Mult noroc. Încă nu ajunsese la disperare, dar începea să se neliniștească, și dacă nu avea să-l întărească urgent în fața potopului iminent, barajul avea să cedeze curând.
Desigur, domnul și doamna Crane mai aveau și problema traiului pe credit și a datoriilor acumulate la magazinele locale — măcelărie, băcănie, comerciantul de vinuri —, pe care nu aveau cum să le achite. Ca să nu mai vorbim de răsfățurile ca foie-gras și caviar cu care-și serveau cei mai nepoftiți musafiri de la Ravensbrook, dar lumea era cu ochii pe ei și amândoi simțeau că trebuie să păstreze aparențele. Erau fericiți împreună în noua lor situație și semănau prea mult ca unul dintre ei să pună piciorul în prag. Mai mult, aveau așteptări asemănătoare de la viitor și, pe măsură ce zilele se scurgeau, trăiau cu iluzia comună că lucrurile aveau să se îndrepte a doua zi sau, dacă nu a doua, atunci a treia zi.
În aceeași lună (pe 29 octombrie), Crane i-a scris fratelui său William o scrisoare complexă, introspectivă. E una dintre cele mai lungi scrisori pe care le-a scris vreodată cuiva și, printre numeroasele chestiuni practice legate de familie și câteva observații răzlețe despre locurile și războaiele unde avea de gând să ajungă, dar n-a apucat (Klondike, Sudan, India), sunt câteva paragrafe în care Crane ia distanță și se autoanalizează, evaluându-și situația curentă și un posibil plan pe termen lung.
Am fost în Anglia, Irlanda, Scoția, Țara Galilor, Franța, Turcia și Grecia. Am văzut Italia, dar n-am colindat-o. De când sunt aici, în Anglia, mi-a mers cumplit de prost. Sunt aici de patru luni și o lună am stat pe tușă din cauza accidentului cu trăsura. În cele trei luni în care am lucrat am câștigat aproape 2 000 de dolari, dar de fapt am primit în mână 20 de lire, 17 șilingi și 3 pence — cam 120 de dolari. În consecință, am fost nevoit să împrumut și mă simt absolut îngrozitor. Nu sunt sigur dacă nu cumva am intrat în bucluc din pricina asta.
Deși are o garanție de 1 000 de dolari când eu îi datorez doar 400, McClure refuză să-mi dea vreun ban. Și cu toate astea își închipuie că vor fi editorii mei americani.
[…] Următoarea mea chestie scurtă după nuvelă (Monstrul) a fost Mireasa vine la Yellow Sky. Toți prietenii mei [care] vin aici spun că e cel mai bun lucru pe care l-am scris. Sunt așa de încântat când aud de la oameni competenți că am progresat! Știi că aici, în Anglia, s-a zis că Barca de salvare (Scribner’s) e cel mai bun lucru pe care l-am dat. Se pare că o mulțime de americani vor să mă omoare, să mă îngroape și să mă uite din pură răutate, invidie sau, dacă preferi, pentru că sunt eu nevrednic. Toate lucrurile dureroase pe care le spun despre mine mă afectează mai ales pentru că mă gândesc la ai mei — la tine, la Teddie și la familiile voastre. E un fleac, dragul de tine […] Vreau să-mi promiți că nici nu te vei sinchisi de asta, nici măcar în gând. E prea neînsemnat și stupid. Fratele tău mai mic nu e nici fanfaron, nici vreun egocentric tăcut, dar știe că merge înainte cu hotărâre ca să-și facă locșorul său modest și nu poate fi oprit, ba nici măcar întârziat. Vine.
Uneori am impresia că tu și scumpul de Ted vă frământați pentru mine, și aveți și motive! M-am purtat ca un fraier, ca un copil cu propriul meu succes, dar, în fine, e greu să reușești cu grație la 23 de ani. Totuși, în fiecare zi învăț câte ceva. Încetul cu încetul, devin bărbat. Planul meu e ca la un moment dat să vin să trăiesc la Port Jervis sau Hartwood. Deocamdată sunt un nomad și trebuie să văd cât mai multe, dar pentru mai târziu mă gândesc la P.J. și Hartwood […]
Mă gândesc așa cât de ușor ar fi, la cât sunt de strâmtorat financiar, să-ți telegrafiez ca să-mi trimiți o sută de dolari, dar până să primești tu telegrama, probabil că o să mă dreg iar. Cred că de obicei împrumutam cincisprezece dolari, nu-i așa? Cincisprezece dolari, cincisprezece dolari, cincisprezece dolari. Îmi aduc aminte de un șir interminabil de rugăminți să-mi dai cincisprezece dolari.
