Pare o formă ciudată de autopersecuție, deși poate că devine ceva mai puțin ciudată dacă ne gândim că vinovăția lui Potter e cea pe care o simțea Crane când s-a apucat să scrie povestirea. Tocmai se mutase în Anglia împreună cu Cora și trăiau împreună ca soț și soție, numai că el își ascunsese mariajul de familia sa din America și avea să-l țină ascuns aproape un an și jumătate, prea rușinat de natura acelui mariaj ca să le spună adevărul. Potter însă n-are la dispoziție un ocean pentru a păstra secretul și cu siguranță că se va afla imediat ce se va întoarce, dar el tot speră să amâne momentul adevărului cât mai mult, plănuind „să parcurgă drumul de la gară până acasă cât de iute îl ducea căruța“. Trenul oprește la Yellow Sky. „Lăsând cu totul la o parte aroganța plină de ifose“, însoțitorul de vagon perie hainele cele noi ale șerifului, iar Crane mai adaugă un detaliu pentru a sublinia disconfortul omului legii față de lumea luxoasă a rafinamentelor de oraș mare: „Potter se căută de o monedă și i-o dădu însoțitorului de vagon, așa cum văzuse la ceilalți. Era o treabă grea, care-i punea la lucru mușchii, ca a unuia care potcovește pentru prima oară un cal.“ Cu bagajele în mână, Potter și mireasa se grăbesc să iasă din gară fără să se oprească nici măcar ca să stea de vorbă cu șeful de gară, care vine alergând spre ei pe peron, fluturând brațele. Potter presupune că omul vrea să-l felicite pentru căsătorie, dar de fapt șeful de gară nu știe nimic despre asta. Încearcă să-l avertizeze pe șerif că Zgaibă Wilson s-a întors în oraș, beat turtă și cu chef de bătaie. Numai că cititorul nu știe asta încă — și nici Potter, care se îndreaptă spre casă cu mireasa la braț, rugându-se să nu-i vadă nimeni.
Cea de-a doua parte a poveștii în patru părți începe cu o mică decalare cronologică — asemănătoare cu cea din Monstrul, când alarmele de incendiu sună înainte ca focul să fie văzut, doar că de această dată e un salt înapoi și nu înainte, așadar iată-ne la barul Weary Gentleman fix cu douăzeci și unu de minute înainte ca expresul de California să oprească la Yellow Sky. E o scenă pur funcțională, introdusă pentru a oferi suficiente informații de fond despre infamul Zgaibă Wilson și despre confruntarea lui cu omul legii Jack Potter, care durează de ani de zile, dar Crane își stăpânește atât de bine subiectul aici și gustă cu atâta plăcere multiplele ironii de care mustesc frazele sale, încât aproape că nu contează. De la câinele întins în fața ușii barului — „Stătea cu capul pe labe și privea somnoros încoace și încolo cu vigilența permanentă a unui câine obișnuit să mai încaseze câte un șut“ — și până la bărbatul de la bar care spune „O să se-mpuște, o să se-mpuște la greu“, Crane parodiază westernurile ieftine din copilăria sa, asumându-și în același timp convențiile lor pentru a-și vehicula ideile despre realitățile schimbătoare ale Americii contemporane. Folosește și metoda clasică de a plasa un nou-venit printre clienții fideli de la Weary Gentleman, pentru ca ei să-i explice lui (și nouă) de ce hotărăște barmanul să bată-n cuie ușile cârciumii. „Amice“, răspunde cineva la întrebarea străinului, „asta înseamnă că în următoarele două ore orașul ăsta n-o să fie o stațiune de tratament“. Totul e atât de transparent și atât de jucăuș executat, încât numai cine e pe jumătate mort nu se va amuza. Aflăm că Zgaibă Wilson e ultimul rămas din banda de nelegiuiți „care-și făcuse veacul aici, pe râu“ și chiar dacă „n-ar omorî nici o muscă“ atunci când e treaz, „când e beat, e de groază“. Au aflat cu toții că Jack Potter e plecat din oraș și tare și-ar dori să-l știe acolo în acel moment: „Odată l-a împușcat pe Wilson — în picior — și ar veni numaidecât încoace, să rezolve problema.“ În lipsa lui Potter, problema e spinoasă, pentru că „Zgaibă Wilson ăsta e un talent la mânuit pistolul — un mare talent“. După câteva momente, în depărtare se aude un foc de armă, „urmat de trei urlete sălbatice“.
