— Caraghios bătrân și negru… caraghios negru… Gura! Gura! M-ai auzit?
Williams se supuse pe loc și nu mai țipă, ci continuă cu glas scăzut:
— Duamne feri! Cine-ar fi crezut? Duamne feri!
Trescott vorbi iar ca un comandant de batalion.
— Alek!
Bătrânul negru cedă iar, dar își repetă în barbă cu glas șoptit:
— Duamne feri! Era înfricoșat și tremura.
Izbucnirea doctorului ne risipește iluzia că vom asista la o dramă sentimentală reconfortantă, cu un doctor alb și eroic care apără drepturile unui servitor negru tratat cu cruzime, în timp ce din culise răsună un splendid cor gospel. Trescott e un bărbat imperfect și frământat, un om în carne și oase. Johnson e o epavă umană. Alek Williams e un prost, iar cei șase copilași ai săi, care se ascund după sobă când îl întrezăresc pentru prima oară pe monstru, sunt șase copii înspăimântați.
După un capitol destul de incoerent în care Williams își renegociază cu judecătorul leafa săptămânală (familia lui e terorizată de Johnson și cere mai mulți bani), povestea progresează rapid, sărind dintr-o parte în alta a orașului ca într-un montaj cinematografic cu tăieturi bruște, aruncându-l pe cititor, pe rând, în episoade de sine stătătoare — portrete în detaliu ale uneia sau alteia dintre fațetele vieții în Whilomville. La frizeria lui Reifsnyder, patru bărbați discută și nu cad de acord dacă Trescott a procedat corect sau greșit salvându-i viața lui Johnson. Unul dintre ei spune că un cărăuș angajat la băcănie, Johnnie Bernard, a văzut „un lucru oribil“ în fața cocioabei lui Alek Williams și n-a mai putut mânca două zile, ceea ce-i face pe ceilalți să se lanseze în speculații morbide despre povara doctorului și despre „cum o fi să rămâi fără față“. Când Williams se întoarce victorios acasă, după ce-l convinsese pe judecător să-i mărească salariul de la cinci la șase dolari pe săptămână, el și soția lui intră cu grijă, în vârful picioarelor, în camera tăcută a lui Johnson și descoperă că locatarul lor a fugit. Acțiunea sare apoi pe neașteptate la o casă dintr-un cartier alb, locuit de clasa mijlocie. O fetiță pe nume Theresa Page dă o petrecere. După certuri îndelungate cu mama, tatăl intervenise, hotărând să-i facă pe voie, iar petrecerea e în plină desfășurare, cu zece băieței și zece fetițe care stau la masa din sufragerie „cu afectare“, în timp ce Theresa și mama ei îi servesc cu felii din cinci torturi diferite pregătite special de mamă, plus înghețată și „limonadă din belșug“.
Într-o clipă ne adâncim în lumea jocurilor care despart grupul fetelor de cel al băieților. După tort, două fete stau pe canapea cu spatele la fereastră, „surâzându-și tandru una alteia“ și dându-le peste nas băieților, iar când una dintre ele aude un foșnet la fereastră, se întoarce să vadă ce este. În următoarea clipă se pune pe urlat și-și acoperă fața cu mâinile. Ceilalți se uită și ei, dar, dacă fusese într-adevăr ceva acolo cu o clipă în urmă, dispăruse între timp și nici chiar când câțiva băieți își iau inima în dinți și se aventurează afară, în întuneric, nu găsesc nimic. Fetița insistă să plece acasă, tremurând și plângând, dar odată ajunsă acasă, „nici măcar în fața maică-sii nu se făcu înțeleasă. Era un bărbat? Nu știa. Era pur și simplu ceva, ceva îngrozitor“.
