11
Un cetățean britanic de origine poloneză care avea aproape patruzeci de ani (și „vorbea și se purta ca un francez“ — Cora) și un expatriat american care încă nu împlinise douăzeci și șase de ani. Primul rămăsese fără mamă la șapte ani, cel de-al doilea rămăsese fără tată la opt ani. Amândoi fuseseră studenți străluciți, distrați, fuseseră dați afară de la facultate și avuseseră copilăria plină de morți și dislocări. Primul încercase să se sinucidă la douăzeci de ani; la douăzeci de ani, cel de-al doilea își spusese sieși și altora că are să moară tânăr. Mai târziu, amândoi aveau să scape cu viață din naufragii, iar acum amândoi scriau cărți, dar pentru că primul începuse târziu și al doilea devreme, băiatul avea parte de mai multă recunoaștere publică decât bărbatul. Cu toate acestea, băiatul a fost cel care a inițiat prima lor întâlnire, care a avut loc pe 15 octombrie 1897 prin mijlocirea lui Sidney Pawling, editorul de la Heinemann care se ocupa de operele ambilor scriitori şi a organizat, la rugămintea americanului, un prânz pentru ei doi la un restaurant din centrul Londrei. Trebuie să fi fost un moment tensionat pentru amândoi. Își admirau reciproc creațiile, datorită cărora se simţeau legaţi spiritual, numai că scriitorii fac adesea parte din categoria celor mai ciudați și mai singuratici oameni din lume, aşa că rareori leagă relații profunde și durabile cu alți scriitori. Tind să cultive o cordialitate distantă față de colegi — atunci când nu le înfig cuțitul în spate sau nu încasează ei cuțite în spate —, iar cei pe care-i admiră cel mai mult se dovedesc a fi de multe ori cei mai nesuferiți. Cine știe la ce se așteptau cei doi în acea după-amiază când au intrat în restaurant, dar e aproape cert că amândoi se pregătiseră de o dezamăgire. Tocmai pentru că se respectau reciproc și se considerau egali, tocmai pentru că niciunul dintre ei nu mai legase vreodată o prietenie adevărată cu un egal respectat. Cum avea să-și amintească cel mai în vârstă după douăzeci și șase de ani: „Am dat mâna cu seriozitate intensă, privindu-ne drept în ochi, cum fac doi copii cărora li s-a spus să se împrietenească. Totul sub privirea încurajatoare a lui Sidney Pawling, un bărbat mult mai voinic decât noi doi, care avea o voce gravă, așa că arăta ca un adult care se ocupa de doi băieței ciudați — protector și puțin îngrijorat de experiment.“
Așa a început prietenia lui Crane cu Joseph Conrad, cu acea strângere de mână timidă, solemnă. Băiețeii ciudați și editorul lor voinic au fost singurii prezenți la masă în acea după-amiază și, odată spartă gheața, conversația a curs liber, atât de liber încât când Pawling s-a uitat la ceas, trecuseră deja trei ore și se făcuse ora patru. Editorul a sărit în picioare, a anunțat „Eu trebuie să vă las acum“ și a alergat înapoi la birou, dar cei doi scriitori, care n-aveau un birou la care trebuiau să ajungă și nici vreun plan în mod special, au „ieșit“, cum avea să se exprime mai târziu Conrad, „și am luat-o la pas unul lângă altul ca doi vagabonzi fără casă și ocupație, care nu se sinchisesc unde vor dormi la noapte“. În timp ce hoinăreau dintr-un cartier în altul, au continuat să discute, deși au mers mai mult în tăcere „și singura aluzie la operele noastre nemuritoare pe care am făcut-o în acea după-amiază“ a fost o remarcă piezișă a lui Conrad, „îmi place generalul dumitale“ (cel mai neînsemnat dintre personajele neînsemnate din Semnul roșu), urmată de o remarcă la fel de piezișă a lui