Pistolarul se apropie de bar, iar Crane începe al treilea capitol cu un salt în exterior, pentru o demonstrație unică de ciudățenie vestimentară: „Un bărbat într-o cămaşă maronie […] ieşită în parte din mâinile unor evreice din estul New Yorkului […] Iar carâmbii cizmelor lui erau roşii, cu niște aplicații aurii, genul de încălțări preferate iarna de băiețeii care ies la săniuș pe dealurile din New England.“
Banditul dur se dovedește a fi un filfizon dandy, cu aer de bufon, un Beau Brummell al preriei. De la o frază la alta, vorbăria de roman ieftin din cârciumă a lăsat loc satirei care, dincolo de masca ironiei, e întru totul la subiect. Estul s-a infiltrat deja atât de temeinic în Vest, încât chiar și cel mai temut bandit texan se fâțâie prin oraș îmbrăcat într-o cămașă făcută de niște umile lucrătoare evreice dintr-un atelier mizer din New York, iar picioarele lui de dur sunt încălțate cu o pereche de cizme de iarnă caraghioase, împodobite — aduse direct de pe culmile înzăpezite din Vermont. La urma urmei, nu prea e un personaj de temut, ci mai degrabă un fraier, un individ care a devenit atât de ridicol, încât merită să fie luat în râs sau, și mai rău, privit cu milă.
Wilson însă habar n-are că e ridicol. El unul se crede în continuare cel mai afurisit individ care s-a pomenit vreodată și, în timp ce rătăcește beat pe străzile pustii din Yellow Sky cu câte un „revolver lung, greu, negru-albăstrui“ în fiecare mână, zbieretele lui guturale zboară peste acoperișuri, fără a primi răspuns. Toți localnicii stau ascunși și dârdâie, așa că „liniștea înconjurătoare părea să se înalțe deasupra lui ca bolta unui mormânt“. Prin acest cuvânt, mormânt, Crane semnalează sfârșitul lui Zgaibă și al lumii apuse care l-a creat. Bătrânul Vest a murit, secolul XX se întrevede la orizont, dar Zgaibă n-a primit încă vestea. Nu înțelege că de-acum e aproape o fantomă și totuși — asta e poanta — până și o fantomă poate fi periculoasă dacă ține strâns în fiecare mână câte un revolver lung, negru-albăstrui.
Vrea să se bată cu cineva. E disperat după o bătaie, dar oricât ar amenința și ar răcni, nimeni nu răspunde provocării. Venind agale spre barul Weary Gentleman, vede câinele culcat în față și îndreaptă spre el revolverul „în glumă“. Câinele sare în picioare și dă să se îndepărteze, iar când Zgaibă scoate încă un urlet gutural, animalul o rupe la fugă. Zgaibă trage și ratează. Câinele „țipă“ și o ia la sănătoasa în altă direcție. Bărbatul trage iar și ratează iar. Râde. E greu de spus dacă trage ca să omoare sau pur și simplu se amuză. Bate la ușa barului cerând de băut și, văzând că nu i se deschide, acest „talent la mânuit pistolul“ ia o bucată de hârtie, o țintuiește cu un cuțit în clădire, traversează strada ca să tragă-n ea de la o distanță respectabilă și ratează cu mai mult de un centimetru. Bunicel, dar nu atât de bun cum i se dusese vestea. Înjură și pleacă. În următoarea frază, trage în ferestrele casei prietenului său cel mai bun. Crane comentează: „Omul se juca cu orașul. Pentru el, era o jucărie.“ Căutând în continuare scandal, tot mai frustrat că nu găsește pe nimeni cu care să se lupte, începe să se gândească la Jack Potter și se întreabă dacă acel „dușman străvechi“ ar fi dispus să-l înfrunte, dar când se duce până la casa din chirpici a lui Potter, nu găsește pe nimeni acolo. Capitolul se încheie cu Zgaibă care stă în fața casei și o înjură, iar ea se holbează la el „ca un atotputernic zeu de piatră“.