Între timp, pe Watermelon Alley numărul 7, pe veranda șubredă a familiei Farragut, Belle, împreună cu fratele ei mai mic, Sim, și cu mama lor obeză le „strigă bârfe“ vecinilor, care sunt și ei instalați pe verandele lor șubrede, când „ceva“ apare în fața lor și face „o plecăciune amplă, până-n pământ“. Este monstrul, o făptură care-i înspăimântă așa de rău, că o tulesc imediat în casă. Belle, care „se smiorcăie“, e nevoită să se târască în patru labe, pentru că o lasă genunchii. Totuși, în timp ce într-o casă plânge un copil, iar în alta izbucnește o dispută conjugală, politicosul „monstru jovial“ își continuă plecăciunea. „Ceva“-ul spune: „Nu te deranjesc, don’șoara Fa’gut […] Zău că nu. Te-ntrăb dacă vii cu mine la danț, don’șoara Fa’gut. Te-ntrăb dacă-mi faci osebita onoare ca să te-nsoțesc cu ocazia asta, don’șoara Fa’gut.“ Belle reușește în sfârșit să intre în casă, dar monstrul vine după ea, își scoate pălăria și-și repetă rugămintea politicoasă, manierată. Panicată, fata nu răspunde și se aruncă la podea, iar monstrul se așază „pe marginea unui scaun, bolborosind invitații politicoase și ținându-și cu delicatețe pălăria veche în dreptul stomacului“. Între timp, doamna Farragut iese în fugă din casă pe ușa din spate și, în ciuda „greutății enorme“, reușește să sară un gard de lemn înalt din curte. O combinație de teroare și slapstick, cu un strop de condescendență rasială pe deasupra (negrii sunt uneori atât de caraghioși), dar scena confirmă că Johnson, acum redus mintal, e o ființă pașnică, neagresivă, care nu are de gând să bage în sperieți sau să rănească pe cineva. E și ultima oară când îl auzim vorbind. După asta se va mulțumi să mormăie încetișor pentru sine.
Casa familiei Trescott e aproape reconstruită. Doctorul stă la biroul său din laboratorul refăcut, iar comandantul poliției îi spune că Johnson a fost găsit de dimineață „hoinărind pe străzi“, deși e un mister unde-și petrecuse noaptea. Pentru moment, poliția l-a trimis „la zdup“ pentru propria lui protecție, dar pentru că nu greșise cu nimic și nu încălcase nicio lege, aveau de gând să-i dea drumul, la care doctorul spune: „O să vin eu să-l iau.“ Comandantul continuă:
— Trebuie să spun că s-a făcut de ispravă cât a umblat liber. Mai întâi a stricat petrecerea unor copii la familia Page. După care s-a dus pe Watermelon Alley. Oho! Prăpăd a făcut pe-acolo. Bărbați, femei, copii fugind care-ncotro, urlând ca din gură de șarpe. Cică o bătrână și-a rupt piciorul sau așa ceva când a sărit un gard. Dup-aia omul a ieșit pe strada principală, de-au apucat-o pandaliile pe o fată irlandeză și a ieșit un soi de scandal. A luat-o la fugă, cu o grămadă de oameni după el, care-l băteau cu pietre. Dar a reușit cumva să-și piardă urma încoace, lângă topitorie, la triaj. L-am căutat toată noaptea, dar nu l-am găsit.
— E rănit cumva? L-a nimerit careva cu vreo piatră?
— S-ar zice că nu prea mai ai ce răni la el, nu-i așa? S-ar zice că mai rănit de-atât nu se poate. Nu. Nu l-au nimerit. Sigur că n-a vrut nimeni să-l lovească de fapt, dar știți de ce-i în stare gloata. E… cum ar veni…
— Da, știu.
Doctorul a dat de greu. La vestea tulburătoare că Johnson a fost bombardat cu pietre și la teama că ar putea da peste o gloată și mai ostilă în viitor (știm de ce e în stare gloata) se adaugă eșecul planului de a-l găzdui pe Johnson la Alek Williams, care a întors totul pe dos și l-a readus pe Trescott în punctul de plecare, în fața problemei pe care o crezuse deja rezolvată: ce e de făcut? Dar asta nu e tot, nici pe departe. Polițistul începe să povestească despre fetița care se speriase la petrecere — fiica lui Jake Winter — care „cică s-ar fi îmbolnăvit rău“. Trescott se miră. El e doctorul familiei Winter, iar dacă fetița s-ar fi îmbolnăvit, părinții l-ar fi chemat. „Păi, știți“, spune polițistul, „Winter a… mă rog, Winter a înnebunit de-a binelea din cauza acestei tărășenii. Voia… voia să fiți arestat“. Doctorul nu înțelege despre ce e vorba. „Să fiu arestat? Idiotul! Pentru ce, Doamne iartă-mă, să fiu arestat?“
— Oh, o tot dădea cum că n-aveți dreptul să îngăduiți ca ăsta — ca omul ăsta să umble liber. Dar eu i-am spus să-și vadă de treburile lui. M-am gândit să vă anunț, totuși. Și, domnu’ doctor, mai bine vă mărturisesc pe loc că se vorbește mult despre ființa asta. Dac-aș fi în locul dumneavoastră, aș trece pe la arest noaptea târziu, pentru că e posibil să fie lume strânsă la poartă, și zic să v-aduceți… ăă… o mască sau un văl, ceva.
