A stat în Nebraska doar două săptămâni, dar n-a uitat niciodată viscolul mușcător și temperaturile scăzute de care avusese parte acolo, iar în dimineața când a plecat din Essex după prima sa vizită la Conrad, zona a fost lovită de o furtună feroce, adusă de vânturi. Conrad: „Mă bucură vestea că nu ți-a zburat capul de pe umeri. Luni am avut valuri mari care au făcut praf digul, au inundat zona mlăștinoasă și au luat pe sus șinele de tren. Extraordinar de palpitant.“ Știm ce-i scrisese Conrad lui Garnett despre Crane, că „în mod straniu, se simte disperat“ (din cauza datoriilor tot mai mari), iar când S.C. a plecat spre casă prin acea furtună englezească de sfârșit de noiembrie, poate că asta i-a trezit amintiri despre furtuna mai mare și mult mai fioroasă care se abătuse asupra sa în Nebraska. Poate. În orice caz, a început să scrie „Hotelul albastru“ aproape imediat ce s-a întors la Oxted, o povestire de treizeci de pagini la care a lucrat cu nemăsurată grijă în următoarele șapte sau opt săptămâni, mai mult decât dedicase „Bărcii de salvare“ sau oricăreia dintre cursele de două sute de metri de până atunci. Mulți o consideră cea mai bună povestire a lui Crane. Pentru alții, e una dintre cele mai grozave povestiri americane scrise vreodată, punct.
Totodată, e cel mai claustrofobic și mai complex structurat puzzle existențial al lui Crane, o poveste cu imagini puține, care se desfășoară mai mult în interior și totuși începe afară, cu o explozie de culoare surprinzătoare, memorabilă: o clădire albastră înfiptă într-un spațiu gol, plat, la două sute de metri de micul oraș de prerie Romper din Nebraska. Se numește Palace Hotel, iar proprietarul său, un imigrant irlandez pe nume Pat Scully, a avut ideea strălucită de a zugrăvi construcția de lemn în albastru, „un albastru deschis, nuanța picioarelor unei specii de bâtlan, care-l face să sară în ochi pe orice fel de fundal. Așadar, Palace Hotel țipa și urla întruna într-un fel pe lângă care spectaculosul peisaj hibernal din Nebraska părea șters și cenușiu ca o mlaștină“. Hotelul se înalță la jumătatea drumului între gară și oraș, iar Scully cel deștept și descurcăreț are grijă să fie prezent la gară ca să întâmpine fiecare tren sosit și „să prindă în mreje orice om pe care-l vede șovăind, cu valiza în mână“.
Într-o dimineață, când o locomotivă acoperită de zăpadă sosi în gară târându-și după ea lungul șir de vagoane de marfă și singurul vagon de pasageri, Scully săvârși minunea de a prinde în plasă trei oameni. Unul era un suedez nesigur pe picioare, cu ochi vioi și o valiză mare, ieftină și lucioasă; al doilea era un cowboy înalt și bronzat, care se îndrepta spre un ranch de lângă granița cu Dakota; al treilea era un om mărunțel și tăcut din Est, deși nu părea și nici nu spusese în gura mare de unde este. Scully îi luă practic prizonieri […] Mergeau târșâindu-și picioarele în urma micului irlandez zelos, pe scândurile care trosneau. El purta o căciulă grea de blană bine trasă pe cap. Din ea îi ieșeau țepene urechile roșii ce păreau făcute din tablă.