Trenul a sosit deja, iar Potter și mireasa lui se îndreaptă spre casă. „Imediat după colț, dragă“, spune șeriful și de îndată ce dau colțul, se pomenesc „față-n față cu un bărbat într-o cămașă maronie“. Din toc se ivește un pistol care se îndreaptă brusc „spre pieptul mirelui“. Iată cum se desfășoară înfruntarea:
Cei doi bărbați se înfruntau de la o distanță de trei pași. Cel cu revolverul zâmbea cu o cruzime nouă, liniștită.
— Ai vrut să mă iei prin surprindere, spuse el. Ai vrut să mă iei prin surprindere!
Căutătura îi era și mai răutăcioasă. Potter făcu o mișcare ușoară, iar bărbatul împinse dușmănos revolverul în față.
— Nu, să nu faci așa ceva, Jack Potter. Să nu pui încă mâna pe pistol. Să nu miști nici măcar o geană. A venit vremea să mă socotesc cu tine și o să fac treaba așa cum mă taie pe mine capu’, să nu se bage nimenea. Deci ascultă aci la mine, dacă nu vrei să te ciurui.
Potter își privi dușmanul.
— Eu n-am armă la mine, Zgaibă, spuse el. Zău că n-am.
Se îmbățoșase și se înfipsese bine în picioare, și totuși undeva în dosul minții sale plutea o imagine din vagonul Pullman, catifeaua brodată verde ca marea, alama, argintul și sticla strălucitoare, lemnul aruncând luciri întunecate ca suprafața unei bălți de ulei — întreaga splendoare a căsătoriei, atmosfera noii vieți.
— Știi că mă lupt când e de luptă, Zgaibă Wilson, da’ n-am pistol la mine. Va trebui să-mpuști de unu’ singur.
Dușmanul său se făcu livid la chip. Înaintă și flutură arma dintr-o parte în alta în fața pieptului lui Potter.
— Să nu-mi spui tu mie că n-ai pistol la tine, pui de lele. Nu mă iei pe mine cu minciuni de-astea. Nimenea din tot Texasu’ nu te-a văzut pe tine fără pistol. Ce, mă crezi copil? Ochii îi scânteiau, iar gâtlejul îi pompa întruna.
— Nu te cred niciun copil, răspunse Potter. Nu înaintase nici măcar un centimetru. Te cred… nătâng. Ți-am spus că n-am pistol și n-am. Dacă ai de gând să mă-mpuști, atuncea dă-i drumu’. Nu mai pupi tu așa ocazie.
Mânia lui Wilson dăduse înapoi după atâta înțelepciune cu de-a sila. Se mai calmase.
— Dacă n-ai pistol… de ce n-ai pistol? rânji el. Vii de la școala de duminică?
— N-am pistol fiin’că viu din San Anton’ cu nevastă-mea. M-am însurat, spuse Potter. Da’ dacă mi-ar fi trecut prin cap c-o să dau peste zevzeci ca tine care dau târcoale pe-aici când îmi aduc nevasta acasă, mi-aș fi luat pistolu’ la mine, de asta să fii sigur.
— Însurat! repetă Zgaibă, care nu înțelegea nimic.
— Da, însurat. M-am însurat, spuse Potter limpede.
— Însurat? repetă Zgaibă. Abia atunci păru s-o observe pe femeia buimăcită care se făcuse mică lângă bărbatul ei. Nu! mai spuse el. Parcă era o făptură care întrezărise o altă lume. Făcu un pas în spate, iar brațul cu revolverul îi căzu pe lângă corp. Dânsa e… doamna? întrebă el.