O mulțime adunată în fața unei închisori sugerează o gloată violentă, iar o gloată violentă, în aceste circumstanțe, sugerează posibilitatea linșajului. Brusc, în aer planează amenințarea violenței și, din moment ce Jake Winter vociferează indignat, cerând arestarea doctorului, nu doar bietul Henry Johnson e în pericol. Dacă un monstru umblă liber, atunci sigur că vinovat de asta se face creatorul monstrului, pentru că Trescott eliberase o infecție în sângele orașului Whilomville și, după cum îl avertizează, empatic, comandantul poliției pe doctor, Winter nu e singurul care-l arată cu degetul. Tot orașul vorbește despre asta.
Trecem la alt capitol și imediat ce aterizăm în bucătăria Marthei Goodwin, auzim ce anume se vorbește. „O femeie cu o minte strălucită“, redutabila Martha e una dintre cele mai vii creații satirice ale lui Crane și joacă rolul unei Casandre parțial smintite, care spune adevărul, „cea mai aprigă voce critică din oraș“. În acest capitol abia ne e prezentată, dar după alte trei capitole, când intră în acțiune, înțelegem din ce stofă e făcută. Pentru început însă, aflăm următoarele:
Avea opinii dure ca diamantul despre situația din Armenia, despre situația femeilor din China, despre flirtul doamnei Minster de pe Niagara Avenue cu tânărul Griscom, despre conflictul de la ora de Biblie de la școala baptistă de duminică, despre datoria Statelor Unite față de insurgenții cubanezi și multe alte subiecte colosale. Întâlnirea ei cea mai profundă cu violența fusese într-o zi în care văzuse un câine ciomăgit, dar planul femeii de a reforma lumea propunea măsuri drastice. Susținea, de pildă, că toți turcii ar trebui aruncați în mare și înecați, iar doamna Minster și tânărul Griscom ar trebui spânzurați deodată, unul lângă altul. La drept vorbind, această femeie a păcii, care trăise doar în vreme de pace, susținea întruna o cauză de o ferocitate nemărginită. În aceste chestiuni era invulnerabilă, pentru că în cele din urmă își strivea toți adversarii strâmbând din nas. Acest fel de a strâmba din nas era o forță activă. Pentru adversarii ei, era ca o lovitură în moalele capului și, din câte se ştia, nimeni nu-şi revenise de pe urma acelei expresii de dispreț suprem. Îi lăsa pe toți fără suflu, înfrânți. Nu mai încercau s-o sfideze niciodată. Iar Martha patrula prin bucătăria ei cu o mină severă, o făptură invincibilă ca Napoleon.
În acea zi, una dintre tovarășele Marthei dă buzna ca să-i împărtășească ultimele noutăți. „Henry Johnson a scăpat de unde-l țineau“, spune Carrie Dungen „și azi-noapte a venit în oraș de i-a speriat pe toți de moarte, nu alta“. Martha scoate un „Măi, să fie!“ empatic — care are forța unui „V-am spus eu!“ victorios —, apoi adaugă: „Iată, s-a împlinit profeția mea.“ Carrie Dungen turuie întruna despre mica Sadie Winter, cât e de bolnavă, că tatăl ei încearcă să-l trimită în arest pe doctorul Trescott și că în fața închisorii e „mereu“ lume. În acel moment, sora Marthei, „o femeie plăpândă, care dârdâia întruna“ pe nume Kate, lasă deoparte romanul pe care-l citea la etaj și intră în bucătărie să-și dea și ea cu părerea.
— Așa-i trebuie, să-și piardă toți pacienții, spuse ea deodată, pe un ton setos de sânge. Reteza cuvintele de parcă ar fi avut o foarfecă pe buze.
— Păi, s-ar putea să și-i piardă, strigă Carrie Dungen. N-au zis mulți că nu mai vor să aibă de-a face cu el? Dac-ai fi bolnav și speriat, ți-ar fi o frică de moarte de doctorul Trescott, nu? Mie mi-ar fi. M-aş tot frământa.
Martha, care se plimba de colo până colo […] le cerceta pe celelalte două femei cu o căutătură încruntată.