Crane despre unul dintre personajele la fel de neînsemnate ale lui Conrad, „îmi place tânărul dumitale — îl am pur și simplu în fața ochilor“. Acest tip de reticență nu e ceva neobișnuit la romancieri, pentru că, spre deosebire de ce și-ar putea imagina cititorii de romane, romancierii vorbesc rareori despre munca lor când sunt între ei, mai ales cei aflați într-o armonie deosebit de profundă. Conrad: „Un străin ar fi avut așteptări mai mari, dar într-un fel, Crane și cu mine nu fuseserăm niciodată străini. De la bun început am avut încredere oarbă în munca celuilalt […] Recunoașterea reciprocă a rămas mereu la cote înalte. Adesea se manifesta printr-un mormăit aprobator.“
Au făcut un scurt popas la o ceainărie A.B.C. ponosită, unde au conchis că „deși scopul creației rămânea la fel de obscur ca întotdeauna […] zeii și oamenii aveau încă destule lucruri interesante de arătat“ și cu această explozie de optimism au continuat să cutreiere străzile „spre est, spre nord și iar spre sud“, trecând pe lângă Piccadilly Circus și Tottenham Court Road, până când Crane i-a cerut brusc — și inexplicabil — lui Conrad să-i spună ce știe despre Balzac și Comedia umană — „conținut, orizont, scop și semnificație generală, plus o descriere critică a stilului lui Balzac“. Se făcuse ora zece seara, iar când s-au așezat să ia cina la Monico’s, Conrad i-a făcut pe plac, trecând în revistă rapid opera lui Balzac „printre sute de chelneri care forfoteau și tone de farfurii zăngănitoare“. Apoi a adăugat: „Mă întreb care a fost impresia lui Crane. Nu părea plictisit.“ După care, pe la ora unsprezece, au plecat de la restaurant și s-au despărțit afară, în stradă, „cu o simplă strângere de mână și o urare de noapte bună — atât — fără planuri pentru o nouă întâlnire, de parcă am fi locuit în același oraș încă din copilărie și am fi fost siguri că vom da iar nas în nas a doua zi“.
Trei săptămâni mai târziu, Conrad i-a trimis lui Crane un exemplar cu autograf din primul său roman, Hanul lui Almayer („cu cel mai mare respect și cea mai sinceră admirație“), ca și șpalturile celui de-al treilea roman, care urma să fie publicat în curând, Negrul de pe „Narcis“, care apăruse în episoade încă din august în New Review, iar Crane i-a răspuns pe 11 noiembrie — cerându-și scuze că-i scrie prin Heinemann (pierduse biletul și adresa lui Conrad). Spune că noua carte e „pur și simplu excelentă“ și descrie moartea personajului James Wait al lui Conrad ca „prea bună, prea îngrozitoare. Am vrut s-o uit imediat. M-a zguduit foarte tare. Mi s-a făcut rău din cauza firicelului roșu care-i atârna omului din colțul gurii până la bărbie. Simțeai cumplita apăsare a unei morți reale, prezente. Prin astfel de mijloace mărunte strălucește pe firmament adevăratul scriitor.“ Apoi îl informează pe Conrad că-i scrisese lui Bacheller și-i spusese „să aibă curaj“ cu acea carte — primul dintre gesturile de generozitate pe care avea să le facă pentru noul său prieten — și în cele din urmă Bacheller cel cumsecade a reușit să aranjeze publicarea romanului în America la Dodd Mead & Co., care i-au schimbat titlul în The Children of the Sea96 (chiar și în perioada de apogeu a rasismului Jim Crow, titlul original al lui Conrad a fost considerat prea ofensator97). În următorul paragraf, Crane îi invită pe soții Conrad (domnul și doamna) să vină duminica la prânz la Oxted, într-o duminică la alegerea lor, după care pot rămâne ca musafiri cât poftesc. Și înainte să semneze, încheie cu un paragraf dintr-o singură frază: „Nu-i așa că fost plăcut taifasul nostru de la Londra?“
