Inițial, Crane își închipuie că acel cal de trăsură inventase mișcarea respectivă și că era singurul din Londra în stare s-o execute, dar când trăsura
[…] ajunse la intersecția unor străzi în pantă, iar fațada orbitoare a unui music-hall îmi lărgi temporar cilindrul, ce să vezi, erau multe trăsuri acolo, iar la nevoie, toți caii deveneau patinatori. Lunecau în toate direcțiile. Parcă eram la patinoar. Un omnibuz imens fu oprit de o mână care se ivea de sub o umbrelă de pe trotuar, iar caii demni, întrerupți din trapul lor, nu pierdură vremea cu spasme incontrolabile, dizgrațioase. Și ei se proptiră în picioare și-și dădură drumul solemn cât îi ținu elanul.
Nu atât isprava, cât cuvântul a avut în acel moment puterea de a evoca amintiri cu patinatori pe lacuri sub clar de lună, râsete răsunând peste gheață și un mare foc de tabără roșu pe mal, printre tufe de cucută.
Cuvântul „patinoar“ îi evocă alt loc și alt moment și chiar dacă Crane scrie despre Londra (într-un fel), se gândește de fapt la America și la copilăria lui în Port Jervis, ceea ce e un alt mod de a spune că se gândea la nuvela pe care o scria în acel moment, Monstrul, care e plasată într-o versiune imaginară de Port Jervis, un loc care a continuat să trăiască în el și a rămas mereu în gândurile lui chiar și când se afla la un milion de mile depărtare. New York și Asbury Park aveau să dispară ca repere ale memoriei în ficțiunea sa, dar nu și orășelul de la confluența râurilor Delaware și Neversink.
Era limpede că nu-l interesează în mod deosebit să scrie despre Londra și totuși, după acel început succint, a reușit să producă încă cinci părți în același stil sinuos, umoristic, dar pentru că tocmai se întorsese din Grecia, unde văzuse oameni uciși în bătălie și împărțise locul pe vapor cu zeci de soldați morți și muribunzi, trebuie să fi fost o alinare că se afla în Anglia cea adormită și pașnică și cugeta la caii lui dragi ca la o companie de balet pe patine — cel puțin pentru moment și cel puțin pentru cei câțiva dolari în plus pe care-i câștiga astfel.
***
Foarte curând, moartea a bătut iar la ușă, iar când Crane a fost anunțat că murise fiul lui Edmund, care avea doi ani și jumătate, vestea l-a paralizat așa de rău, că abia a reușit să răspundă. „N-am scris“, îi spune fratelui său într-o scrisoare datată 22 iulie, „pentru că e o scrisoare atât de greu de scris. Nu știu ce să-ți spun. Nu pot să spun lucrurile convenționale și totuși sunt atât de puține formule pe care le-aș putea folosi ca să exprim față de tine ce simt la moartea micuțului Bill cel neînfricat. Dragul de Bill, cum îmi fuma el pipele!“ De această dată, cuvintele l-au trădat. Cu siguranță avea intenții bune și înțelegea cât de profund sufereau fratele și cumnata sa, dar spunând atât de puține și evitând „lucrurile convenționale“, scrisoarea pare slabă și neadecvată — nu neapărat rece, dar distantă. Poate că Edmund i-a înțeles reticența și nu s-a așteptat la mai mult din partea lui. Sau poate că l-a iertat — sau a fost prea absorbit de moartea băiatului ca să observe ce scrisese fratele său.
După zece zile, când Velestino, câinele ziarului, moare de răpciugă, Crane e mult mai puțin rezervat în prima scrisoare pe care i-o trimite în august lui Scovel (pagina 37), care-i cumpărase cățelușului o zgardă în Grecia și cu siguranță avea să-i compătimească pe colegii săi corespondenți care luptaseră atât să salveze câinele.
O durere prea mare pentru cuvinte; altă durere transpusă imediat în cuvinte. Nu putem trage nicio concluzie de aici, dar e o discrepanță asupra căreia merită să ne aplecăm. „Dragă Harry, prietenii vechi nu-și scriu niciodată. E aproape o lege, dar în seara asta, Cora și cu mine vrem să-ți vorbim pentru că ești singurul care va înțelege. Tocmai a murit Velestino — acum nici două ore.“ La sfârșitul scrisorii e un post-scriptum: „Dacă ai la îndemână vreuna dintre fotografiile cu el făcute pe vapor, să ni le trimiți.“
Apoi, pe 19 august, s-a întâmplat accidentul.