Fiecare schimbare a decorului e însoțită de o schimbare de ton, dar cu toate acestea, Crane își continuă povestea și oferă informații noi: aflăm acum (dacă informațiile lui Carrie Dungen sunt corecte) că Winter nu e singurul pacient care a renunțat la doctorul Trescott. Și chiar dacă minte, bârfa se răspândește în oraș și atâta vreme cât există destui oameni dispuși să creadă în ea, bârfa e mereu adevărată.
Jimmie și mama lui s-au întors din Connecticut. Nu se spune nimic despre starea lui fizică, iar în această nuvelă plină de salturi temporale mari și de tăceri auctoriale imense, nu ne rămâne decât să presupunem că pielea băiatului s-a vindecat și că nu va rămâne cu cicatrici. După proza bogată în detalii din prima jumătate a Monstrului, proza din a doua jumătate, cu ritmul său rapid, e epurată până la schelet pentru a accentua viteza narațiunii. Există câteva pauze de tras sufletul (pasajul despre Martha Goodwin, de pildă), dar în general, Crane avansează în forță, pentru a crea un efect de simultaneitate (Carrie Dungen vorbește cu Martha Goodwin în timp ce comandantul poliției vorbește cu Trescott) și în loc să se oprească asupra detaliilor care i-au atras atenția dintotdeauna (lumina care se strecoară printre crengile unui copac, un gând care trece prin mintea unui personaj), omite cât mai mult. Materialul cu care lucrează a devenit mai cuprinzător — include mai multe personaje decât înainte, oameni din toate clasele și din toate părțile orașului, un microcosmos al întregii societăți —, dar şi-a redus metoda la o formă de minimalism cât se poate de strictă: să spună cât mai multe în cât mai puține cuvinte. E o metodă pe care a aplicat-o doar celei de-a doua părți din Monstrul. A simțit că natura acelor capitole i-o impune pentru a-și atinge scopul, dar în alte povestiri ulterioare avea să folosească alte metode, adecvate lor. Crane n-a renunțat niciodată la experiment. Pentru moment a devenit minimalist, dar până la urmă minimalismul a fost doar un alt instrument de folosit la nevoie, încă o cheie franceză din trusa uneltelor sale de scriitor.
După ce se întoarse din Connecticut, micul Jimmie se arătă mai întâi înfricoșat de monstrul care locuia în camera de deasupra șopronului cu trăsuri. Nu reușea să-l recunoască deloc. Încetul cu încetul însă, frica îi păli sub imperiul unei fascinații stranii. Se apropie tot mai mult de el.
Într-o zi, monstrul stătea pe o ladă din spatele grajdului, bucurându-se de razele soarelui de după-amiază. Capul îi era înfășurat într-un văl gros de crep.
Așadar, Johnson s-a întors în vechea lui cameră, iar protectorul său a ascultat de sfatul comandantului poliției și a acoperit capul monstrului cu un văl. Iar Jimmie e în curte, împreună cu un grup numeros de prieteni, arătându-l mândru pe ciudatul familiei Trescott publicului format din băieți speriați, cu gurile căscate. Urmează o scenă înfiorătoare, cu micul Jim prezidând ca maestru de ceremonii un joc de curaj și bravadă care are să facă din el „eroul găștii“. Provocat să atingă făptura așezată pe ladă, „el se duse la monstru și-i puse delicat mâna pe umăr. «Salut, Henry», spuse el cu un glas care tremura ușor. Monstrul fredona un cântecel ciudat de-al negrilor, nu mai mult decât un firicel de sunet, și nu-l băgă în seamă pe băiat“. Triumfător, Jimmie îl provoacă la rândul său pe băiatul care-l provocase să se încumete la aceeași ispravă și o țin tot așa până când doamna Hannigan din curtea vecină observă că în grup e și fiul ei, Eddie, și urlă la el „de parcă o omora cineva“ să vină „imediat“ acasă. În scurt timp se întoarce doctorul Trescott, care-i trimite scurt pe toți la plimbare. A doua zi dimineața, își convoacă băiatul la o discuție. Când Jimmie îl lămurește ce făcuseră el și ceilalți…
Trescott gemu adânc. Avea o expresie atât de suferindă, încât băiatul, uimit de tot acel mister, izbucni brusc în hohote jalnice.
— Haide, haide. Nu plânge, Jim, spuse Trescott, dând ocol biroului. Doar că… Se așeză într-un imens fotoliu din piele, pentru citit, și-l luă pe băiat pe genunchi. Doar că vreau să-ți explic…
Desigur, nu ni se precizează ce-i spune, dar cititorul poate completa cu ușurință ce lipsește.