Când prizonierii ajung la hotelul albastru, Scully îi conduce înăuntru, unde intră într-o cămăruță dominată de „o sobă enormă care zumzăia în mijloc cu violența unui zeu“. Micimea camerei e o surpriză și abia treptat ni se dezvăluie câte ceva despre arhitectura interioară a hotelului, acțiunea mutându-se temporar într-un salon de la parter și în două camere de la etaj, dar Crane nu ne spune niciodată câte etaje sunt, câte camere mai sunt sau câți clienți mai sunt cazați acolo (doar cei trei, aflăm mai târziu, dar ar putea fi și patru) și, deși câteva dintre fiicele lui Scully trec episodic prin cadru, servindu-le clienților masa de prânz, sunt tăcute ca niște umbre și se strecoară printre ceilalți nenumite și ne-numărate, din moment ce nu ni se spune niciodată câte sunt — poate două, șase sau zece. Mult mai târziu, doamna Scully își critică aspru soțul, dar nu rostește mai mult de zece cuvinte înainte de a dispărea din poveste. Crane, care putea face descrieri cu precizie de botanist și și-ar fi putut asigura un venit suplimentar frumușel dac-ar fi scris manuale de instrucțiuni pentru operarea unor utilaje grele complexe, scrie aici intenționat vag, estompând unele părți ale tabloului și focalizând clar pe altele, ținându-l astfel pe cititor suspendat într-o stare de nesiguranță continuă. Stranietatea e accentuată de refuzul lui Crane de a-și dezvălui intențiile sau de a sugera măcar că ne ascunde ceva și, deși ne-a spus limpede că ne aflăm în Nebraska, pe parcursul poveștii căpătăm impresia că de fapt suntem undeva în inima pustietății, închiși într-un non-loc izolat care seamănă cu decorul unei piese de teatru reducționiste de la mijlocul secolului XX — Cu ușile închise de Sartre, de pildă, sau Sfârșit de partidă de Beckett. Sau într-o bărcuță de salvare cu patru bărbați în ea, care plutește pe un ocean imens, amenințător.
Prima notă discordantă răsună în clipa când cei patru bărbați intră în cămăruța din față. Johnnie, fiul lui Scully, joacă un joc de cărți numit High-Five cu un fermier între două vârste (un client? un vecin? un străin aflat în trecere?) și se ciondănesc între ei din motive care nu sunt niciodată explicate — prima tușă de imprecizie narativă, dar și prima sugestie de tensiune narativă. Fermierul e atât de furios, încât își punctează spusele scuipând zeamă de tutun — „cu o expresie profund nerăbdătoare și iritată“ — într-o ladă cu rumeguș brun din spatele sobei. Scully nu se obosește să întrebe care e problema, ci „distruge partida de cărți […] cu o lungă tiradă înflorită“, după care îi poruncește fiului să ducă bagajele noilor clienți sus, în camere. Motivele acestei ieșiri nervoase rămân la fel de obscure. Să fie Scully jenat de purtarea fiului său în fața noilor clienți — sau e o problemă recurentă, care a declanșat reacții similare în trecut? Oricum ar fi, de ce nu-i prezintă scuze fermierului? Fără să abordeze vreuna dintre aceste chestiuni, Crane îl trimite și pe Scully la etaj, unde patronul de hotel vesel-dar-nu-prea le arată bărbaților trei ligheane pline cu „cea mai rece apă din lume“. Până să se spele ei și să revină în camera din față, fermierul furios a dispărut — ca și cum nici n-ar fi existat. Crane nu-l pomenește deloc pe bărbatul dispărut și, din acest motiv, cititorul abia dacă-i observă absența. Ce este și ce nu este într-un loc nu ține neapărat de realitatea fizică, ci mai mult de ce alege naratorul să spună sau să nu spună. Crane ne spune cât de puțin poate, dar cât de mult trebuie și, creând o lume din care lipsesc unele bucăți, ne prinde în capcana unei zone narative ambigue în care lumea pare încă suficient de solidă, dar nu întru totul în regulă.