Într-o anumită măsură, e tot o poză — la urma urmei, scrisoarea îi e adresată lui William —, dar în general, aceste paragrafe rămân una dintre cele mai sincere încercări ale lui Crane de a spune adevărul despre sine. Pentru prima oară, maestrul ocolișurilor se deschide și mărturisește cât de profund îl răniseră atacurile continue la care era supus în America. Tot pentru prima oară, recunoaște că-și irosise succesul precoce purtându-se ca „un fraier, ca un copil“. Situația lui financiară e sumbră — nu pentru prima oară —, numai că de această dată nu-i cere ajutor fratelui său. Apoi își recunoaște în sfârșit, după atâta vreme, neastâmpărul incurabil și intenția de a rămâne „nomad“ până când dorința de a călători îi va seca — dacă asta se va întâmpla vreodată. Cât despre visul de a se întoarce într-o zi la Port Jervis sau Hartwood, nu e mult mai mult decât atât — un vis —, dacă nu cumva e un gest de recunoștință față de William sau, poate chiar mai probabil, o fantezie inspirată de un puseu al dorului de casă: nostalgie după o lume despre care știe deja că a pierdut-o pentru totdeauna. Dar mai important — acestea fiind cele mai emoţionante rânduri ale pasajului —, devine „încetul cu încetul […] bărbat“ și, deși pe drum întâmpină destule dificultăți, nu și-a pierdut încrederea în sine și e convins că încă n-a dat tot ce are mai bun: „fratele tău mai mic […] știe că merge înainte cu hotărâre […] și nu poate fi oprit, ba nici măcar întârziat. Vine.“ Desigur, nu spune nimic despre Cora și nici nu precizează unde anume trăiește, dar acestea sunt cărțile pe care a hotărât să le joace încă de când a sosit în Anglia și nu e cazul să mai vorbească despre asta.
Cu toate astea, Cora cea ascunsă a devenit forța ascunsă a lui Crane, vocea constantă și încurajatoare care l-a susținut moral și l-a ajutat să-și continue activitatea chiar și când situația lor a devenit presantă. Cu siguranță, munca lui era singura lor sursă de venit, iar ea știa că viața lor depinde de capacitatea lui de a produce în flux continuu, dar nu se reducea totul la bani. Cora avea încredere absolută în geniul lui Crane. Pentru ea, tot ce scria el era capodoperă, era mai talentat decât toți contemporanii săi și era menit să ajungă unul dintre nemuritori. Crane muncise mereu pe brânci și depășise rând pe rând dificultățile, dar i se mai întâmplase și să se clatine și să cadă în hăuri de îndoială și descurajare în privința valorii sale ca artist. Sila lui Hawker față de propriile sale tablouri în A treia violetă oglindește propriile crize de silă ale lui Crane față de munca sa, dar pe atunci nu exista Cora, pentru că de când intrase ea în viața lui, era mai sigur pe picioare și călca pe teren mai ferm. Dovadă stă calitatea operei pe care a produs-o în cele zece luni cât au trăit împreună în Ravensbrook. Până la urmă, reputația lui Crane se bazează pe șase scrieri esențiale: Maggie, Semnul roșu al curajului, „Barca de salvare“, Monstrul, „Mireasa vine la Yellow Sky“ și „Hotelul albastru“. Jumătate dintre ele au fost scrise în primul an al căsniciei lor.
