Crane îl urmează pe acele străzi și-și încheie „Însemnările irlandeze“ în cinci părți cu „Un bătrân milog“, o povestioară despre Mickey care umblă după o sticlă de bere într-o cârciumă plină ochi de niște cumpărători de porci gălăgioși care sunt serviți la masă de o tânără vânjoasă și fioroasă pe nume Nora. Docil, Mickey o așteaptă, în timp ce ea aleargă de colo până colo cu farfurii imense pline de fripturi pentru porcarii turbulenți, iar când în sfârșit îi atrage atenția și comandă, ea se codește să-l servească pentru că nu crede că poate plăti, dar când bătrânul bagă mâna-n buzunar și scoate cele două monede necesare tranzacției, ea îi dă berea, „uimită“. El se așază la o masă, își bea licoarea maronie, înspumată, apoi adoarme cu fața pe brațe. Trece un timp. Când Nora ridică ochii de la bar și observă că a adormit, se duce hotărâtă la masa lui, îl trage de pe scaun, îl ia târâș și-l aruncă afară în noapte.
Crane e Mickey. Crane e satul. Sau nu e nici unul, nici altul, ci undeva între ei, privind în ambele direcții în același timp.
***
Pe 12 septembrie, în toiul acestor descoperiri pline de miez și al sejurului plăcut pe coasta Irlandei, Crane i-a scris lui Amy Leslie pentru ultima oară. În aprilie îi trimisese de două ori bani de la Atena — o sută de dolari pe 18; douăzeci și cinci de lire prin Hawkins pe 27 (echivalentul a o sută douăzeci și cinci de dolari) —, dar ea nu primise nimic. Prima scrisoare se rătăcise pentru că Amy se mutase fără să-i spună, iar el trimisese banii pe vechea adresă, iar a doua scrisoare a ajuns la New York cam la o lună după ce-i fusese achitată ultima tranșă din suma inițială de cinci sute de dolari (Hawkins rămânând pe minus cu patru dolari), așa că Hawkins, plictisit și scârbit, socotind că-și ținuse promisiunea față de prietenul său, s-a spălat pe mâini de toată chestiunea și i-a înapoiat banii lui Crane. Dar Crane nu părea să fi aflat încă decizia lui Hawkins, iar despre suta de dolari lipsă, nici atât. A pomenit despre asta în scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Amy din Irlanda, dar principalul lui motiv de a lua legătura cu ea a fost să risipească eventualele zvonuri care i-ar fi putut ajunge la urechi despre relația sa cu altă femeie. Ea pare să fi aflat cumva despre Cora și, deși nu s-a păstrat nici urmă din scrisoarea ei, scrisoarea lui confirmă că ea îi pomenise despre asta și, așa cum ea îl mințise pe el într-o mulțime de privințe, a mințit-o și el pe ea în acea privință. Nu pentru că l-ar fi interesat să reia relația cu ea. Din punctul lui de vedere, era moartă și îngropată, dar, temându-se de furtuna care avea să se abată asupra lui dacă-i spunea adevărul, a preferat minciuna ca să scape mai ușor.
Draga mea Amy, îmi pare rău că mi-ai scris așa cum mi-ai scris, pentru că eu voi fi mereu dispus să fac orice pe lume ca să te ajut și să mă asigur că nu suferi. Niciodată n-am avut intenția să mă port urât cu tine și, dacă așa a părut, atunci a fost mai degrabă mâna destinului sau a întâmplării decât voința mea. N-ai zis dacă ai primit cei o sută de dolari. Ți i-am trimis din Grecia […] I-ai primit? Anunță-mă prin Heineman. Sunt aici, în sudul Irlandei, mă refac după un accident de trăsură. Recuperarea va fi de durată. A trebuit să-mi las munca și să împrumut niște bani ca să vin aici. În Londra mă descurcam foarte decent și ți-aș fi trimis deja iar bani dacă n-ar fi fost accidentul. O să-ți trimit de îndată ce pot, chiar dacă sume mici.