Conrad a răspuns prompt pe data de 16:
Trebuie să-ți scriu dumitale înainte să scriu un singur cuvânt din porția zilnică. Eram nerăbdător să aflu ce părere îți va face finalul. Dacă te-am atins pe dumneata cu moartea lui Jimmy, nu-mi pasă dacă nu mai ating pe nimeni […] Când mă lovește deprimarea, îmi spun „lui Crane i-a plăcut afurisenia“ și e o mare consolare pentru mine. Nu trebuie să mai explic ce înseamnă aprecierea dumitale pentru mine. Văd lumea altfel acum, după taifasul nostru prelungit. A fost plăcut. Îi port o amintire plăcută. Și din când în când (natura umană e tare păcătoasă) mă întreb dacă măcar jumătate din ce mi-ai spus a fost sincer! O să te rog să mă ierți […] Iată de ce uneori te-ai face pietrar. Când spargi pietre nu ai dubii. Pe când în fiecare pagină pe care o scrii există îndoială, frică — o groază neagră. În orice caz, dumneata vei înțelege, așa că-ți scriu ca și cum ne-am fi născut deodată, înainte de facerea lumii. Nici măcar nu voi încerca să-ți mulțumesc pentru ce ai făcut și ce ai de gând să faci. Cu siguranță nu știu ce să spun, deși știu foarte limpede ce simt.
„Ce ai de gând să faci“ din formularea lui Conrad se referă la eforturile lui Crane de a găsi o editură americană pentru cartea lui, cât despre cealaltă chestiune — invitația —, îi e imposibil să accepte în acel moment, chiar dacă „e perfect corect și cuviincios din punct de vedere al etichetei ca eu să vin primul la dumneata“. Soția sa era însărcinată în șapte luni cu primul lor copil și nu putea călători chiar atunci. Conrad îl invită însă pe Crane să aibă „mărinimia de a mă vizita dumneata primul […] Trimite numai o carte poștală, să mă anunți că vii, și te aștept la tren […] Mi-ar face mare plăcere să fii oaspetele meu“.
După douăsprezece zile, Crane a dat curs invitației, parcurgând în zigzag cei peste șaizeci de kilometri până la locuința lui Conrad, mai întâi de la Oxted la Londra, de unde a luat un al doilea tren spre est, până la Stanford-le-Hope în Essex, pentru o scurtă vizită solo de o zi și o noapte, după care a plecat dimineața devreme. „A venit, a fost primit ca un prieten vechi și până la finalul zilei a câștigat simpatia soției mele, la fel de sinceră și nedemonstrativă ca atitudinea lui amicală discretă“, scrie Conrad. Soția se numea Jessie și era căsătorită cu Conrad din martie 1896. Era tânără — cu doi ani mai tânără decât Crane —, o fată din clasa muncitoare, dintr-o familie numeroasă, care și-a cunoscut soțul pe când lucra ca dactilografă. Au avut doi copii împreună și mai târziu, rămasă văduvă, a publicat la rândul ei câteva cărți, printre care Joseph Conrad as I Knew Him (1926) și Joseph Conrad and His Circle (1935). Primele ei impresii despre Crane:
Soțul meu […] mă pregătise într-un fel pentru o persoană neobișnuită, dar cu un șarm foarte original. Trebuie să fi avut pe atunci douăzeci și șase de ani și, cu instinctul meu matern, l-am găsit plăpând și delicat. El și Joseph Conrad se înțelegeau la perfecție fără efort, mi-am dat seama imediat; față de mine a fost puțin temător și timid de-a binelea. Nu-mi amintesc prea bine cum a decurs seara, după cină — i-am lăsat împreună și l-am revăzut abia a doua zi dimineața, devreme, înainte să plece. Am reținut mai ales cum stăteam la cafea, iar Stephen se legăna pe scaunul său înclinat și perora cu gravitate despre meritele celor trei câini ai săi, Sponge, Flannel și Ruby.