***
Imediat ce a terminat comedia western, Crane s-a apucat de „Moartea și copilul“, prima sa tentativă de a reprezenta fictiv războiul de când îl trăise pe pielea lui în Grecia. Judecând după direcția generală a creației sale din ultimele nouă luni, ne-am fi așteptat la ceva curat, simplu și cu picioarele pe pământ, o poveste spusă în fraze scurte, declarative, fără înflorituri, cu imagini dintre cele mai seci și mai funcționale. Crane propune însă o halucinație, un potop lingvistic sălbatic, metaforic care se revarsă preț de douăzeci și una de pagini delirante, inundate de comparații și alegorii cosmologice — o versiune eterogenă a Călătoriei pelerinului dacă ar fi fost imaginată de Dante și scrisă de Ducasse, poetul francez vizionar care a creat sub numele de contele de Lautréamont și a murit la douăzeci și patru de ani în noiembrie 1870, fix cu un an înainte de nașterea lui Crane. Cartograful florentin care a ilustrat călătoria din lumea subterană spre cea de la suprafață și alt băiat sclipitor de la sfârșitul secolului al XIX-lea: colaboratori europeni la prima poveste europeană a lui Crane, care se desfășoară în toiul unui război european și are o distribuție de personaje sută la sută europene, cu un erou italian de origine greacă, dar căruia i se vorbește mai mult în franceză.
Povestea începe cu o scenă de haos și oroare, cu sute de țărani care se grăbesc să coboare de pe munte, cuprinși de panică. Nu e menționată o cauză, nu se explică nimic, iar cuvântul război nu apare nici măcar o dată. „Era ca și cum frica ar fi fost un râu, iar torentul ar fi surprins pur și simplu hoarda, oameni peste animale, animale peste oameni, neajutorați ca buștenii care se prăvălesc și se înghesuie scrâșnind în defileurile unei regiuni bogate în cherestea.“
E freamătul iadului, iar Crane, așa-zisul realist sever, cu privire limpede, se întoarce încă o dată (la fel ca în unele pasaje din Maggie) în lumea lui Goya și a lui Hieronymus Bosch. Nu e reportaj. E apocalipsa văzută de aproape.
Și, încă o dată, cum se întâmplă adesea la Crane, natura asistă la scenă cu o indiferență supremă.
Golful albastru, cu navele sale țuguiate, și orașul alb se zăreau dedesubt ca niște întinderi reci, plate, senine. Priveliștea era învăluită de pacea pe care o cunoaște pasărea când privește pământul din înaltul cerului, o tihnă imensă vălurind fără zgomot spre capătul misterului. Aici, la înălțime, simțeai cum existența universului definește cu dispreț suferința a zece mii de minți. Cerul era o boltă de safir impasibil. Chiar și pentru munții care-și înălțau trupurile uriașe în vale, această năvală a fugarilor era prea minusculă. Marea, cerul și dealurile își dădeau mâna în grandoarea lor pentru ca acea nefericire să pară neînsemnată.
În timp ce masa îngrozită a țăranilor se revarsă în vale, „un tânăr urca iute pe munte“. Privește hoarda „agitat și cu milă“, dar în același timp, oamenii nu i se par întru totul oameni, iar când le cercetează chipurile, „parcă aveau […] expresiile unor bolovani care se rostogolesc pe deal în jos“. În primul paragraf, țăranii sunt bușteni. Acum sunt pietre. Ființe vii transformate de împrejurările catastrofale în care se află în obiecte neînsuflețite.
Tânărul se întoarce și vede pe cineva urcând pe munte în urma lui — un bărbat în uniformă de locotenent, primul mic semn că împrejurarea în care se află e războiul. Acesta i se adresează ofițerului în franceză, fluturând din brațe și arătând „dramatic cu degetul“ în timp ce izbucnește frenetic: „Ah, e prea crud, prea crud, prea crud. Nu-i așa? Nu m-am gândit c-o să fie așa de rău. Nu m-am gândit — Doamne iartă-mă — nu m-am gândit deloc.“ Spune că e grec sau mai degrabă tatăl lui e grec, iar el se află acolo nu ca să lupte, ci în calitate de corespondent pentru un ziar italian, pentru că de fapt e italian și și-a petrecut toată viața în Italia, unde e student — student — și venise acolo din cauza tatălui lui, care e grec, deci iubește Grecia, dar nici n-ar fi visat…
E Peza, tânărul pelerin ignorant, idealist și snob al lui Crane care pornește într-o călătorie printr-un ținut bântuit, asediat de război, în căutarea unei bătălii care să-i acorde onoarea de a-și vărsa sângele pentru o cauză nobilă. În clipa când întrezărește pentru prima oară războiul în bolovanii umani care se rostogolesc pe deal în jos, se răzgândește brusc, simțindu-se dator să dea penița pe sabie și să îngroașe rândurile luptătorilor. La câteva secunde după ce-i comunică locotenentului decizia sa, Crane introduce abil primele zgomote ale bătăliei în poveste. Undeva departe, Peza aude
[…] un bubuit continuu de artilerie. Răsuna la intervale regulate, ca bătăile unui ceas colosal — un ceas ce numără secundele din viețile stelelor, iar oamenii au vreme să moară între ticăieli. Solemne, neclare, inexorabile, mărețele secunde răsunau deasupra dealurilor ca și cum acel cadran încadrat de orizont ar fi fost lăsat de Dumnezeu. Soldatul și corespondentul amuțiseră. Mai ales acesta din urmă se afundase într-o posomoreală adâncă, de parcă s-ar fi hotărât din senin să coboare pe fundul abisului unde sălășluiesc asemenea secrete și aflase dinainte că n-avea să găsească acolo decât cruzime și deznădejde. Una dintre curelele jambierelor lui din piele noi și strălucitoare se desfăcu, iar el se aplecă deasupra ei încet, impresionat, ca la mormântul unui copil.