Știi foarte bine că n-ar trebui să crezi minciunile alea despre mine. Știi prea bine ce fel de om sunt. Imediat ce ajung acasă, o să vreau să aflu cine ți le-a spus.
Capul sus, Amy. Ai încredere în mine și va fi bine. Du-te la Willis și să-i lași mereu adresa ta. După ce o să-mi scrii ca să-mi spui că el e în continuare în oraș și că ai primit într-adevăr suta aia, o să mai fac eu rost de bani. Nu fi prea aspră cu mine, draga mea. Așteaptă, ai răbdare și te voi scoate la liman. Să nu crezi tot ce-auzi despre mine și să nu te îndoiești de credința și cinstea mea.
Al tău, ca de obicei
C.
N-avea cum să-și dea seama cât rău îi va face această scrisoare, ce reacție în lanț de evenimente și contraevenimente avea să decurgă din nevinovata lui aluzie la cei o sută de dolari — singura afirmație sinceră din toată scrisoarea.
Bănuind ceva necurat, Amy i-a scris lui Hawkins ca să întrebe despre cecul bancar pierdut și, cum el nu i-a răspuns, s-a grăbit să tragă concluzia greșită că-și însușise banii care i se cuveneau ei, așa că a apelat la serviciile avocatului George D. Mabon, care a bătut din toba lui de făcător de bani și a abătut potopul de încurcături legale, rușine publică și drepturi de autor înghețate care avea să-l năpăstuiască pe Crane până în februarie anul următor.
Dar deocamdată anul acela nu venise și, din punctul său de vedere, Crane nu făcuse decât să-i scrie fostei iubite o scrisoare defensivă și în mare parte nesinceră, ceea ce nu e nici pe departe cel mai mare păcat comis vreodată de bărbații sau femeile care încearcă să se descotorosească de un flirt din trecut. Cu doar trei zile înainte, terminase Monstrul, una dintre operele sale cele mai întunecate și mai amare, iar la un moment dat în acea lună, septembrie, încheiase și cea mai populară dintre povestirile lui comice, „Mireasa vine la Yellow Sky“, un duel-farsă vioi în care trecutul se confruntă cu prezentul în praful unui oraș texan mitologic. Poveștile sunt atât de diferite, încât mai că nu-ți vine să crezi că au fost scrise de același om — dar la o privire mai atentă, ne dăm seama curând că întunericul și lumina izvorăsc din aceeași sursă și că ambele povești ridică aceeași întrebare fundamentală: unde suntem?
8
Monstrul.
Whilom: un cuvânt vechi, care nu se mai folosește și care înseamnă de demult, pe vremuri, cândva, odinioară. Apare de multe ori în Faerie Queene de Spenser și în alte poezii englezești din secolele trecute, dar face parte și din tradiția familiei lui Crane, fiind un cuvânt folosit de bunicul matern al lui S.C. și de cei patru frați ai acestuia pentru trupa lor de flautiști și toboșari „Whilom drum corps“, o trupă care a rămas activă mai mult de douăzeci de ani, până în primii ani ai copilăriei lui Crane. O parte esențială a acelei copilării s-a petrecut în Port Jervis, care în Monstrul se transformă în Whilomville, iar unul dintre personajele principale ale nuvelei e un băiețel care are vârsta lui Crane când se mutase acolo: Jimmie Trescott, fiul doctorului Trescott, cel pentru care lucrează Henry Johnson, grăjdarul negru care se repede în casa familiei Trescott cuprinsă de flăcări pentru a-l salva pe Jimmie și se alege cu fața arsă.
Monstrul nu doar că se petrece în Whilomville, ci e povestea orașului Whilomville, care ar putea fi oricare orășel cu nouă sau zece mii de locuitori din nordul Statelor Unite și, chiar dacă Henry Johnson cel rămas fără chip devine un monstru atât pentru albii, cât și pentru negrii din Whilomville, adevăratul monstru din poveste e orașul însuși.