Cu ocazia scenei spălatului de la etaj, Crane a introdus deja subiectul principal al poveștii, dar într-un fel atât de vag și subtil, că e posibil să treacă la fel de neobservat. Cowboyul și bărbatul din Est și-au afundat mâinile în apa rece ca gheața și și-au frecat fețele până s-au făcut „curate lună […] roșii ca focul“, dar suedezul „abia își înmuie degetele, sfios și tremurând“. Cititorul nu apucă să se întrebe de ce s-ar fi speriat omul de un banal lighean cu apă rece, că bărbații sunt din nou la parter și se adună în jurul sobei ca să pălăvrăgească puțin înainte de a fi chemați la masa de prânz. Scully, cowboyul și omul din Est iau parte la conversație, dar suedezul nu spune nimic. „Părea preocupat să măsoare pe furiș fiecare ins din cameră“ și are o privire atât de bănuitoare, încât pare „tare înfricoșat“.
La masă însă, suedezul schimbă câteva cuvinte cu Scully. Spune că vine de la New York, unde fusese croitor timp de zece ani. Scully îi spune că el trăiește la Romper de paisprezece ani. Când suedezul continuă cu niște întrebări de complezență despre recoltele locale și salarii, Scully răspunde în detaliu, dar suedezul nu e atent mai deloc. Îi măsoară intens pe ceilalți bărbați, unul câte unul, iar la sfârșitul primului capitol, se dezvăluie în sfârșit câte puțin și mărturisește — temător, stânjenit, cu o veselie prefăcută — ce anume îl macină: „râzând și făcând cu ochiul, spuse că unele dintre acele comunități din Vest erau foarte periculoase; și după acea afirmație, își îndreptă picioarele sub masă, înclină capul și râse din nou zgomotos. În mod evident, demonstrația li se păru celorlalți lipsită de noimă. Îl priveau întrebători, în tăcere.“
Încă o dată, Crane se grăbește să-l lase la o parte pe suedezul cel paranoic, care în curând va deveni personajul principal al poveștii, dar mai întâi îl preocupă alte chestiuni, în primul rând „marea de nea învolburată“ de afară, care s-a transformat într-un vifor în toată regula și-i ține pe toți captivi înăuntru, apoi misteriosul fermier care nu e pomenit când cei cinci bărbați se întorc în camera din față, dar reapare brusc când Johnnie îl provoacă la o nouă partidă de High-Five. Fermierul acceptă „surâzând disprețuitor și amar“, iar în scurt timp, cei doi se iau din nou la harță și jocul se întrerupe subit. Nici de data asta nu ni se spune nimic despre cauza certei. Fermierul se ridică în picioare, îl privește pe Johnnie „cu dispreț dușmănos“, se încheie la haină și iese din cameră „cu o demnitate grozavă“. Se încheie la haină și iese din cameră — dar unde se duce? Probabil că nu afară, în viscol. La etaj? Dar dacă e client al hotelului, atunci de ce nu fusese și el în sufragerie alături de ceilalți când luaseră prânzul? Nici de această dată Crane nu ne dă astfel de detalii. Iar ceață.
Și totuși, după mai multe pagini, la ultimele fraze ale povestirii, suntem siliți să ne amintim de cele două certuri neexplicate dintre fermier și fiul lui Scully care avuseseră loc la început — înainte ca povestirea să se cristalizeze. Asta dacă n-am uitat cu desăvârșire de prezența fermierului.
Când fermierul dispare pentru ultima oară, ceilalți bărbați păstrează o „tăcere discretă“, dar suedezul izbucnește în râs — zgomotos, copilăros, nepotrivit —, făcându-i pe ceilalți patru să se întrebe care e buba cu el și abia atunci, nu mai devreme, începe cadrilul smintit. Suntem deja la cel de-al doilea dintre cele nouă capitole ale povestirii, dar până aici, totul a fost doar un preludiu.
Se încinse o nouă partidă […] Cowboyul se oferi să facă echipă cu Johnnie, apoi cu toții se întoarseră spre suedez, îndemnându-l să-și suflece mânecile alături de mărunțelul din Est. Acesta puse câteva întrebări despre joc și, aflând că avea multe denumiri și că-l jucase sub alt nume, acceptă invitația. Se apropie temător de ceilalți bărbați, ca și cum s-ar fi așteptat să fie atacat. Într-un final, se așeză pe scaun și cercetă rând pe rând chipurile celorlalți, râzând strident. Era un râs atât de straniu, încât omul din Est ridică iute privirea, cowboyul se încordă, cu gura căscată, iar Johnnie se opri, cu cărțile între degete.