Încheind paragraful cu imaginea mormântului unui copil — mormântul lui Peza? —, Crane anticipează copilul din poveste, un băiat de țăran fără nume, contraponderea corespondentului plin de iluzii, pretențios și bine educat devenit soldat. Cu băiatul facem cunoștință peste două pagini, în partea a doua a poveștii în șapte părți, dar nu înainte ca Peza cel ignorant să priceapă că „universitățile nu-l învățaseră“ să se adapteze la viața soldățească și că „acel teatru al măcelului, construit de nevoile insondabile ale pământului, era ceva imens, iar […] distrugerea accidentală a unui individ pe nume Peza probabil că n-avea să însemne absolut nimic“.
Băiatul e singur în vârful muntelui, un copil de basm care a fost abandonat de părinți în graba lor frenetică de a fugi de dușmani. E un lucru aproape imposibil omenește, un moment de neatenție atât de neobișnuit încât nu se întâmplă nici măcar unuia din zece milioane de părinți, dar Crane mai vizitase acel teritoriu încă din 1894 — în schița cunoscută azi ca „Focul“, dar publicată inițial în New York Press cu titlul „Când toată lumea e cuprinsă de panică“. Acolo se concentrează asupra unui detaliu fără îndoială inventat, o femeie care iese în fugă din clădirea în flăcări cu un șevalet de bambus în brațe, dar își uită copilul înăuntru. Acum, pe culmea unui deal din Grecia, un păstor și soția lui au fugit cu turma de oi și au reușit cumva să-și uite băiețelul. Nu, nu e plauzibil, dar nu se pune problema realismului, pentru că nu e un copil real, ci o componentă centrală a alegoriei lui Crane, o creatură ce aparține mai degrabă lumii naturale decât lumii oamenilor, o făptură de vis, de o inocență desăvârșită.
Băiatul se joacă pe creasta muntelui, ignorând bătălia care are loc dedesubt, pe câmpie, iar când focurile de armă răsună atât de puternic, încât îi distrag atenția de la joc, lasă ochii în jos cu „calm […] invincibil ca muntele pe care stătea“. Pentru a întări ideea, Crane o reia peste două paragrafe: „Bățul pe care-l ținea în mână era mult mai mare decât o armată îndepărtată. Pentru mintea unui copil, era ceva prea copilăros. Pe el îl interesau bețele.“
Între timp, Peza umblă poticnit ca „un cadavru mergând pe fundul mării“ sau „un om pășind pe dibuite într-un beci“, căutând un regiment de care să se lipească. Datoria l-a chemat pe locotenent în altă direcție, așa că Peza se simte jignit și părăsit, dar își vede de drum, împleticindu-se încoace și încolo printr-o „vale a obuzelor“, tot mai convins că această călătorie la voia întâmplării îl poartă de fapt spre propria-i moarte.