Port Jervis/Whilomville e locul unde, în timpul festivităților de 4 iulie 1879, micul Crane asistase la explozia tunului defect care ucisese un negru veteran al Războiului Civil și-l schilodise pe altul, desfigurându-l grotesc pe viață. Un băiețel inteligent ca el trebuie să fi sesizat implicațiile tragice ale incidentului. Doi bărbați negri care luptaseră în armata Uniunii pentru a-i elibera pe frații lor afro-americani de ororile sclaviei fuseseră sfârtecați de unul dintre tunurile care contribuiseră la acea eliberare — chiar în ziua când țara întreagă sărbătorea o sută trei ani de independență a Americii față de britanici. Iar când Crane a mai crescut, urmase linșarea negrului Robert Lewis în aceeași piață publică la început de iunie 1892, gloata beată și urlătoare de două mii de oameni prin care-și croise drum fratele lui Crane într-o tentativă zadarnică de a opri crima comisă la o aruncătură de băț de biserica unde predicase tatăl lui Crane și unde părinții săi înființaseră, în anii 1880, două școli pentru afro-americani. Toate aceste amintiri personale se ghicesc în Monstrul, dar la fel de importantă a fost actualitatea, sumbrii ani 1890, cel mai deprimant deceniu pentru americanii negri după Războiul Civil, pentru că albii din Nord uitaseră aproape cu desăvârșire de promisiunile încălcate ale Reconstrucției, iar decizia Curții Supreme din 1896 în cazul Plessy contra Ferguson transformase victoria Uniunii într-o glumă sinistră. Sclavia murise, dar se născuse o nouă formă de sclavie și, la treizeci de ani după încetarea luptelor, Sudul câștigase.
Crane în biroul său din Ravensbrook, 1897 sau 1898. Pătura și pintenii de pe perete sunt suvenire din călătoria în Mexic (CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
O altă prezenţă din copilăria lui Crane fusese o gravură expusă în casa familiei, o copie în alb-negru a unui tablou din 1848 de T.H. Matteson intitulat Prima rugăciune în Congres. Unul dintre personajele reprezentate în tablou e strămoșul Stephen Crane care trăise în secolul al XVIII-lea și, din moment ce Stephen Crane știa de la părinții lui că tizul său rostise în acea zi rugăciunea de deschidere la Congresul Continental și fusese unul dintre semnatarii Declarației de Independență (fals, dar micul S.C. nu știa asta), era convins că familia sa jucase un rol fundamental în întemeierea republicii — un motiv legitim de mândrie. În Monstrul, o gravură asemănătoare, cu subiect istoric, „Semnarea Declarației“, e expusă în casa familiei Trescott și e unul dintre primele obiecte distruse de foc, singurul pe care Crane îl scoate în evidență din masa informă mistuită de flăcări de la parter. „Pe hol, o limbă de foc ajunsese la sfoara cu care era legată «Semnarea declarației». Gravura alunecă dintr-odată într-o rână, apoi căzu pe dușumea, explodând ca o bombă.“ În clipa următoare, Johnson aleargă la etaj după Jimmie, care doarme în camera lui. Toți oamenii se nasc egali, ne spune documentul, dar așa cum știm de la George Orwell, unii sunt mai egali decât alții, iar Johnson e cel căruia îi revine misiunea de a păstra unitatea familiei Trescott. Tăișul scepticismului și ironiei lui Crane n-a pătruns niciodată mai adânc.