— Da, dânsa e doamna, răspunse Potter.
Se lăsă din nou tăcere.
— Ei, rosti în sfârșit Wilson domol. Atuncea cre’ c-o lăsăm baltă.
— O lăsăm dacă vrei tu, Zgaibă. Știi că n-am căutat eu ceartă. Potter își ridică valiza.
— Mda, păi o lăsăm baltă, Jack, spuse Wilson. Privea în pământ. Însurat!
Nu c-ar fi avut deprinderi cavalerești; doar că în prezența acestei situații necunoscute, era pur și simplu un fiu al bătrânei prerii. Ridică revolverul din dreapta, puse ambele arme în tocuri și plecă. Tălpile lui lăsau urme în formă de pâlnie în nisipul greu.
Fiul bătrânei prerii întrevede o lume nouă, iar la final, când iese din scenă, uluit și înfrânt, nisipul greu pe care calcă e nisipul timpului și, chiar dacă a lăsat urme în el, în scurt timp se va stârni un vânt care le va șterge pentru totdeauna.
Până la urmă, farmecul poveștii nu stă atât în ciocnirea unor forțe opuse — trecut contra viitor, Potter contra lui Wilson —, ci în simpatia lui Crane față de amândoi protagoniștii săi și față de ceea ce reprezintă fiecare. Pistolarul anarhic și omul legii vertical sunt cele două jumătăți ale sufletului dublu, divizat al lui Crane — băiatul neastâmpărat și tânărul aflat în proces de maturizare, Crane pariorul și aventurierul care colinda prin ungherele mahalalelor mizerabile și se arunca în războaie cu capul înainte și Crane principialul sobru, scriitorul harnic și fostul patriot proaspăt însurat care se aștepta să-și împartă destinul „mulți ani cu o soție bună și frumoasă“. Crane era Zgaibă Wilson și Jack Potter și tocmai scrisese cea mai luminoasă dintre comediile sale la doar câteva săptămâni după ce încheiase cea mai întunecată și mai dureroasă dintre creații. Nu se mai punea problema să aleagă între un drum și altul. Existau doi Crane, iar atunci, în 1897, a găsit un mod de a merge simultan pe ambele drumuri.
După doi ani i-a înviat pe cei doi bărbați din Yellow Sky pentru o continuare, „Zăpadă sub clar de lună“, publicată cu numai o lună înainte de moartea sa. Acolo, Potter e promovat șerif al întregului district, iar când intră călare în orașul War Post din vestul Texasului pentru a împiedica un potențial linșaj, e însoțit de noul său ajutor de șerif: Zgaibă Wilson.
10
Cora a intrat în ritmul vieţii domestice cu flerul ei obişnuit de om care sare de pe munte şi aterizează în picioare. „Noua situație“ de femeie căsătorită cu un bărbat care nu avea averea lui Thompson, Stivers și nici măcar a lui Murphy era mai mult o provocare decât o încercare pentru ea. Observatoare versată a tendințelor modei feminine, reușea întotdeauna să se îmbrace elegant în public, dar pentru activitățile cotidiene din jurul casei și-a găsit un stil nou, ceva mai simplu, renunțând la încălțămintea americană elegantă și înlocuind-o cu niște sandale grecești pe care le-a comandat unui cizmar din Oxted și umblând îmbrăcată cu o fustă lungă și largă și o bluză bufantă, cu mâneci lungi și un corsaj mulat. Era cu siguranță o ținută neconvențională pentru Anglia la sfârșitul perioadei victoriene, iar dincolo de haine, se punea problema părului ei blond superb pe care, încălcând din nou convențiile, îl purta adesea desfăcut pe spate, chiar și atunci când primea vizite la Ravensbrook. După cum observă Gilkes, e stilul care avea să fie desăvârșit mai târziu de Isadora Duncan — sau, am putea adăuga, de hippioții anilor 1960.