Un coleg doctor din oraș a fost chemat să-și îngrijească sora muribundă și-l roagă pe Trescott să-i țină locul cât lipsește. Trescott e gata să-l ajute, iar a doua zi dimineață, înarmat cu un dosar de cazuri medicale primit de la doctorul Moser, se duce la primul nume de pe listă. Întâmplător, acesta este Winter, dar cumva — în mod ciudat — lui Trescott nu i se pare „un detaliu important“. Ne întrebăm de ce. Winterii au renunțat la serviciile lui de medic, iar lui Trescott i se spusese că Jake Winter ajunsese chiar până la a cere arestarea lui. N-ar trebui să fie detalii importante, iar Trescott n-ar trebui să se teamă întrucâtva să le calce pragul? Prea naiv ca să-și vadă propriul interes, doctorul n-a înțeles cu câtă înverșunare se întorseseră împotriva lui Winter și ceilalți din oraș. Sună la ușă, iar când doamna Winter îi deschide, el îi dă bună dimineața pe un ton voios. Îi spune că îi ține locul doctorului Moser, iar femeia îl privește perplexă, „paralizată de uimire“. În timp ce ea dă fuga după soțul ei, Trescott intră în casă și se duce în salon. Winter apare în prag și întreabă tăios: „Ce vrei?“ „Ce vreau?“ răspunde Trescott. „Ce vreau?“ — până când brusc, într-un târziu, realizează în ce situație se află. Exprimând concluzia în termeni dintre cei mai dramatici, Crane adaugă: „Din bezna junglei îi răsuna în urechi o încercare cu totul nouă.“ „Da, asta te-am întrebat“, îl repede Winter. „Ce vrei?“
Încercând să-și păstreze calmul, Trescott se uită peste notițele primite și spune că starea fetiței pare „destul de gravă“. Îl sfătuiește pe Winter să se adreseze altui doctor, apoi transcrie observațiile lui Moser în carnetul său. La plecare, rupe pagina și i-o întinde lui Winter, care însă dă înapoi, iar pagina cade pe podea.
— O dimineață bună, spuse Trescott din hol.
Această retragere placidă păru să deștepte deodată ferocitatea lui Winter. Parcă și-ar fi amintit toate adevărurile pe care le pregătise pentru a i le arunca în față lui Trescott. Așa că-l urmă în hol, apoi la ușă și de-acolo pe verandă, lătrând aprins de mânie de la o distanță respectuoasă. În timp ce Trescott întorcea imperturbabil capul iepei către drum, Winter rămase în picioare pe verandă, chelălăind întruna. Parcă era un cățeluș.
Între timp, în bucătăria Marthei Goodwin, Carrie Dungen dă buzna încărcată cu noutăți. Toată lumea auzise de „scena oribilă“ care avusese loc de dimineață și că Jake Winter îi spusese doctorului Trescott „fix ce credea despre el“. Doamna Howarth (o reverență pentru Cora) „auzise prin obloanele din față“ și „deja aflase tot orașul“ ce-i spusese Winter doctorului, anume că Sadie nu-și mai revenise din noaptea când Henry Johnson o speriase la petrecere, că el îl consideră responsabil pe doctor, deci cum îndrăznește „să-i calce pragul și… și… și…“ Dar nu, spune Martha, întrerupând conversația dintre Carrie și sora ei, Sadie nu e deloc bolnavă, ci s-a dus la școală „aproape tot timpul“. Cum celelalte refuză să accepte acest lucru, „Martha se întoarse dinspre chiuvetă. Ținea în mână o lingură de fier și părea gata să le atace. «Sadie Winter a trecut pe-aici dimineața de multe ori de-atunci încoace, cu ghiozdanul la ea. Unde se ducea? La o nuntă?»“ Apoi continuă răspicat: „«Să fi fost eu în locul doctorului Trescott, i-aș fi zburat capul nenorocitului de Jake Winter.»“
Carrie se regrupează și, „găsind sprijin și înțelegere în zâmbetul lui Kate“, îi ripostează curajoasă Marthei:
— Cine să i-o ia în nume de rău unui om care se înfurie când fetița lui trage o spaimă soră cu moartea și se îmbolnăvește din cauza asta și așa mai departe. În plus, cum spune toată lumea…