Întâlnește pe drum mulți soldați, atât înarmați, cât și neînarmați, atât răniți, cât și teferi, toți sleiți, murdari și răvășiți și într-un final îi ies în cale doi bărbați în uniformă care supraveghează o turmă de catâri, așezați în iarbă unul lângă altul și discutând „pe îndelete“ ca și cum războiul n-ar fi treaba lor, adică s-au obișnuit într-atât cu războiul, încât nici nu mai clipesc în fața lui, iar Peza se simte
mândru și rușinat că nu e și el unul dintre ei, dintre acei țărani proști care peste tot în lume îi țin pe tron pe potentați, aduc glorie oamenilor de stat, oferă generalilor victorii memorabile, totul cu ignoranță, indiferență sau ură nătângă, cei care pun lumea în mișcare prin forța brațelor lor și se lasă bătuți cap în cap în numele lui Dumnezeu, al regelui sau al Bursei — dobitoci nemuritori, visători, incurabili care-și lasă judecata în grija unei marionete lucitoare și-și încredințează viața unei jucării. Peza se prosternă în sinea lui în fața lor, simțind nevoia să-i deștepte cu șuturi furioase.
Sunt gândurile lui Peza, dar sunt cuvintele lui Crane și, fie că au fost scrise cu detașarea ironică a unui autor care exprimă opiniile unui personaj de la distanță, fie că exprimă indirect opiniile lui Crane prin acel personaj, e unul dintre cele mai furibunde și mai mizantrope pasaje din întreaga sa operă, o acuză veninoasă care-i zboară din gură ca o uriașă flegmă ce țintește societatea la toate nivelurile ei, atât pe cei puternici, cât și pe cei neputincioși, giganticul sistem interconectat reprezentat de Dumnezeu, guvern și capital care permite existența războaielor și convinge masele sărace la minte să lupte în ele. Aceste cuvinte, îngropate în mijlocul poveștii, iluminează mesajul sumbru central din „Moartea și copilul“ și arată cât de profund evoluase gândirea lui Crane despre război de când îl trăise pe pielea lui. Nu există nimic izbăvitor în a chema niște oameni la un măcel. Fie victorie, fie înfrângere, barosanii câștigă întotdeauna și, fie victorie, fie înfrângere, amărâții pierd întotdeauna. Oricât ne-am scandaliza, acesta este mersul lumii.
În cele din urmă, Peza ajunge într-o unitate care se pregătește să-și apere poziția de atacul turcilor care înaintează dinspre liniile negre din spate ca „o masă de cerneală […] în forma unei limbi de om“. Absolventul de universitate care știe să facă diferența între un țăran „gras și soios“ și „un tânăr student care știe să scrie sonete și să cânte la pian“ îl anunță pe comandant că ține mai presus de orice „să lupte pentru patria tatălui său“. Ofițerul zâmbește și, văzând că străinul nu are altă armă în afară de un pistol, îi arată „niște morți acoperiți de pături“. Peza nu înțelege. Își închipuie că ofițerul „face o aluzie poetică la pericol“, dar nu, îi explică ofițerul, e îndemnat să ia o bandulieră de la unul dintre morți ca s-o folosească în bătălia care se anunță. Peza întinde mâna spre pătura care acoperă un soldat mort, dar rămâne cu ea în aer, nemaiputând continua, „ca și cum brațul i s-ar fi preschimbat în ipsos“. În acel moment, ofițerul îl întreabă dacă are cumva tutun, iar Peza, confuz, îi întinde toată punga lui. Ca să-i mulțumească, ofițerul îi ordonă unuia dintre oamenii săi să scoată banduliera pentru străinul zguduit care, imediat ce se încinge peste piept cu banda lungă pentru cartușe, „a simțit că mortul îl cuprinde în brațe“. Apoi alt soldat îi dă o pușcă, „tot o relicvă de la un mort“, care devine „înspăimântătoare ca un șarpe ce trăiește într-un mormânt“, Peza având impresia că „hoitul îl strânge de gât“. Tânărul își imaginează că aude vocile slabe ale celor doi morți „vorbindu-i despre moarte sângeroasă, despre mutilare“, iar când privește fără să vrea îndărăt, vede că pătura a alunecat de pe chipul altui mort. „Doi ochi ce păreau lichizi se holbau la el“ și dintr-odată, tulburat cum e, lui Peza i se năzare că morții îl trag în jos într-o „încăpere subpământeană unde ei pot umbla, făpturi crunte, umflate și mânjite de sânge. Trebuia să se supună; îi porunciseră; aluneca, aluneca, aluneca“.