Clocotea, iar sursa mâniei sale nu erau doar defectele și ipocriziile documentelor fondatoare ale Americii sau excluderea americanilor negri de la libertățile acordate americanilor albi, ci toate formele de ipocrizie și excludere, toată gama de insulte pe care o poate folosi societatea pentru a tortura și izola un individ. Crane însuși fusese ținta unor asemenea insulte de-a lungul anilor și deși, ca bărbat alb, beneficiase de libertățile pe care i le acorda o Americă dominată de albi, fusese luat la șuturi, uneori alungat, deci venise momentul să riposteze. La cinci ani după ce, ca debutant în vârstă de douăzeci și trei de ani, fusese alungat de New York Tribune pentru un articol prost înțeles și mult hulit, Crane alege numele de Tribune pentru ziarul de dimineață din povestirea lui despre Whilomville, ziar care gafează în știrea despre incendiu declarându-l pe Johnson mort, deși trăiește. Luat la șuturi de presa din New York după scandalul cu Dora Clark și alungat în ultimă instanță din oraș, un paria pentru poliție, pentru viitorul președinte și pentru toată lumea din cele trei state, în afară de prietenii săi cei mai apropiați — un surghiun identic cu cel la care e supus în poveste doctorul Trescott, condamnat de oraș pentru că-l crease pe monstrul negru Henry Johnson îngrijindu-l și salvându-l de la moarte, în semn de recunoștință pentru că-i salvase fiul. Luat la șuturi de Tribune și alte zeci de voci disprețuitoare, invidioase, cârcotașe de fiecare dată când publica o carte sau îndrăznea să respire în public, pentru ca apoi să se autoexileze din America fiindcă alesese să trăiască alături de o femeie pe care propria lui familie ar fi respins-o. Furia împotriva religiei părinților săi și a metodismului arogant, mortificator al clanului Peck dezlănțuise poeziile din Călăreții negri, și tot o reacție de furie la nenumărate alte lucruri a creat Monstrul.
În ambele cărți există o furie controlată de rigorile artei și, la fel ca limbajul din Călăreții negri — epurat, elementar, total diferit față de proza pe care o scria Crane pe atunci —, structura narativă a Monstrului se delimitează de metoda folosită de Crane în textele mai vechi și e primul său roman/nuvelă povestit din mai multe puncte de vedere. Fragmentarea perspectivelor e esențială aici, pentru că protagonistul poveștii nu e o singură persoană, ci o comunitate întreagă, o mare aglomerare de oameni numiți și nenumiți și, deși familia Trescott și Henry Johnson sunt personajele centrale, lucrurile care se întâmplă în jurul acelui centru sunt la fel de vitale pentru Crane ca lucrurile dinăuntru. Cincizeci și șapte de pagini împărțite în douăzeci și patru de capitole scurte, același tipar ca în celelalte scrieri, dar felul cum sare de la un capitol la altul e diferit aici și, dincolo de schimbările de ton dinăuntrul capitolelor (femei la bucătărie, bărbați la frizerie), există o mișcare de ansamblu a cărții care se împarte în două jumătăți distincte, înainte și după incendiu: orașul așa cum era, apoi orașul care se conturează după nașterea monstrului.
Primul capitol se deschide cu Jimmie Trescott jucându-se de-a trenul 36 care gonește pe șine între Syracuse și Rochester. Se joacă lângă grădina de flori de pe o latură a casei familiei sale; nu departe, în curtea din spate, tatăl său tunde gazonul. Absorbit de joacă, Jimmie aleargă pe lângă stratul de flori trăgând trenulețul după el, iar o roată trece peste margine fără ca el să-și dea seama și retează un bujor. Jimmie e îngrozit. N-are voie să distrugă flori, așa că ia bujorul cu tulpina ruptă și încearcă să-l proptească la loc, doar că floarea i se lasă moale în mână. „Jim nu putea repara lucrurile.“ Intrase în bucluc, îl așteptau pedepse cumplite, nemaivăzute încă, dar Jimmie e un băiat cu conștiință, așa că se duce bărbătește la tatăl său, să-și recunoască fapta. Numai că vorbele nu se lasă rostite și nu-i rămâne decât să arate cu degetul și să spună: „Acolo.“ Nu o dată, nu de două ori, ci iar și iar, dar cum tatăl lui tot nu-l înțelege, se îndreaptă împreună spre flori, deși băiatul îngrozit rămâne tot mai în urmă, înaintând încet și greoi și lăsându-l pe tată să descopere singur problema. Acesta o descoperă, dar în loc să-l certe sau să-l bată măr pe băiat într-o criză de furie — răspunsul automat al tatălui lui Maggie față de celălalt Jimmie din cealaltă carte —, doctorul Trescott îl întreabă calm pe micul său Jim ce se întâmplase, iar când băiatul își descarcă sufletul și-i răspunde sincer că s-a „jucat de-a trenu’“, tatăl cumpănește un moment înainte de a lua o decizie.