Pe lângă poveștile despre câini (înlocuitori dragi ai răposatului Velestino), Crane trebuie să fi adus și cópii ale celor două povestiri pe care le scrisese, pentru că pe 1 decembrie, la nici patruzeci și opt de ore de la plecarea lui, Conrad i-a scris acea scrisoare entuziastă despre „Un om și alții“ și „Barca de salvare“ (pagina 388), potopindu-i creațiile cu laude vecine cu isteria — și cu o invidie abia reținută. „Îmi vine să te înjur, să te binecuvântez — să te împușc, poate —, dar prefer să-ți fiu prieten.“ Cu toată sinceritatea acelei prietenii (Conrad l-a iubit pe Crane, dincolo de orice îndoială), undeva în peștera sufletului său egocentric de scriitor — scindat, măcinat de îndoială, adesea disperat — se simțea și în concurență cu el, iar la cinci zile după scrisoarea pentru Crane i-a scris altui prieten, Edward Garnett, exprimându-și unele rezerve față de calitatea creației pe care tocmai i-o descrisese autorului ca „fără cusur“.
Crane a fost aici duminica trecută. Am discutat și am fumat jumătate de noapte. În mod straniu, se simte disperat. Îmi place de el. Cele două povestiri sunt excelente […] Are un ochi foarte original și o expresie care mă satisface artistic. E cu siguranță un mare impresionist și are un temperament cu totul neobișnuit. Are o gândire concisă, coerentă, niciodată foarte profundă — și totuși adesea surprinzătoare. E singurul impresionist și doar un impresionist. De ce n-a ajuns la o popularitate imensă? Cu forța lui, cu viteza lui de acțiune, cu acest simț vizual fantastic — de ce? Are contur, are culoare, are mișcare, iar cu astea ar trebui să ajungă foarte departe. Dar va ajunge? Uneori înclin să cred că nu. Nu e o părere — e o impresie. N-aș putea explica de ce mă dezamăgește — de ce entuziasmul meu pălește imediat ce închid cartea. Desigur, cât timp citești, nu te îndoiești de el. Îl domină pe cititor până la ultimul rând, după care — aparent fără niciun fel de motiv — pare să-l scape din mână. E ca și cum te-ar fi prins cu degetele unsuroase. Te ține strâns, dar, deși simți apăsarea în carne, îi scapi din mână — spre propria ta uluire. Asta e impresia mea stupidă și ți-o mărturisesc confidențial.
Sunt comentarii serioase, scrise convingător, dar greșite ca substanță, iar după câțiva ani, Conrad avea să le retracteze (într-un text tipărit), înțelegând între timp numeroasele straturi de sens de sub aparențele cu care Crane lua ochii, dar această scrisoare, trimisă unui prieten și susținător al ambilor scriitori, n-a ajuns, desigur, la Crane, așa că niciodată n-a stat în calea prieteniei lor. Însă după doar trei zile, o altă întâmplare — publică — ar fi putut crea o ruptură între ei, dar datorită eforturilor delicate pe care le-au făcut amândoi pentru a-și proteja reciproc sentimentele, incidentul a trecut fără să lase sechele. Un rar exemplu de prietenie între doi scriitori, fiecare fiind sensibil la sensibilitățile celuilalt, ceea ce explică de ce sunt atât de rare astfel de prietenii din capul locului.