Fuge spre ultimele rânduri, la fel cum fugise Henry Fleming la prima lui probă de foc, dar, spre deosebire de băiatul din Semnul roșu, Peza n-are norocul să-și lase în urmă groaza și să supraviețuiască. E împușcat, iar ceilalți soldați care se uită la el cum aleargă în depărtare cred că fusese „rănit undeva la gât, pentru că în timp ce alerga trăgea ca un nebun de bandulieră, de brațele mortului“.
În ultimul capitol, Crane se întoarce pe muntele copilului său magic. Băiatul a renunţat la joacă și, în timp ce la poalele dealului bătălia e în toi, fumul se ridică, iar zgomotul se transformă într-o mare zarvă, băiatul stă pe o piatră ca să vadă ce se întâmplă. Încetul cu încetul, începe să resimtă „uluire“.
Într-un final, fără a da vreun semn, începu să plângă. Dacă bărbații care se luptau în câmpie ar fi avut vreme și vedere mai bună, ar fi putut zări acea stranie făptură măruntă așezată pe un bolovan și uitându-se la ei cu lacrimile șiroind. Era simplu ca un simbol puternic.
Crane spune aici lucrurilor pe nume. Băiatul nu e un băiat, ci întruchiparea unei idei, iar muntele pe care stă e același care apare iar și iar în poeziile din Călăreții negri, o extruziune de pământ care se înalță spre cer, suspendată între nori și mâlul de dedesubt, un punct de observație ideal de unde să privești în jos la nesăbuința oamenilor. În unele zile, zeii râd de ceea ce văd, iar în altele, plâng. Ieri Crane râdea; astăzi plânge.
S-ar putea susține că acțiunea din acest paragraf e forțată — și că, punând acele lacrimi în ochii băiatului, Crane prea ne vâră pe gât mesajul său. Poate că așa e. Dar la urma urmei e o alegorie, nu o descriere a unor evenimente banale, iar Crane își exprimă intențiile atât de clar, mergând chiar până la a spune că băiatul e un simbol, încât chiar dacă lacrimile sunt o mică stângăcie, reprezintă totuși un act de curaj narativ. Directețea și simplitatea reacției băiatului sunt la fel de pure ca un vers dintr-unul dintre cântecelele perfecte ale lui Blake, iar dacă e interpretat așa cum se cuvine, gestul capătă tăișul judecății divine — rostite de un Dumnezeu tăcut care nu există pentru o lume care oricum ar refuza să asculte. Băiatului i s-a făcut foame și dor de mama lui. O strigă și intră în casa goală, ocupată acum de o „vacă sidefie“ care ridică ochii și-l privește lung cu ochii ei mari, impasibili. Înserarea se lasă pe dealuri. Apoi se întâmplă ceva, ceva cu care Crane îşi încheie tratatul despre metafizica războiului:
Copilul auzi dinspre coama dealului scrâşnet de pietre desprinse, iar în clipa următoare, întorcându-se spre zgomot, văzu un bărbat urcând anevoie pe creastă și prăbușindu-se cu răsuflarea tăiată. Uitând de maică-sa şi de foame, stăpânit de o curiozitate calmă, băiatul înaintă și se opri lângă forma care sufla greu. Ochii lui erau acum mari, triști și plini de o înţelepciune de nepătruns, ca cei ai animalului din casă.
După un moment de tăcere, întrebă:
— Eşti om?
Peza se răsuci iute şi privi la chipul neînfricat, angelic. Nu încercă să răspundă. Respira ca şi cum viaţa avea să-i părăsească trupul. Era plin de praf; avea un fel de tăieturi pe chip, iar obrazul îi era vărgat de sânge. Înfăţişarea sa dichisită de dinainte lăsase locul uneia total răvăşite, care-l făcea să semene cu o făptură azvârlită în timpul unui cutremur de colo până colo, în sus şi-n jos, de pe stânci în prerie. Îl privea pe copil cu ochi sticloşi.
Rămaseră aşa până când copilul repetă cuvintele.
— Eşti om?
Peza deschise gura ca un peşte. Împietrit, rămas fără suflu, vrednic de plâns, privi la curajul primitiv, la copilul suveran, frate cu munţii, cu cerul şi marea, şi ştiu că definiţia nenorocirii sale putea fi scrisă pe un fir de iarbă minuscul.