Era ziua de naștere a lui Harold Frederic, iar soții Crane au închiriat o birjă ca să-i ducă la petrecerea organizată de Kate Lyon cu acea ocazie. Numai că, din neatenție, calul a fost prost înhămat la trăsură. La un moment dat pe drumul de treisprezece kilometri până la Kenley, calul a sărit din chingi, trăsura s-a răsturnat, izbindu-i de pământ pe Crane și Cora, care s-au lovit zdravăn. El s-a ales cu nasul spart și un genunchi rănit, iar ea, cu vânătăi, cucuie și tăieturi — o căzătură urâtă, în urma cărora amândoi au avut dureri cu săptămânile. În scrisoarea trimisă în octombrie lui Scovel, care plecase deja din Europa pentru a relata pentru World despre goana după aur din Klondike, Cora scrie: „În aug. era cât pe ce să murim într-un accident de trăsură […] Era ziua lui Harold și ne duceam la el acasă, la un prânz festiv — îți imaginezi cum ne-am făcut apariția, plini de praf și de sânge. Drăguții de ei ne-au invitat în casă, ne-au tratat, apoi ne-au dus în Irlanda, unde am petrecut trei săptămâni încântătoare în sălbăticie…“
Așa au ajuns soții Crane în Irlanda — la invitația lui Frederic, care se întâmpla să fie un susținător fățiș al independenței legislative a Irlandei și prieten cu Charles Parnell, motiv pentru care unul dintre admiratorii săi cu dare de mână îi oferise o casă mare în satul Ahakista din Dunmanus Bay. Cei doi convalescenți au ajuns acolo pe ocolite și asta pentru că Crane semnase încă un contract cu McClure, de această dată pentru un articol despre experiența de a călători de la Londra la Glasgow cu Scotch Express, așa că prima etapă a călătoriei spre Irlanda i-a dus în Scoția — însoțiți de ilustratorul William L. Sonntag Jr., care urma să îmbrace frumos vorbele lui Crane.
Aparent, nimic mai plicticos decât această misiune, care în termeni contemporani ar fi echivalentul unui reportaj despre călătoria fără sare și piper între Boston și Washington cu trenul expres Acela. Și nu doar în câteva paragrafe, ci pe cinci mii de cuvinte sau douăsprezece pagini de carte tipărite mărunt. Se pune numaidecât întrebarea: cum să scrie cineva atât de mult despre atât de puțin fără să adoarmă cititorul? Așadar începem articolul cu prudență, ferindu-ne de propriile așteptări modeste, dar după câteva comentarii introductive despre arhitectura impunătoare, mai degrabă bombastică a gării Euston, despre șuvoaiele de călători care coborau din birje în fața clădirii și despre activitățile hamalilor dinăuntru, începem să înțelegem că e preludiul unui film documentar despre procesul complicat de a transporta sute de oameni între două orașe aflate la mare depărtare unul de altul. Nu e povestea călătoriei unui scriitor până la Glasgow, e povestea trenului, monstrul de oțel dezlănțuit zis Scotch Express, iar de la început și până la sfârșit, Crane nu folosește niciodată cuvântul eu. Nu-l vedem nici urcându-se în tren sau stând în compartimentul său în timp ce trenul se îndreaptă spre Scoția, deplasându-se „din țara unui accent în țara altui accent […] de la un fel de a fi la altul, de la un obicei la altul“. La fel ca în majoritatea schițelor newyorkeze de început, Crane e invizibil. Ba chiar și mai radical, aici, toți ceilalți pasageri sunt și ei invizibili. Protagonistul e trenul și singurii oameni pe care-i vedem în tren sunt bărbatul care-l conduce și cel care întreține focul care-l mână înainte.
Înaintând la rândul său, Crane transformă premisa plicticoasă a articolului său de informare într-o meditație palpitantă despre interdependența dintre om și mașină și, prin observație atentă și curiozitate neabătută, drumul spre nord cu o viteză medie de 79,8 kilometri pe oră devine la fel de captivant ca o expediție pe altă planetă. Nu doar pentru că e atât de bine executat, ci și pentru că, dincolo de exactitatea fenomenologică a observațiilor sale, Crane conturează și o poziție filosofică despre natura demnității omenești.
În esență, „Scotch Express“ e o analiză a imensei rețele umane de care depinde funcționarea cu succes a unui sistem feroviar — și, prin extensie, funcționarea cu succes a oricărui proiect omenesc care vizează un număr mare de oameni. Două principii trebuie să opereze simultan: un spirit de cooperare (încrederea în ceilalți), dar și un spirit al responsabilității personale (încredere în sine). Aceasta a fost lecția pe care Crane a învățat-o în barca de salvare, iar acum o duce cu un pas mai departe, aplicând-o mecanismului după care funcționează Scotch Express. Toată lumea participă și toată lumea are o treabă de făcut, de la birjarii și hamalii din gară la paznicul în uniformă albastră care-și îndeplinește sarcina de a închide ușile trenului „cu importanță solemnă“ la muncitorii care se ocupă de semnalizare, pregătindu-se de plecarea trenului.