Negrul de pe „Narcis“ a apărut pe 5 decembrie și mai multe cronici au comentat malițios influența lui Crane asupra lui Conrad. În Speaker din Londra, romanul a fost descris jignitor ca „o completare merituoasă la tabloul de război pe care ni-l înfățișează Semnul roșu al curajului“, iar W.L. Courtney de la Daily Telegraph (care scrisese o recenzie negativă la Semnul roșu) a reușit să-i insulte pe ambii scriitori în același timp: „Domnul Joseph Conrad l-a ales ca model pe domnul Stephen Crane și a hotărât să facă pentru mare și marinari ceea ce făcuse predecesorul său pentru război și războinici. Stilul, deși e mult mai bun decât al domnului Crane, e la fel de smucit și spasmodic.“
În linii mari însă, recenzia lui Courtney a fost favorabilă, suficient de favorabilă pentru ca Joseph Conrad să se deranjeze să-i scrie autorului o scrisoare de mulțumire, „cu multă stimă pentru atenția luminoasă și flatantă pe care mi-ați acordat-o“. Strâmtorat financiar, neliniștit în privința viitorului său literar, pe punctul de a deveni tată („Urăsc copiii“, îi scrie el lui Garnett), Conrad urmărea absolut tot ce se scria despre opera lui și era dornic să intre în grațiile tuturor celor pe care-i percepea a fi aliații săi. Dar pe 24 decembrie, când i-a scris lui Crane un mesaj de Crăciun și Anul Nou, a adoptat prompt poziția contrară, din respect pentru amărăciunea pe care-și închipuia că recenzia i-o provocase lui Crane:
PS: Ai văzut articolul din Daily Tele al dobitocului de Courtney? Nu te înțelege — și nici pe mine nu mă înțelege. Oricum, putem fi mândri de asta. E cea mai răuvoitoare recenzie pe care am citit-o în viața mea. Crezi c-am încercat să te imit? Nu, domne! Oi fi eu un prostănac prăpădit, dar mă duce capul să nu imit inimitabilul. Dar na. Așa zice Courtney: tu ești un păcătos rătăcit și m-ai dus și pe mine pe căi greșite. Dac-ar fi adevărat, te-aș urma cu mare bucurie, dar nu-i adevărat și dobitocul ăla perfid a încercat să ne ardă pe amândoi. De trei ori ura pentru Presă!98
La rândul său, Crane răspunsese deja insultei înainte să primească acel P.S. la scrisoarea de Crăciun. Înțelegând cât de umilit și furios trebuie să se fi simțit Conrad când fusese acuzat că-l imită, Crane a lăsat tot baltă și a făcut una dintre rarele lui incursiuni pe tărâmul criticii literare — numai și numai ca gest de susținere față de prietenul său —, pe care i-a trimis-o lui Reynolds pe 20 decembrie, cu patru zile înainte ca Joseph Conrad să-i confirme prin scrisoare cât era de furios, o furie bineînțeles mimată în mare parte, pentru a cruța sensibilitatea lui Crane. A fost un dans atât de delicat, fiecare dându-se peste cap ca să-l susțină pe celălalt — și totodată atât de discret, încât niciunul n-a înțeles pe deplin ce face celălalt. Articolul lui Crane, „Despre publicația engleză Academy“, vorbește despre „Academy, o renumită publicație de critică literară […] [care] a oferit un premiu de o sută de guinee celei mai merituoase cărți publicate în anul 1897 și un premiu de cincizeci de guinee următoarei cărți ca valoare“. Premiile au ajuns la doi poeți ale căror nume au dispărut cu desăvârșire, așa că nu mă voi obosi să le pomenesc. Iată ce scrie Crane:
Multă lume a comentat că premiile ar fi trebuit să le revină domnului Henry James pentru Ce știa Maisie și domnului Joseph Conrad pentru Negrul de pe „Narcis“ — o alegere care ar fi reprezentat un început favorabil pentru o Academie literară Engleză, domnul James fiind american, iar domnul Conrad fiind născut în Polonia. Cartea domnului James e însuflețită de întreaga măiestrie a acestui uriaș artizan, cât despre noul venit, Conrad, romanul acestuia e o culme a scrisului descriptiv. Este fără doar și poate cea mai bună poveste despre mare scrisă de un autor în viață și, la drept vorbind, am avea de căutat mult și bine printre morminte ca să găsim pe altul care să se fi descurcat mai bine. Cât despre sumedenia de scriitori care și-au stabilit domeniul literar pe mare, Conrad pare într-adevăr să-i alunge pur și simplu și să-i reducă la tăcere. Dintre toți scriitorii acestui secol, nimeni nu stăpânește mai bine ca el misterioasa viață a oceanului.
