Dacă n-am uitat de fermier până acum, vom înţelege dezgustul lui față de Johnnie, care trişase la cărţi. Dacă ne amintim de izbucnirile enigmatice ale lui Scully împotriva fiului său şi că „distrusese“ partida de cărți a băiatului cu fermierul, vom înțelege că și el știa că Johnnie trișează. Și, așa neplăcut și smintit cum era, suedezul nu aiurase atunci când îl acuzase la rândul lui pe Johnnie că trișează, ceea ce ne silește să reanalizăm aspectele cele mai frapante ale comportamentului său, mai ales după ce iese din hotel și dă peste cârciumă. În acel moment e cel mai singur om din lume, un străin pe un tărâm necunoscut, sinistru, fără prieteni, fără aliați, fără vreo legătură omenească pe o rază de o mie de mile. E atât de disperat după tovărășie, tânjește atât de jalnic după un licăr cât de palid de bunătate din partea cuiva, oricui, încât se milogește de barman să bea cu el. Când barmanul îl refuză, suedezul își îndreaptă din nou atenția asupra celor patru bărbați din jurul mesei, dar și aceștia îl refuză și abia atunci, când toate persoanele din încăpere îi refuză prietenia, bunăvoința sa degenerează în furie și trece la atac. Chiar înainte ca suedezul să-l ia de gât, cartoforul spune: „Amice, nu te cunosc.“ La prima vedere, pare o afirmație mai degrabă inofensivă din partea unui om care încearcă să scape politicos de un necunoscut enervant, dar dacă scoatem afirmația din contextul ei original și o reanalizăm, ea va căpăta alt înțeles. „Amice, nu te cunosc.“ Pentru cei trei prieteni respectabili ai cartoforului, care au dat bir cu fugiții, înseamnă un lucru — „Nu suntem de vină, ești pe cont propriu“ —, iar pentru suedezul cel ultrasensibil și într-o ureche înseamnă cu totul altceva: la început un scurt puseu de speranță — „Amice“ —, urmat de mesajul zdrobitor „nu te cunosc“. Propoziția e un adevărat oximoron, o propoziție care afirmă simultan două lucruri opuse și egale, așadar e lipsită de sens. Mintea suedezului face scurtcircuit.
Teoria misterioasă pomenită la final e de fapt obiectivul la care lucra Crane de un an, perfecționarea graduală a unei poziții rezultate din orele cumplite pe care le petrecuse pe mare cu Murphy, Montgomery și Higgins. Revelația că ființele umane depind până la urmă unele de altele pentru cele mai importante lucruri din viață l-a făcut să exploreze atât consecințele faste, cât și pe cele nefaste ale acestei premise bătute în cuie. Un spirit colaborativ activ poate face minuni de solidaritate umană peste tot în lume, fie că e vorba despre o barcă de trei metri în largul Floridei, despre un tren ce transportă sute de pasageri la destinațiile dorite între Anglia și Scoția sau despre un sătuc irlandez unde se pregătește prima captură a sezonului pentru a fi vândută în piața locală de pește, pe când un consens pasiv între indivizi poate produce coșmaruri, cum ar fi persecuțiile împotriva lui Henry Johnson și doctorului Trescott în provincialul Whilomville sau martorii tăcuți de pe câmpiile din Nebraska atât de lipsiți de curaj, încât nu iau apărarea unui om bolnav la minte, lăsându-l așadar în voia furtunii, a tăișului unui cuțit și a morții. „Orice păcat e rezultatul unei colaborări“, spune omul din Est. Acesta este codul moral pe care Crane îl concepuse singur până la douăzeci și șase de ani, iar dacă am căuta punctele slabe ale acestei afirmații, am fi nevoiți să conchidem că nu există, pentru că e o idee aplicabilă peste tot, atât la păcatele bărbaților și femeilor singure, cât și la cele ale familiilor, școlilor, industriilor, cartierelor și țărilor în ansamblul lor. Suntem cu toții responsabili unii pentru ceilalți și, dacă nu ne asumăm această responsabilitate, viața pe pământ devine un infern. Aceasta este cea mai importantă idee a lui Crane. Nedepășită de ceilalți scriitori americani care i-au urmat.