În acest post de manevră înalt se găsesc multe manete care alcătuiesc niște rânduri dese, scânteietoare. Ar semăna perfect cu o orgă dintr-o biserică grandioasă dacă aceste șiruri de manete numerotate și marcate n-ar simboliza ceva mult mai acut uman decât o claviatură. E nevoie de patru oameni care să cânte la această așa-zisă orgă și e o încordare permanentă. Zi și noapte, noapte și zi, acești patru oameni umblă de colo până colo, de la o manetă la alta, iar sub mâinile lor, imensa mașinărie înalță imnul nesfârșit al unei lumi în acțiune, semnalele care se ridică și coboară și butoanele țăcănind în dansul lor.
După ce locomotiva purpurie e cuplată la vagoanele din spatele ei, trenul iese domol din stație, scuipând când aburul se acumulează, iar în scurt timp traversează suburbiile Londrei, „o monotonie […] de ziduri de piatră sau cărămidă atent construite“, până când urcă în vârful unui deal și iese în câmp, unde trenul accelerează și-și începe goana „prin peisaje cu locuințe omenești roșii pe un pământ verde“. Poate un ecou al tărâmului verde și plăcut al lui Blake, iar în curând, „locomotiva purpurie […] zboară ca vântul“.
Puțini oameni știu azi cum e să călătorești într-o trăsură trasă de cai, dar milioane de americani încă merg cu trenul, mai ales pe dens populata Coastă de Est, iar senzațiile descrise de Crane în urmă cu mai bine de o sută de ani, în timp ce gonea spre Glasgow, sunt încă izbitor de familiare pentru noi, cei din secolul XXI. De pildă, când trece printr-o mică gară unde expresul nu oprește: „Era ca o procesiune triumfală, cu o viteză dătătoare de fiori. Poate că, trecând pe lângă un post de manevră situat aproape de șine, a descris un arc nespus de grațios, un efect exploziv neașteptat, dogit, urmat de saltul mortal razant cu marginea peronului lung.“ Sau atunci când intră într-un tunel: „Brusc realizezi că trenul zboară spre o gură neagră dintre dealuri. Se cască tot mai larg văzând cu ochii, iar în următoarea clipă, locomotiva s-a avântat în fieful tuturor demonilor vântului și ai zgomotului. Viteza nu fusese controlată, iar larma era atât de mare, încât aveai pur și simplu senzația că stai în mijlocul unei sfere imense, cu pereți negri. Construcția tubulară pe care ți-o impunea rațiunea n-avea niciun sens. Era o sferă neagră însuflețită de țipete.“ Sau la trecerea unui tren lent: „În depărtare, un marfar vuia fumegând spre nordul Angliei pe una dintre cele patru șine. Depășirea unui asemenea tren a fost un splendid fleac pentru locomotiva sprintenă și, în timp ce expresul zburător își întrecea fratele mai slab, am putut auzi cum cealaltă locomotivă pufnește slab și imatur o dată sau de două ori, l-am putut vedea pe fochist făcându-i cu mâna colegului său mai norocos, am văzut un șir de vagoane care zăngăneau prostește, cu încărcătura acoperită cu prelate, după care trenul a rămas în urmă.“
Viteză dătătoare de fiori. Acelui monstru magnific i se datoreză iureșul de senzații noi, schimbătoare și, deși înaintează cu o viteză medie de optzeci de kilometri la oră, există și momente când prinde nouăzeci și cinci, ba chiar o sută, transformându-se într-o rachetă a forței pure în acea lume fără mașini sau avioane. Mii de oameni au pus umărul pentru ca un astfel de monstru să existe, iar dacă monstrul va ajunge la Glasgow în siguranță și la timp, asta depinde de felul în care compania feroviară își desfășoară trupele răzlețe, îndepărtate. Până la urmă însă, esențială e munca unui singur om, pe umerii căruia apasă întreaga greutate a operațiunii. Dacă acesta nu-și face bine treaba, nimic nu mai are sens și toți ceilalți vor fi trudit în zadar.