— Ei bine, Jimmie, spuse el încet, aș zice că e mai bine să nu te mai joci azi de-a trenul. Nu ești de aceeași părere?
— Ba da, domnule, spuse Jimmie.
Copilul primi pedeapsa fără să se uite la părintele său, apoi se îndepărtă cu capul plecat, târșâindu-și picioarele.
Crane zugrăvește aici o nirvana a clasei de mijloc, cu peluze verzi și case locuite de câte o singură familie, în care tați toleranți își tratează fiii serioși și respectuoși cu justețe și compasiune. În Maggie, violența și brutalitatea sunt la ordinea zilei, pe când în orășelul Whilomville, o floare călcată în picioare e o catastrofă. E o versiune timpurie a Americii idealizate care va fi descrisă mai târziu în filmele cu Andy Hardy din anii 1930, iar după alte două decenii, în seriale de televiziune ca Leave It to Beaver și Father Knows Best, un tărâm al albilor democrați cu căsnicii bune, slujbe bune și inimi bune și solide. La periferia acțiunii apare ocazional câte o persoană afro-americană, aproape întotdeauna o femeie voinică și zâmbitoare care lucrează ca bucătăreasă sau menajeră pentru patronii ei albi și de treabă. O cheamă Belulah sau Ethel, dar de fapt e mereu aceeași Aunt Jemima94 și, pentru că femeia își cunoaște lungul nasului, e îndrăgită și ocupă un loc esențial în familie. Însă din ani în paști, negrul care lucrează pentru familia albă e bărbat.
Un astfel de bărbat e Henry Johnson, care nu e nicidecum Unchiul Tom, deși se preface că ar fi ca să aibă de lucru și să convingă lumea că-și cunoaște lungul nasului. Viața lui e întruchiparea perfectă a dilemei pe care W.E.B. Du Bois o descrie în termeni de „dublă conștiință“ în The Souls of Black Folks (publicată la doar șase ani după ce Crane a scris Monstrul) — reacția psihologică reflexă devenită un mecanism de supraviețuire necesar pentru americanii negri amenințați de legile segregaționiste Jim Crow care cuprindeau Sudul. Legile erau mai puțin constrângătoare în Nord, dar barierele invizibile dintre albi și negri erau aproape la fel de solide, iar Johnson face echilibristică pe această graniță cu un rânjet pe față, având norocul că nu trebuie să mimeze afecțiunea pentru doctor și băiețelul său, care întâmplător e autentică. Întâmplător are și o slujbă bună, care include o locuință deasupra grajdului unde îngrijește calul doctorului și spală, lustruiește și repară trăsura doctorului, cu care-l conduce pe acesta în lungi vizite la pacienții din Whilomville și împrejurimi. Johnson își face bine treaba și, la fel ca omoloagele sale din alte povești, ajunge o figură esențială în gospodărie, numai că, la sfârșitul zilei de lucru, muncitorul modest pe nume Henry se transformă în domnul Johnson cel elegant și țanțoș, „o lumină, o forță și o eminență în suburbia orașului, unde trăiau cei mai mulți negri“. În al doilea și al treilea capitol, Crane schițează cele două versiuni opuse ale acestui om scindat, cu viață dublă, și e ultima oară când îl vedem înainte să se repeadă în casa în flăcări și să înceapă povestea monstrului.