13
„În mod straniu, se simte disperat“, comentează Conrad în scrisoarea sa pentru Garnett și, la drept vorbind, Crane avea toate motivele să se simtă disperat. Nimic nu-i mergea așa cum sperase și, oricât de mult ar fi muncit sau oricât de bun ar fi fost rezultatul strădaniilor sale, nu reușea să pună pâine pe masă. Aceste dificultăți sunt parțial explicabile și prin ghinion, dar și prin contractul dezavantajos cu McClure sau prin procesul intentat împotriva sa de avocatul lui Amy Leslie, care i-a poprit temporar drepturile de autor din America, dar problema mai profundă și mai generală era că ajunsese de unul singur într-o poziție imposibilă intrând într-un joc pe care nu-l putea câștiga, pentru că adevărul e că nimeni — absolut nimeni din lumea anglofonă — n-ar fi putut câștiga decent ca autor freelance de proză scurtă.
Pentru a înţelege cu ce se confrunta Crane, să ne gândim la bilanţul publicării celor patru capodopere ale sale scrise la Oxted. Ca să iasă din groapa financiară în care se afla, conta pe onorarii substanţiale, achitate prompt pentru fiecare text, numai că, rând pe rând, toate au întâmpinat întârzieri mari, neașteptate, înainte să vadă lumina tiparului. Monstrul, nuvela încheiată în septembrie 1897, a petrecut aproape un an în suspensie. Blocată inițial de McClure, care a reținut manuscrisul deși n-avea de gând să-l publice (prea controversat), nuvela a fost respinsă apoi de Gilder de la Century (prea ofensatoare) și abia în august 1898 a apărut în Harper’s New Monthly Magazine. „Mireasa vine la Yellow Sky“, încheiată tot în septembrie 1897, a trebuit să aștepte cinci luni înainte ca McClure (tocmai el) s-o publice în revista sa. „Moartea și copilul“ a stat degeaba tot cinci luni înainte ca Reynolds s-o vândă la Harper’s Weekly. A urmat apoi șirul lung și comic de incidente și gafe din jurul povestirii „Hotelul albastru“, pe care Crane i-a trimis-o lui Reynolds pe 7 februarie 1898. Din motive complicate legate de selecția povestirilor care aveau să alcătuiască, împreună cu Monstrul, o antologie suficient de mare pentru ca Harper’s s-o publice în volum, editorii n-au inclus-o în revistă. Reynolds a trimis-o apoi altor publicații lunare de calitate, dar a fost refuzată rând pe rând de Century, Scribner’s Magazine și Atlantic Monthly. Redactorul-șef de la Atlantic n-a desconsiderat-o în sine, doar că voia drepturile pentru toate povestirile western ale lui Crane pentru o carte care să apară la Houghton Mifflin (unde avea o a doua slujbă, consultant de achiziții), iar când Reynolds l-a informat că celelalte povestiri fuseseră deja contractate, William Hines Page (viitor ambasador în Marea Britanie în Primul Război Mondial) a înapoiat manuscrisul făcând un comentariu de o idioțenie fără egal: „o singură poveste răzleață nu merită efortul nostru“. Reynolds a propus-o apoi la Collier’s Weekly, de unde a primit un răspuns favorabil, dar, date fiind lungimea povestirii și suma piperată cerută (patru sute de dolari), publicația s-a interesat dacă nu putea fi tăiată puțin și tipărită la un preț mai mic, adică din cele zece mii de cuvinte să rămână șapte mii cinci sute, iar în loc de patru sute de dolari, trei sute. Când Reynolds i-a prezentat clientului său această propunere doar pe jumătate (sau trei sferturi) mulțumitoare, în mod surprinzător, Crane a acceptat. Pe atunci se afla la New York, în drum spre Cuba, unde avea să relateze despre război și, cum mintea sa era preocupată de alte chestiuni mai urgente, n-avea chef de tocmeală. Numai că a plecat spre Key West înainte ca Reynolds să intre în posesia contractului, iar când Crane a căutat povestirea ca să facă tăieturile necesare, și-a dat seama că lăsase manuscrisul în camera de hotel de la New York. Povestirea a fost găsită, i-a fost trimisă lui Crane în Florida, iar pe 8 mai, acesta i-a retrimis manuscrisul lui Reynolds, împreună cu un scurt bilet: „Nu pot să tai chestia asta. N-au decât s-o taie cei de la Colliers. Încasează banii și telegrafiază-mi când se face plata.“ Manuscrisul nemodificat a fost apoi retrimis către Collier’s, dar Robert Collier, tânărul redactor-șef al revistei, a reușit la rândul lui să-l rătăcească rapid, iar până să-și aducă aminte că uitase de el, a mai trecut o vreme. Când Collier’s a publicat în sfârșit „Hotelul albastru“ în două episoade, pe 26 noiembrie și pe 3 decembrie (la zece luni după ce fusese terminată), nici măcar un cuvânt nu fusese eliminat sau schimbat, dar probabil că au respectat termenii contractului și i-au trimis lui Reynolds un cec pentru trei sute de dolari în loc de patru sute.