Urmă un scurt moment de tăcere. După care Johnnie spuse:
— Ei, să-i dăm drumul. Haideți, acuma!
Își traseră scaunele până când ajunseră cu genunchii sub tăblie. Începură să joace și, absorbiți de joc, ceilalți uitară de purtarea suedezului.
În jurul lor, în prerie, viscolul vuiește, iar în hotel, patru bărbați stau înghesuiți într-o cameră atât de mică, încât în ea nu intră o masă, stau strânși unul în altul, cu o tăblie de lemn pătrată pe genunchi, participând la un joc de cărți care se joacă sub diferite denumiri în toată țara, deși niciuna dintre acestea nu e precizată, așa că cititorul n-are nici cea mai vagă idee ce se întâmplă. Ghemuiți în acea poziție incomodă, aproape ridicoli, cei patru străini sunt blocați de tăblia pe care o țin pe genunchi, neputând să se miște fără să deranjeze cărțile și să compromită partida. În alte împrejurări, situația ar putea fi interpretată ca fiind tot unul dintre actele acrobatice de comedie mută ale lui Crane, dar în hotelul albastru pe jumătate real, pe jumătate ireal, scena nu e comică, ci bizară, sufocantă și oribilă, oribilă într-un fel inexplicabil.
E doar o chestiune de timp până când nervii suedezului cedează. Cu degetele tremurându-i pe scândura de lemn, îi face cu ochiul complice fiului proprietarului și spune: „Bănuiesc că în încăperea asta au fost omorâți o grămadă de oameni.“ Toată lumea e șocată de această idee smintită. Johnnie îl întreabă pe suedez ce naiba vrea să spună, dar fostul croitor din New York e de neclintit și insistă că știu cu toții ce vrea să spună. „Oh, poate mă credeți neumblat“, spune el. „Poate mă credeți vreun ageamiu.“ Lui Johnnie nu-i pasă câtuși de puțin cine sau ce e suedezul. N-are altceva de spus decât că nimeni nu fusese omorât vreodată în acea cameră, iar când cowboyul întreabă „Da’ care-i problema matale, domnu’?“, suedezul începe să se poarte de parc-ar fi fost „amenințat teribil“. Îi cere ajutor omului din Est, dar mărunțelului nu-i rămâne decât să șovăie un moment înainte de a răspunde, iar când spune „Nu te înțeleg“, suedezul intră în panică. „Oh, văd că sunteți toți împotriva mea“, spune el, ceea ce degenerează într-o spaimă și mai mare — „Nu vreau să mă bat! Nu vreau să mă bat!“ —, ceea ce-l poartă mai departe pe culmile terorii autoinduse: „Bănui că n-o să ies din casa asta viu!“
Deși era epoca în care medicina și psihiatria făceau progrese remarcabile (Intrepretarea viselor a lui Freud a fost scrisă în același timp cu „Hotelul albastru“), e puțin probabil ca Crane să fi citit vreunul dintre studiile contemporane despre paranoia și psihoză, cu atât mai puțin să fi discutat cu cineva despre acele subiecte, și totuși versiunea condensată a escaladării delirului e prezentată aici cu acuratețe clinică. Dacă ceilalți te vânează de la bun început, mai devreme sau mai târziu vor vrea să te omoare. Acești „ceilalți“ vinovați nu sunt simpli dușmani, ci un pericol de moarte.