Domnul Conrad a fost propus cu insistență pentru premiu, dar editorii publicației au considerat că romanul e „prea subțire și episodic“, deși l-au descris ca „o reușită remarcabilă a imaginației, marcată de o forță literară ieșită din comun“. Dacă am vrea să fim pedanți, am protesta imediat față de folosirea termenului „episodic“, care e în mod evident total inutil ca epitet critic.
E mai mult o reclamă extinsă și entuziastă decât critică literară, dar Crane scrisese acele paragrafe cu un unic scop — acela de a-i arăta lui Conrad ce crede despre opera lui — și cu acel schimb de răspunsuri indirecte la insulta dublă din presa londoneză (P.S.-ul lui J.C. și articolul lui S.C.), norișorul ivit deasupra prieteniei lor s-a risipit.
La scurt timp după asta, Crane a propus să scrie amândoi o piesă de teatru, un plan ridicol și forțat de a face rost de bani pentru buzunarele lor goale. Melodrama cu titlul Predecesorul, după o idee care-i aparținea exclusiv lui Crane, avea să fie plasată în Vestul american și avea să spună povestea unui bărbat care-și asumă identitatea altuia (mort) pentru a câștiga inima fetei, iar Conrad a intrat în joc pentru că-l amuza la nivel de discuție, înțelegând că acel lucru „cu care mergem la sigur“ (în termenii lui Crane), dar care niciodată nu s-a urnit de pe loc, „era doar expresia afecțiunii noastre reciproce“. Natura acestei afecțiuni e frumos surprinsă într-o evocare scrisă de Garnett în 1928, după ce amândoi prietenii săi muriseră. Deși Conrad e celebru pentru lungile sale crize depresive,
putea fi deosebit de fermecător atunci când intra într-o pasă de tandrețe jovială. În puținele ocazii când l-am văzut cu Stephen Crane, a fost încântător de radios și l-a tachinat pe „bietul Steve“ în cel mai blând și mai afectuos mod cu putință, în timp ce acesta din urmă stătea tăcut ca un indian, aruncând priviri curioase pe sub fruntea dăltuită și sărind din când în când de la locul lui pentru a povesti cu intensitate electrică despre un proiect nou. La una dintre aceste întruniri, Crane a pledat pătimaș pe lângă mine să susțin ideea colaborării dintre el și Conrad la o piesă cu subiectul unui naufragiu pe o insulă. Mi-am dat seama că n-avea sorți de izbândă — mă refer la plan —, dar felul strălucit în care Crane vizualiza scenele era atât de energic și molipsitor, încât nu m-a lăsat inima să-mi exprim părerea. Iar răspunsurile sceptice ale lui Conrad erau îndulcite de cel mai tandru și mai moderat ton. Aud și azi nuanțele prieteniei însuflețite din strigătul lui Crane: „Joseph!“ Iar încântarea lui Conrad față de personalitatea lui Crane se citea în strălucirea caldă a ochilor lui căprui.
Erau prieteni, dar prieteni ciudat de rezervați și zgârciți la vorbă, care nu-și împărtășeau niciodată detalii despre viața lor și nici nu vorbeau despre trecutul lor, însă, în ciuda acelor tăceri, erau apropiați, cât de apropiați pot fi doi prieteni, poate chiar frați, legați unul de celălalt prin ceea ce Conrad numea „asemănări […] profunde de temperament“, așa că, în loc să vorbească despre ei, lucrau împreună la proiecte despre care știau amândoi că n-aveau să ducă nicăieri, dar care le permiteau să rupă tăcerea pentru câte un „interludiu comico-serios frățesc […] și unele dintre cele mai voioase momente din atmosfera senină, dar sobră a intimității noastre“.