Pentru a înțelege frământarea crescândă a lui Crane printre toate acele încercări la care a fost supus, e suficient să aruncăm o privire câtorva dintre scrisorile trimise din Anglia din toamna lui 1897 până în primăvara lui 1898. Către John Phillips (director editorial la McClure’s Magazine) în octombrie:
Ce Dumnezeu ați făcut cu Monstrul? […]
[…] V-am trimis peste 25 000 de cuvinte, dar văd că bat pasul pe loc de parcă v-aș fi cerut eu să așteptați până fac eu rost de banii ăia nenorociți […] Vă rog să-mi spuneți cum stau. Ce s-a întâmplat? Am scris o poveste numită Monstrul? V-am trimis-o? Și apoi ce s-a întâmplat?
Către Reynolds pe 20 decembrie:
Sigur că sunt groaznic de strâmtorat. Ai aflat, desigur, că drepturile de autor de la Appleton sunt blocate. M-au făcut praf […]
Nu înțeleg prea bine de ce se moșmondește McClure cu Monstrul. S-ar putea să dau faliment dacă nu primesc acei bani direct.
Către Reynolds, ceva mai târziu în decembrie, când anexează manuscrisul la „Moartea și copilul“, precizând că „n-aș fi făcut-o dacă n-aș fi fost lefter“:
Pentru numele lui Dumnezeu, fă rost de câți bani poți și trimite-mi-i prin telegraf, trimite-mi-i neapărat între Crăciun și Anul Nou. Vinde „Monstrul“. Nu uita — trimite-mi niște bani luna asta.
Către Reynolds pe 14 ianuarie:
În atâtea luni de când sunt în Anglia n-am primit niciun cent din America, în afară de ce am împrumutat. Mai citește o dată asta! Ca urmare, în ultima vreme am fost nevoit să mă înțeleg cu reprezentanții englezi ai unor edituri americane, dar în orice caz, comisionul dumitale va fi protejat. Mai mult de atât nu pot face. Cheltuielile mele din Anglia m-au pus cu spatele la zid. Încă aștept să-mi trimiți partea mea din banii pentru Monstrul, iar dacă se blochează pe undeva, sunt pierdut.
Către Reynolds pe 31 ianuarie, când nu mai socotește câte cuvinte are de gând să scrie, ci transformă direct cuvintele în dolari:
O să scriu chestii scurte cam de o mie, o mie două sute de dolari […] Până atunci, orice sută de dolari e mană cerească! Îți trimit o idee pentru o agenție. Sunt sigur că te descurci cu ea. M-aș descurca eu de-aici, dacă n-ai fi dumneata agentul meu.
Ai fost grozav!
P.S.: Nu, deocamdată nu-ți trimit ideea pentru agenție. Săptămâna viitoare.
Către Reynolds pe 7 februarie (într-un acces de optimism rar):
După cum vezi, m-am pus pe treabă și produc marfă grupa mare. Dacă mergi în ritmul ăsta grozav, în scurt timp o să avem cu ce să ne umflăm în pene.
Mai sunt câteva chițibușuri, cum ar fi chestiunea cu Journal și așa mai departe, pe care aș vrea să le rezolvi. Mă uit cu uluire până și la o hârtie de zece lire […]
Cu toate astea, acum că m-am apucat, trebuie să mă țin tare și sunt convins că n-o să fie prea grav, cu ajutorul dumitale. O să te bombardez cu materiale. Apoi, dacă vinzi „Hotelul albastru“ la Harper’s, să-mi trimiți pe loc banii. Am obligații mari luna asta. Dacă mă scoți din asta, sunt gata să zâmbesc.
Către Reynolds pe 13 martie:
Trebuie să fac rost de niște bani până pe 1 aprilie. Se poate să aduni dumneata sumele alea mărunte și multe care mi se cuvin și să mi le trimiți?
Pe atunci, revistele erau în cel mai bun caz o sursă de venit precară, dar ele reprezentau doar jumătate din ecuație, un prim pas în planul mai amplu de a aduna povestirile în colecții și a le publica în volume. Și în această privință însă, Crane a descoperit că pariase pe calul greșit, pentru că și atunci, ca și acum, volumele de proză scurtă rareori se vindeau satisfăcător, cel puțin în comparație cu romanele, și oricât de bune, grozave și chiar splendide ar fi fost povestirile sale, n-aveau să-i aducă niciodată destui bani ca să-l scape de greutățile financiare.