În serile liniștite, Crane juca pocher cu Frederic, Barr și alți prieteni, dar cu vremea, serile liniștite au devenit tot mai rare. S-a dus vestea că Stephen Crane locuia în Oxted și casa a fost inundată de valuri de vizitatori, cu toții nerăbdători să se bată pe burtă cu tânărul star american — care trebuie să fi fost, de bună seamă, putred de bogat, unul dintre cei mai bogați scriitori din lume. Uneori era atât de copleșitor, încât Crane era nevoit să fugă la Londra și să se ascundă timp de două, trei zile la Brown’s Hotel de pe Albemarle Street ca să-și poată vedea de treabă — o cheltuială în plus pe lista tot mai lungă a cheltuielilor cu gospodăria. John Berryman rezumă limpede problema în cartea sa:
Veneau cu hoardele de la Londra și din America ca să viziteze un vechi prieten, să vadă celebritatea, să afle dacă zvonurile sunt adevărate sau să se bucure de mâncarea memorabilă pregătită de Cora. Se aduceau unii pe alții, aduceau scrisori de recomandare, se invitau singuri sau îi invitau soții Crane. Atât Stephen, cât și Cora Crane erau primitori […] Amândoi erau răbdători […] Dar banii li se scurgeau printre degete în loc să se adune. Casa era plină de musafiri, de fructe și flori — cheltuiau trei sau patru lire [cincisprezece sau douăzeci de dolari] pe flori pentru o cină […] Până la sfârșitul lui noiembrie, aproape că se țicniseră din cauza musafirilor.
Se anunța o criză, iar scrisoarea trimisă de Crane în octombrie agentului său Reynolds nu este un simplu mesaj de afaceri despre onorarii, numărul total de cuvinte și contracte, ci un strigăt disperat de ajutor. Începe oferindu-se să-l facă pe Reynolds manager literar unic, cu un comision de zece la sută din câștigurile sale, apoi îi spune că prima lui misiune va fi să-l „scape din mâinile hrăpărețe ale S.S. McClure Co“. După știința lui, le datorează cinci sute de dolari, dar dacă Reynolds poate negocia un preț corect pentru Monstrul (douăzeci și una de mii de cuvinte), poate că va șterge datoria. Nu, poate nu cu totul, dar în orice caz, o mare parte, la care se adaugă drepturile americane pentru „Mireasa“ (patru mii cinci sute de cuvinte), pe care el le estimează la o sută șaptezeci și cinci de dolari. E o poveste „strașnică“, spune el, „să nu le permiți s-o ia în balon“.
Trece apoi la chestiunea câștigurilor din presă, povestindu-i lui Reynolds despre onorariile diferite primite de la Herald și World și punându-l în gardă în privința unui conflict cu Journal în care fusese atras. „Am o neînțelegere destul de mare cu ei și nu reușesc să îndrept lucrurile. Ei spun că le sunt dator. Eu spun că nu.“ Le trimisese „Însemnările irlandeze“ — scrise pentru Westminster Gazette din Anglia —, sperând că Journal va publica schițele în America, dar încă nu-i răspunseseră. S-ar fi mulțumit cu tranșe de câte douăzeci și cinci de dolari pe episod (care abia acopereau prețul florilor pentru o cină la Oxted), iar „dacă Journal îmi va explica în ce constă datoria mea, sunt ultimul om de pe lumea asta care să protesteze și voi achita suma muncind“.
La final, propune să reînvie rubrica de modă și bârfe ținută de Imogene Carter în câte ziare va permite piața. Promițând că o va îmbunătăți, ba chiar că va semna el însuși articolele dacă e de vreun folos, îi sugerează lui Reynolds să se ducă la Curtis Brown, să-i zică „salutare din partea mea“ și să afle dacă-l interesează. Până la urmă nu s-a legat nimic, dar simplul fapt că a făcut propunerea arată că, oricât de faimos ar fi devenit, Crane era încă dispus să-și suflece mâinile și să sape șanțuri, dacă era nevoie. Încheie astfel: „Să-mi răspunzi urgent. Mult noroc.“