Pe 15 ianuarie 1898 s-a născut fiul soților Conrad. Micul Borys sau Băiatul, cum avea să fie numit curând, n-a fost întâmpinat de tatăl său cu prea multă bucurie. Acesta i-a telegrafiat lui Crane pe 16 ianuarie, anunțându-l: „Ieri a venit pe lume un copil de sex bărbătesc și a făcut un tărăboi infernal. A urlat ca un apaș și de azi-dimineață e iarăși pus pe război. E o pacoste îngrozitoare.“ Cum am menționat mai devreme (paginile 37, 129), Crane a fost incomparabil mai entuziasmat de apariția Băiatului, iar când micul Borys avea doar două zile, Jessie Conrad „a fost profund mișcată, primind de la Cora, soția lui Stephen, o cutie cu flori frumoase și o invitație caldă de a petrece o săptămână cu ei la Ravensbrook imediat ce copilul va crește suficient pentru a putea călători“.
Conrad a acceptat invitația cu o scrisoare amuzantă trimisă Corei pe 25, în care dă de pământ cu copilul, cerându-i scuze pentru că „mă tem că bebelușul e total indiferent la onoarea care-l așteaptă la prima sa vizită în casa voastră. Am răgușit tot încercând să-i explic măreția ocaziei — în zadar. Poate Crane va binevoi să-i dea binecuvântarea artistică și să conjure asupra sa spiritul — magnificul spirit care-l însoțește — geniul creației sale. Iar când noi vom pune scrisul în cui, poate că cel care e azi un copil va scrie proză bună […]“.
Prima vizită a soților Conrad la Ravensbrook, în februarie 1897.
Conrad și soția lui, Jessie, sunt în picioare pe trepte. Sub ei, în dreapta,
sunt Charlotte Ruedy și Cora, care-l ține în brațe pe bebelușul Borys,
iar în stânga îi vedem pe Crane (cu câinele negru în brațe)
și pe sora mai mică a lui Jessie Conrad, Dolly
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
Vizita a început pe 19 februarie și a durat zece zile. Pe lângă cei trei Conrazi și sora mai tânără a lui Jessie, Dolly, gospodăria extinsă îi includea pe cei doi Crane împreună cu servitorul lor, Adonis Ptolemeu, plus prietena americană a Corei, Charlotte Ruedy, o femeie necăsătorită, având în jur de patruzeci de ani, care venise într-o scurtă vizită și până la urmă a rămas să-i țină companie Corei în timpul îndelungatei călătorii cubaneze a lui Crane. (Conrad s-a obișnuit să-i spună „buna tușă Ruedy“.) Deși toată lumea pare să se fi bucurat de vizită, s-au păstrat puține detalii despre ea. În scurtul ei text biografic despre Crane, Jessie notează că au impresionat-o „pregătirile regești pentru sosirea micuțului“, dar în afară de comentariul că „Stephen a declarat că are drepturi speciale asupra neprețuitului nostru copilaș“, n-a vorbit prea mult despre zilele petrecute împreună, mulțumindu-se să le numească „foarte plăcute“. Conrad a scris că „vizita a fost imortalizată printr-o fotografie de grup făcută de un artist convocat la Ravensbrook (în ciuda prețului piperat) cu aparatul său. E ceva oribil, chiar dacă semănăm întru câtva. Nimeni nu arată firesc acolo“.
Nu e deloc oribil. Nu e doar unica fotografie care ne-a rămas în care Crane și Conrad apar în același cadru, ci ne oferă și o imagine uluitor de vie cu șapte oameni și trei câini în fața unei case de cărămidă într-un sat din Anglia într-o după-amiază friguroasă de la începutul anului 1898, o privire asupra unui trecut care e încă atât de aproape de noi, încât cadrul ar fi putut fi surprins alaltăieri. Până și șepcile asemănătoare purtate de cei doi Crane și de Charlotte Ruedy se găsesc ușor și azi în comerț.