După uciderea bujorului și discuția cu tatăl său, Jim se duce posomorât în grajd, căutând consolare pe lângă Henry, un erou și un sfânt pentru el, dar și un sfătuitor plin de înțelegere în tot ceea ce ține de regulile de bună purtare, pe care Jimmie le încalcă mai des decât s-ar cuveni. „Cei doi erau prieteni“, scrie Crane, iar în capitolul al doilea, în care descrie amănunțit complexitățile prieteniei lor, se apleacă asupra tacticilor ingenioase ale lui Henry de a-l înveseli pe băiețel de fiecare dată când e certat: rememorează propriile pozne, ca de pildă când „uitase să prindă cârligul trăsuricii […] și doctorul îl mustrase“, îi distrage atenția îngăduind „copilului bucuria de a stoarce buretele peste o roată de trăsură“ sau alteori schimbă macazul și-l silește să se căiască „ținându-i lecții […] despre principiile doctorului și arătându-i lui Jimmie faptele sale de ocară“, ceea ce Jimmie acceptă „umil“. Admirația băiatului e prilej de „mare bucurie“ pentru Henry și „cădeau cu totul de acord chiar și fără s-o spună în tot ce-l privea pe doctor, care era pentru ei luna de pe cer“. Se împrietenesc datorită acelei legături nerostite și, deși unul e băiat, iar celălalt, adult, amândoi sunt subalterni, băiatul pentru că e băiat, iar adultul, prin statutul său de angajat, ceea ce face ca legătura dintre ei să fie deosebit de puternică, atât de puternică, încât Henry se repede în casa cuprinsă de flăcări în seara cu pricina și-și riscă viața pentru a-l salva pe micul Jim.
Înainte de asta însă, Henry se transformă în domnul Johnson. După cina luată în bucătărie, Henry se întoarce în camera sa de deasupra grajdului, dezbracă hainele de lucru, se spală la fel de atent ca o doamnă de la curte sau ca un preot care se pregătește de un eveniment important la biserică, își pune hainele pe care le poartă în cealaltă viață și iese la plimbare în aerul plăcut al serii.
Pantalonii de culoarea lavandei sau pălăria de paie, cu panglica ei lucioasă de mătase, nu erau totul. Schimbarea era undeva în străfundurile lui Henry. Dar nici vorbă de țopăială exagerată, ca la dansurile de pe plantație. Era pur și simplu un gentleman liniștit, bine crescut, cu statut, avere și toate celelalte realizări trebuincioase, care ieșise seara la plimbare și nu spălase în viața lui o căruță.
E o seară caldă de sâmbătă, iar străzile orașului se umplu de trecători. În fața poștei s-a strâns lume care așteaptă corespondența de seară, alții așteaptă să intre la o piesă la „micul teatru, o variantă miniaturală spoită și îmbrăcată în pluș roșu a unuia dintre faimoasele teatre newyorkeze“, iar la colțuri de stradă s-au strâns grupuri de bărbați tineri care privesc lumea și fac comentarii nesărate și acide despre orice trecător. Tramvaiele electrice dăngănesc, felinarele cu gaz luminează, lămpile electrice strălucesc și printre toate acestea se plimbă țanțoș fercheșul domn Johnson și nici măcar atunci când niște băieți albi încep să-l sâcâie cu remarci vag jignitoare, acesta nu se lasă deranjat din plimbare de vorbele lor: „Salut, Henry! Te bagi la un dans pe plantație în seara asta?“ „Nu că-i spilcuit?“ „Scoate pieptu’ mai în față.“
Henry nici nu băga de seamă aceste mici împunsături și complimente. Ca răspuns, râdea pe înfundate cu cel mai binevoitor râs, care exprima însă mulțumirea de sine interioară a unui metal nobil.