Scully intră în cameră, vede chipul răvășit al suedezului și întreabă ce se întâmplă. „Oamenii ăștia mă vor omorî“, răspunde suedezul, la care Scully își ia fiul la rost pentru a doua oară în ultimele două ore, dar Johnnie jură că e nevinovat. Zice că celălalt e nebun, iar suedezul se cramponează de acest cuvânt și i-o întoarce: „Da, sunt nebun, da. Da, sigur că sunt nebun, da. Dar de un lucru sunt sigur […] Sunt sigur că n-o să scap de-aici cu viață.“ Scully îl întreabă iar pe fiul său dacă-l necăjise pe acel om, iar fiul neagă încă o dată. Între timp, suedezul anunță că va pleca din acea casă, va pleca — „Pentru că nu vreau să fiu omorât“. Cum riscă să piardă un client plătitor, Scully îi spune să nu plece, pentru că se află sub acoperișul lui „și n-am să îngădui ca un om pașnic să fie deranjat aici“. Când suedezul trece pe lângă el ca să urce la etaj și să-și facă bagajele, Scully se uită la ceilalți trei și întreabă — pentru ultima oară — ce se întâmplă. Nimic, răspund cowboyul și Johnnie, după care omul din Est (al cărui nume se dovedește a fi domnul Blanc) le întărește și el spusele: „Eu n-am văzut absolut nimic în neregulă.“ Scully se duce la etaj ca să-l oprească pe nebun.
Prevenitor, folosindu-și până la ultimul strop farmecul irlandez, Scully face tot ce-i stă în puteri ca să-l împace pe suedez și să-l convingă să rămână. Chiar și când omul își închide valiza și se pregătește s-o șteargă, Scully turuie întruna despre îmbunătățirile moderne așteptate la Romper — „tramcarele ilectrice“ care vor fi instalate primăvara următoare, noua linie de cale ferată care va lega orașul de Broken Arm (Broken Arm!)99, cele patru biserici, „ditamai școala de cărămidă, arată trăsnet“, dar „și ditamai fabrica“: „Păi, în doi ani de-acum încolo, Romper o să fie o me-tro-po-lă.“ E o stratagemă inteligentă. Să-l convingă pe nebun că acolo nu e vechiul Vest al pistolarilor năimiți și al crimelor la tot pasul, ci noul Vest din zorii noului secol, un loc sigur și prietenos unde bărbații muncesc în fabrici, copiii învață în clădiri de cărămidă splendide și toată lumea se închină lui Dumnezeu. Dar suedezul e neclintit. Fără să comenteze, se întoarce spre Scully și-l întreabă cât îi datorează, dar Scully nu vrea să-i ia bani, refuzând cei șaptezeci și cinci de cenți care-i sunt oferiți. În următoarea clipă își schimbă planul. În timp ce-și conduce clientul temător pe coridor spre propriul său dormitor, scoate o poză cu fetița lui, Carrie, care murise pe când era mică și, arătându-i suedezului că încă plânge amarnic după ea, poate că are să-l convingă că cetățenii noului Vest nu tratează cu superficialitate chestiunea morții. Nicio reacție. Suedezul nu se obosește să se uite la fotografie și nici la cea de-a doua fotografie pe care i-o arată Scully, cu fiul său mai mare, Michael, un avocat de seamă în Lincoln, unde „îi merge bine“, de parc-ar ține să demonstreze că Nebraska e un loc unde legea e respectată cu strictețe. În pană de idei, Scully își schimbă apoi strategia, caută sub pat și scoate o sticlă de whiskey. „Bea“, spune el aruncându-i-o suedezului, dar după un scurt fior de tentație (care sugerează o slăbiciune pentru alcool), suedezul dă înapoi și „îi aruncă lui Scully o privire îngrozită“, de parcă ar bănui că va fi otrăvit. Când Scully repetă comanda — „Bea!“ —, suedezul scoate unul dintre hohotele lui de râs stridente, incomprehensibile, înșfacă sticla, și-o duce la gură și bea, „ochii săi sfredelind cu ură chipul bătrânului“.
Între timp, ceilalți bărbați discută la parter, ținând în continuare în echilibru tăblia de lemn pe genunchi și dându-și cu presupusul despre ce se întâmplase. Când cowboyul întreabă de ce se purtase suedezul așa cum se purtase, mărunțelul atacă direct esența chestiunii.