În cele din urmă, aspectul cel mai demn de reținut al vizitei este ceea ce ne spune despre prietenia tot mai strânsă dintre cei doi scriitori, pentru că atunci a căpătat Conrad obiceiul de a sta în biroul lui Crane în timp ce bărbatul mai tânăr își îndeplinea munca pe ziua respectivă. Crane era capabil să scrie aproape oriunde, indiferent câte persoane erau de față, asta știm, dar dacă un solitar și un pedant cum era Conrad a putut coabita cu alt scriitor în spațiul privat al acestuia, asta demonstrează un grad neobișnuit de confort, sociabilitate și chiar complicitate reciprocă. Dacă s-ar fi întâmplat o singură dată, poate că nici n-ar merita menționat, dar scena s-a repetat de multe ori la toate vizitele ulterioare la familia Crane, cu precădere după întoarcerea lui S.C. din Cuba. Cum povestește Conrad,
Crane […] se instala la masa lungă la care scria […] Eu îmi luam o carte și mă instalam la celălalt capăt al aceleiași mese, cu spatele la el; și, timp de vreo două ore, în cameră nu se auzea nici măcar un sunet. După care Crane spunea brusc: „Deocamdată nu mai pot, Joseph.“ Acoperise trei foi mari de-ale lui cu scrisul ordonat, citeț, perfect controlat, cu doar vreo cinci, șase ștersături în total — în general cuvinte răzlețe. Mereu mi s-a părut un miracol absolut felul cum stăpânea materialul și exprimarea.
Nu e clar la ce lucra Crane în timpul acelei vizite la Ravensbrook de la sfârșitul lui februarie, dar cu siguranță nu la „Hotelul albastru“, pe care o terminase cu două săptămâni înainte de sosirea lui Conrad și a familiei sale. A fost ultimul „miracol absolut“ produs de Crane acolo, iar între încheierea povestirii și vizita familiei Conrad, vasul de război Maine a fost distrus de o explozie în Golful Havana, omorând două sute șaizeci și unu de membri ai echipajului. Se apropia războiul, iar prietenul lui Conrad avea să plece în curând spre el.
12
De ce un loc și nu altul? De pildă, deși Crane a petrecut în Anglia zece luni, din iunie 1897 până în aprilie 1898, apoi alte șaisprezece luni de la începutul lui 1899 până la mijlocul lui 1900 — mai mult de doi ani în total —, de ce n-a scris nici măcar o singură operă de ficțiune plasată oriunde în Anglia epocii sale? Pe de altă parte, de ce o expediție relativ scurtă în Nebraska, Texas și Mexico i-a furnizat geografia pentru mai mult de douăsprezece povestiri, dintre care cel puțin șase sunt printre cele mai bune proze scurte pe care le-a scris vreodată? Port Jervis i-a dat Whilomville, New York i-a dat cinci ani de romane, povestiri și schițe, dar Anglia nu i-a dat nimic, poate doar un loc în care să viseze la alte locuri, un refugiu plicticos și neiubit în care-și lăsa imaginația să cutreiere liberă prin teritoriile care-l incitaseră cel mai profund în trecut: provincia americană, Grecia în vreme de război și peisajele imense, nepământene din Vestul Sălbatic.
Faulkner a rămas în Mississippi ca să scrie despre Mississippi, dar Joyce a scris epopeea sa despre Dublin în timp ce locuia la Trieste, Zürich și Paris. Kafka a trăit la Praga și n-a ieșit niciodată din Europa, dar și-a intitulat primul roman America. În care torța din mâna dreaptă a Statuii Libertății e înlocuită de o sabie, iar titlul ultimului capitol e dat de inexistentul Teatru Naturist din Oklahoma. Pentru un scriitor, toate locurile sunt imaginare, chiar și cel în care se întâmplă să trăiască. Pentru Crane, care a ajuns să trăiască în multe locuri, doar cele care au șerpuit până-n adâncurile inconștientului său au ieșit apoi la suprafață în ficțiunea lui. La un moment dat, locurile acelea fuseseră reale, dar imediat ce a început să scrie despre ele, s-au transformat în borne geografice dintr-o țară din vis.