Tânărul Griscom, avocatul, tocmai ieșea de la frizeria lui Reifsnyder, mângâindu-și bărbia a mulțumire. Pe trepte, lăsă mâna în jos și privi cu ochi mari mulțimea. Deodată, se repezi înapoi în frizerie:
— Oau! făcu el către asistență. Ia uitați-vă la negroteiul care trece!
La vremea aceea, era un cuvânt pe buzele oricui, un termen standard, de toată ziua, care n-ar fi jignit pe nimeni, nici la frizerie şi niciunde altundeva în Nordul alb, iar Crane, care știa cum vorbesc americanii, știe cu siguranță ce face. Când Reifsnyder află că trecătorul e Henry Johnson, frizerul exclamă mirat (în engleza lui cu accent german): „La bariu că nu e Henry Johnson?! Henry Johnson! ! Ce prozdie! Omul ăla e însoțitor într-un vagon Pullman sau așa ceva. Cum ză fie Henry Johnson?“
Crane adaugă că Johnson e perfect conștient de vâlva pe care o stârnesc hoinărelile lui prin oraș și că-i face plăcere, ba îi face chiar o plăcere nebună să-și râdă de nătărăii care-l iau peste picior. O tactică subtilă și potențial periculoasă pentru un negru într-un cartier de albi, dar dacă Henry cel umil muncește cu capul plecat, domnul Johnson, cu pantalonii lui de culoarea lavandei, nu se pleacă în fața nimănui. Râde — apoi își vede de drum în timp ce avocatul și frizerul rămân cu gurile căscate de uimire.
Plimbarea prin zona comercială din Whilomville se încheie când Johnson intră pe strada principală și se îndreaptă spre „casele dărăpănate“ din Watermelon Alley, zona neagră a orașului, unde-i face o vizită lui Belle Farragut, cu care are în acel moment o relație sentimentală, și mamei ei, o femeie grasă și primitoare. Poartă o conversație politicoasă în trei „până târziu“, iar după plecarea lui Johnson, Belle exclamă în fața doamnei Farragut: „O, maică, nu-i așa că e divin?“
Acest capitol, care trebuie să fi fost greu de scris, surprinde pentru că e aproape reușit pentru cineva cu prejudecățile și limitele lui Crane față de alteritate. Sunt și câteva derapaje, momente pe muchia caricaturii sau tributare stereotipurilor epocii (de pildă, „domnișoara Belle Farragut, galbenă ca șofranul“), dar Crane frizează imposibilul cu tentativa sa de a vedea lumea prin ochii unui bărbat negru — ceva aproape nemaiauzit pentru un romancier american alb în anii 1890 — și faptul că e în mare parte credibil, uneori chiar emoționant, dovedește sinceritatea efortului său și imperativul moral care l-a motivat să scrie acest capitol și tot restul cărții.
Povestea capătă apoi amploare, Crane îndreptându-și atenția asupra activităților de sâmbătă seara în oraș, concertul orchestrei din părculeț, tinerii care de obicei detestă concertele, dar vin mereu pentru fete, fetele și băieții care se plimbă câte doi sau câte trei și se măsoară din priviri, dar rareori îndrăznesc să deschidă gura, băiețașii alergând de nebuni prin aglomerație, orchestra cântând un vals și unul dintre tineri comentând ironic că sună ca „motoarele alea noi de pe deal care pompează apă în bazin“, corespondența de seară sosind de la New York și Rochester, masa de oameni din fața poștei amestecându-se cu cea din fața estradei pentru orchestră, un polițist fugărind „o bandă de băieței turbulenți“ care-l maimuțăresc de la distanță, după care brusc „de departe se auzi vuietul asurzitor, răgușit al sirenei de la fabrică“, iar dirijorul, care tocmai ridicase mâna ca să dea tonul muzicienilor pentru un marș popular, o lasă încet în jos cu vârfurile degetelor îndreptate spre genunchi. Sunase prima alarmă.