El înțelegea asta. Chiar dacă uneori putea da dovadă de un fals exces de încredere în sine, își dădea seama că trebuie să scrie un roman ca să-și achite datoriile, iar dacă avea noroc și reușea să dea lovitura, ar fi putut susține și stilul de viață extravagant pe care-l adopta alături de Cora. Din acest motiv, la scurt timp după ce s-a apucat să scrie „Hotelul albastru“, a abandonat brusc povestirea și s-a cufundat în romanul la care se gândea de câteva luni, În serviciu activ, o poveste semiautobiografică despre un jurnalist american aflat în Grecia în timpul războiului. În scrisoarea pe care i-o scrie pe 20 decembrie lui Reynolds, îl anunță că scrisese douăsprezece mii de cuvinte din cele șaptezeci și cinci de mii plănuite și avea șanse să termine cartea în aprilie sau mai. Dacă reușeau să obțină un avans mare în schimbul unui rezumat, ar fi putut să-i dea bice, dar, oricât pare să se fi zbătut Reynolds pe partea lui, n-a găsit doritori, deci Crane a lăsat deoparte romanul și s-a întors la povestire. Aceste răzgândiri năvalnice, impulsive sugerează că începuse să intre în panică, apropiindu-se cu pași mărunți de disperarea totală.
Ceea ce Crane știa probabil, dar poate că nu avusese curajul să recunoască față de sine însuși, era că faima sa începea să pălească. Avusese momentul lui de glorie odată cu blestematul de Semn roșu, dar de un an, vânzările scădeau constant și, cum drepturile de autor americane erau blocate, iar cartea nu-i aducea niciun ban în Anglia, probabil că nu se putea baza decât pe A treia violetă, care primise cronici viguroase, încurajatoare în presa britanică — în contrast cu ciomăgeala critică de care avusese parte în State —, dar micul scenariu-roman nu se vânduse prea bine și primise eticheta de eșec comercial. Ce conta că textele sale din ultimii doi ani fuseseră inovatoare. Foarte puțini oameni înțelegeau acest lucru, iar cei care înțelegeau ori manifestau un entuziasm nebun, ori se speriau pentru că, așa cum scrie într-o corespondență internă un redactor de la o revistă despre „Hotelul albastru“, era „prea puternic și brutal pentru cititorii [noștri]“. În plus, toate acele texte erau povestiri, proză scurtă afurisită.
Cu toate acestea, atunci când nu intra în panică din motive financiare și nu ticluia planuri de atac cu Reynolds, continua să muncească pe brânci ca de obicei, nu doar la povestirile pentru reviste și la cărți noi, dar și la câteva texte de ocazie, scrise din pura plăcere de a scrie, care probabil că nu i-au adus decât niște mărunțiș în buzunarele golite: două tentative de satiră politică de o nebunie exuberantă, „Cum a făcut tribul afridi un Ziarat“ (New York Press, 19/9/97) și o mică piesă antiimperialistă, absurdă, „Sângele martirului“ (New York Press, 3/4/98), plus un articol generos și eligios despre prietenul său Harold Frederic (Chap-Book, 15/3/98). În scrisoarea trimisă lui Reynolds odată cu acest articol, Crane scrie: „Îți trimit un eseu de cincisprezece mii de cuvinte despre Harold Frederic și opera lui […] L-am scris la rugămintea lui […] Prețul nu e neapărat important în acest moment.“ La fel ca în cazul textului despre Conrad, prietenia a fost mai puternică decât necesitatea de a produce cuvinte pe dolari.
Mai important, în această perioadă a scris și poezii, care s-au dovedit a fi unele dintre cele mai bune ale sale, multe incluse în anul următor în al doilea volum de versuri pe care l-a publicat, Războiul e bun. Călăreții negri se revărsaseră din Crane într-un singur șuvoi frenetic, ca și cum o voce blocată înăuntrul său s-ar fi descătușat brusc, după care însă izvorul poetic secase, iar vocea amuțise. N-au mai existat erupții asemănătoare, dar în acei ani, Crane lucrase în tăcere la poezii noi, poate în jur de douăzeci, treizeci în total, compuse în registre mai variate decât „rândurile“ scrise în 1894, de la furioasa și sarcastica „Un ziar e o colecție de seminedreptăți“ (pagina 474) la grațios-curgătoarea „Explic trecerea argintată a unei corăbii noaptea“ (pagina 475). Noile poezii sunt în general mai lungi decât primele, dar nu toate, cum ar fi acestea două, care rămân apropiate ca spirit distrugătoarelor pilule din Călăreții negri:
Un om îi spuse universului:
Exist, domnule!
Și totuși, răspunse universul,
Acest lucru nu-mi creează
Niciun fel de obligație.
Sau:
Drumețul
Fu cuprins de uluire
Văzând calea spre adevăr.
Era năpădită de buruieni.