră într-o zonă nouă de curaj liric, care se regăsește în „Impactul unui dolar asupra inimii“:
O blană de urs cinstit
Sub picioarele unui sclav criptic
Care vorbește doar nimicuri
Uitând de loc, de mulțime, de muncă și stat,
Clămpănind, pălăvrăgind despre pălării
Chițăind ca guzganii despre pălării,
Pălării.
Aceste poezii emană și o senzualitate nouă, ca și un simț mai bogat și mai sofisticat al complexităților și nuanțelor dorinței erotice — care arată cât de versat devenise Crane în agonia inimii albastre și a poftelor trupești:
O, Doamne, cum ți se mișca degetul mic
Când ridicai un braț gol
Și te jucai cu părul tău
Și cu un pieptăn, un flecușteț auriu.
O, Doamne — să-mi fie dat să sufăr
Pentru cum se mișcă un deget mic.
Dintre aceste poeme mai târzii, îl reținem în special pe cel care dă titlul celei de-a doua antologii, „Războiul e bun“, scris probabil în 1895, la scurt timp înainte de apariția Semnului roșu, și „Un om plutind pe o vergă subțire“, care a fost compus în Anglia cândva la sfârșitul lui 1897101. Deși sunt scrise la mai bine de doi ani diferență, poeziile sunt structurate aproape identic: lungi de cinci strofe fiecare, majoritatea strofelor încheindu-se cu un scurt refren liturgic alcătuit dintr-o singură propoziție de trei cuvinte scurte, iar pe măsură ce poeziile cresc în intensitate de la o strofă la alta, refrenul din final devine tot mai puternic și mai răscolitor cu fiecare repetare. Război și naufragiu. Acestea sunt subiectele celor două poezii în care Crane schițează o teologie dezolantă, nemiloasă a unei lumi fără de Dumnezeu, în care omul e abandonat.
Considerată de John Berryman „una dintre cele mai importante poezii ale secolului“, cea despre război e totodată una dintre cele mai zdrobitoare, năucitoare, ironice, tragice și complexe pagini din întreaga operă a lui S.C.:
Nu plânge, fată, căci războiul e bun.
Iubitul tău întinse bezmetic brațele spre cer
Iar armăsarul speriat fugi de unul singur,
Să nu plângi.
Războiul e bun.
Tobele aspre, tunătoare ale oștirii
Ființe mărunte însetate de luptă,
Oameni născuți pentru marș și moarte
Gloria nelămurită zboară pe deasupra lor
Măreț e zeul războiului, iar regatu-i
Câmpul unde zac o mie de leșuri.
Nu plânge, copilă, războiul e bun.
Tătâne-tău se zbătu în tranșee galbene,
Cu pieptu-înecat de furie, înghiți lacom și muri,
Să nu plângi.
Războiul e bun.