— Ei, e speriat! Omul din Est bătu cu pipa în marginea sobei. E clar că e speriat de-i tremură izmenele.
— De ce anume? strigară la unison Johnnie și cowboyul.
Omul din Est cumpăni la propriul său răspuns.
— De ce? strigară iar ceilalți.
— Oh, nu știu, dar, după părerea mea, omul ăsta a citit romane ieftine și crede că a nimerit într-unul din alea — unde se-mpușcă și se-njunghie și tot tacâmu’.
— Dar, spuse cowboyul profund indignat, aci nu suntem în Wyoming sau altele asemenea. Aci e Nebrasker.
— Da, adăugă Johnnie, de ce n-are răbdare s-ajungă și el colo, în Vest?
Omul din Est, călător versat, râse.
— Nici acolo nu e mare diferență — zilele astea. Dar el crede c-a nimerit fix în iad.
Crane ne-a mai prezentat astfel de cazuri în texte mai vechi, personaje care suferă de mania Quijote-Bovary de a citi cărți proaste, seducătoare, care le deformează judecata și le afectează percepția asupra realității. Maggie Johnson, Henry Fleming, George Kelcey și Swift Doyer, proxenetul din Tenderloin, sunt cu toții victime ale acestei boli. Între ei și lume se ridică un nor de așteptări false — o ceață alcătuită din convențiile melodramelor siropoase și ale poveștilor eroice despre război — care-i împiedică să vadă, de pildă, că un barman bădăran și îmbrăcat țipător nu e un cavaler pe cal alb sau că fata de care te-ai îndrăgostit nu-ți poate citi gândurile din cap doar pentru că ești îndrăgostit de ea. Aceste personaje mai vechi se îndopau cu cărți care le înmuiau creierul, dar suedezul din „Hotelul albastru“ își întărise creierul cufundându-se în violența westernurilor ieftine, iar falsele sale percepții deveniseră atât de rigide și încremenite, încât îl orbiseră. Ceilalți văd lumea printr-un nor, dar când croitorul din New York privește lumea, nu vede nimic. Și nu e doar orb, e bolnav psihic. La fel ca Don Quijote cel sărac și nebun, a întrecut limita și se crede prizonier într-o carte, care în acest caz se întâmplă să fie un roman ieftin care se petrece „în inima iadului“.
Când Scully și suedezul coboară împreună, totul e complet altfel. Whiskeyul a produs o schimbare fulgerătoare și cei doi bărbați intră în cămăruța din față râzând, ca doi cheflii care se întorc de la un ospăț. Personajul cel temător și tremurător care era convins că avea să fie ucis a preluat agresiv controlul, ajungând chiar să-l „bruscheze“ pe Scully și să vorbească „cu aroganță, vulgar, furios“. Când iese puțin să-și ia un pahar cu apă, Johnnie își întreabă tatăl de ce nu-l „azvârle afară, în zăpadă“. Răspunsul bătrânului confirmă ceea ce omul din Est le spusese deja celorlalți doi. „Ei, de-acuma i-a trecut“, a zis Scully. „Omul e din Est, asta-i problema, și a crezut c-a nimerit într-un loc rău. Atâta tot. De-acuma i-a trecut.“ Apoi se așază iar la masă în sufragerie:
La cina de la ora șase, suedezul scăpăra ca o roată de foc. Din când în când părea pe punctul de a izbucni într-o lălăială stridentă, iar bătrânul Scully îl încuraja în toată sminteala lui […] Suedezul domina întreaga adunare, pe care o transformase într-un dezmăț crud. Părea să fi crescut brusc în înălțime; privea lung fiecare chip cu un dispreț brutal. Vocea sa răsuna în încăpere. La un moment dat, împungând un biscuit cu furculița pe care o mânuia ca pe un harpon, fu cât pe ce să străpungă mâna bărbatului din Est care se întinsese liniștit după același biscuit.
Este reversul paranoiei, latura sa maniacală: lovește înainte de a fi lovit, scoate pieptul înainte și impune-te înainte ca ceilalți să-ți sară în spate sau să te înghesuie într-un colț, iar dacă ai nevoie de câteva pahare de whiskey ca să-ți aduni curajul, bea-le liniștit.
După aceea, când cei cinci bărbați se retrag în cămăruța din față, suedezul îi bate la cap pe Johnnie și pe cei doi oaspeți să mai joace o partidă de cărți și din nou „formară un pătrat, ținând mica tăblie pe genunchi“. Scully se așază ceva mai departe, citind un ziar și, în timp ce gândul îi zboară la chestiuni îndepărtate, care n-au legătură cu el, aude brusc un cuvânt cumplit: „Trișezi!“
Astfel de scene ne demonstrează că mediul înconjurător e mai degrabă lipsit de încărcătură dramatică. Orice cameră poate căpăta un aspect tragic; orice cameră poate fi comică. Cămăruța aceea devenise la fel de hâdă ca o cameră de tortură.
Cu alte cuvinte, oriunde se poate întâmpla orice, în orice moment și din oricare motiv, scena fiind o arenă neutră pentru orice poveste omenească, iar dacă într-o seară vedem doi clovni împiedicându-se pe estradă, în seara următoare putem avea parte de Antigona sau de Oedip cu maică-sa și cu taică-său sau de patru jucători de cărți care răstoarnă măsuța lor improvizată și împrăștie cărțile pe podea, „unde ghetele bărbaților călcară în picioare regii și reginele grase și colorate care priveau lung și stupid la războiul purtat deasupra lor“.
Suedezul e acuzatorul, Johnnie e acuzatul și, în timp ce suedezul agită „un pumn uriaș în fața lui Johnnie“, izbucnește o încăierare, cowboyul încearcă să-l împingă la o parte pe suedez, iar Scully și omul din Est îl țin pe Johnnie și cu toții zbiară deodată: „Terminați!“ (Scully), „Zice c-am trișat!“ (Johnnie), „Chiar a trișat! L-am văzut! L-am văzut…“ (suedezul), „Stați așa, când vă spun!“ (omul din Est) După câteva secunde se opresc cu toții brusc, ca pentru a-și trage sufletul. Suedezul și Johnnie se înfruntă, primul acuzând, celălalt negând, și pentru că nimic nu poate sparge blocajul certitudinilor contrare, cei doi năbădăioși cad de acord să-și rezolve disputa cu pumnii. „Trebuie să ne batem“, spune Johnnie. „Da, să ne batem!“ tună suedezul, iar când cowboyul se îndreaptă spre Scully și-l întreabă ce are de gând să facă, bătrânul spune: „L-am suportat pe suedezu’ ăsta afurisit până mi s-a aplecat. Îi lăsăm să se bată.“
Ies cu toții în viscol — în „vuietul furtunii“ — și o simplă bătaie cu pumnii între doi bărbați furioși, ca în romanele ieftine, se transformă într-o reglare de conturi dezlănțuită între stihii, Crane îndreptându-și atenția când asupra participanților și observatorilor, când asupra tumultului din jurul lor, un vânt atât de turbat, încât spulberă cuvintele chiar în clipa când îi ies omului pe gură.
Nu ningea, dar troiene uriașe și nori de fulgi spulberați de vânturi turbate se revărsau spre sud iute ca gloanțele. Pământul acoperit de zăpadă era albastru, cu luciri nepământene de satin, și nu mai era nicio altă pată de culoare în afară de gara joasă și neagră — care părea incredibil de departe —, unde o lumină strălucea ca o nestemată minusculă. În timp ce bărbații își croiau drum cu greu prin troienele care le ajungeau până la coapse […] suedezul zbiera ceva. Scully se apropie de el, îi puse o mână pe umăr și-i întinse urechea.
— Ce zici? strigă el.