Abia după un timp și după câteva pagini din articol, cititorul are în sfârșit revelația că Crane se află în cabină, cu omul care conduce trenul. Dincolo de toate comentariile sale însuflețite despre efectele fizice și emoționale ale călătoriei cu monstrul, cel care domină gândurile lui Crane este acest om, iar într-un final, acest angajat anonim de la London and North Western Railway este, pe lângă trenul însuși, adevăratul subiect din „Scotch Express“.
Mecanicul merita contemplat. Era pur și simplu un bărbat tăcut de vârstă mijlocie, cu barbă și mici riduri care trădau gentilețe și bunăvoință întinzându-i-se de la ochi spre tâmple, care stătea la postul său privind afară pe geamul rotund, în timp ce mâinile îi alergau din când în când de la o manetă la alta. Rareori își schimba atitudinea sau expresia. Cu siguranță nu există mecanic de locomotivă care să nu simtă frumusețea meseriei, dar emoțiile sunt adânci și mai degrabă nerostite, la fel ca în mintea unui bărbat care se bucură de mulți ani de o soție bună și frumoasă. Pe chipul mecanicului nu se citea decât echilibrul detașat al unui om a cărui minte e absorbită inteligent de treaba lui. Dacă înăuntru avea loc vreo dramă teribilă, nu dădea niciun semn. Era atât de cufundat în vise despre viteză, semnale și aburi, că te și întrebai dacă miracolul goanei lui furtunoase, al galopului său prin Anglia îl atingea în vreun fel pe acel călăreț impasibil al făpturii de foc.
Ar trebui să se știe prea bine că mecanicul de locomotivă e omul cel mai de soi care poate exista oriunde în lume. E sarea pământului. E cu siguranță mai demn de prețuire decât soldatul și mai bun decât cei care colindă mările pe corăbii. Nu e plătit prea mult și fruntea nu-i e aureolată de distincții, dar ca eficiență pură, constantă, rece și fără exaltare de om cumpătat, cinstit, cu mintea curată, nu vei găsi altul mai bun. Așa că omul singuratic care, de la postul său din cabină, păzește bani, vieți și onoarea drumului, e o priveliște frumoasă. Toată chestiunea e estetică.
De fapt, Crane pune accentul pe descrierea unei vieți exemplare. Admirația sa față de mecanicul de tren britanic seamănă cu sentimentele pe care le nutrise pentru Billy Higgins și Edward Murphy de pe Commodore și explică de ce nu-l interesase deloc să-i intervieveze pe rege sau pe prințul moștenitor pe când relata despre războiul din Grecia, preferând să scrie un articol despre conversațiile sale cu șase infanteriști de rând. Fă-ți treaba fără să te vaiți sau să te bați cu pumnul în piept, ține capul plecat și mergi înainte pentru că așa trebuie, ține minte că ești responsabil în fața ta și a altora, chiar dacă ei habar n-au cine ești — și nu șovăi. Pentru Crane, aceasta era calea spre onoare și, pe măsură ce gândirea i se maturiza, a început să formuleze un crez personal despre cum ar trebui să fie trăită o viață merituoasă. „Barca de salvare“ fusese primul pas; acesta era al doilea.
„Scotch Express“ e un articol de revistă despre un drum lung cu trenul între Londra și Glasgow, unul dintre numeroasele texte ocazionale înghesuite în cele șapte sute cincizeci de pagini ale imensului volum de Opere complete ale lui Crane, în care sunt adunate toate schițele și articolele de ziar care nu se referă la război. Nu e foarte cunoscut și e rareori tipărit în antologii, dar, pe lângă calitățile literare, textul pune în evidență evoluția operei târzii a lui Crane, acea ultimă perioadă frenetică în care implicarea lui în lume i-a deschis noi și noi teritorii omenești, iar optimismul, ca și pesimismul, i s-au adâncit. Prin târzii nu mă refer, desigur, la timpul pe ceas sau pe calendar, ci la tot ce a scris după împlinirea vârstei de douăzeci și cinci de ani.
***
De la Glasgow, Crane și Cora au luat feribotul pe râul Clyde până la Queenstown, actualul Cobh, și și-au început vacanța irlandeză alături de familia Frederic. Se pare că cele două cupluri s-au simțit minunat împărțind acea casă mare și, pe măsură ce durerile căpătate după accidentul de trăsură se domoleau, moralul a crescut, energia a revenit, iar pământul s-a rotit în jurul axei sale de încă douăzeci și una de ori. Până pe 9 septembrie, Crane a terminat Monstrul, iar în restul sejurului a explorat orașele și satele de coastă din extremitatea sudică a Irlandei, cu ochii și urechile deschise pentru că se pregătea să producă noi cuvinte pentru casă, masă și supraviețuire.
„Însemnările irlandeze“ sunt cinci microschițe care numără în total șaisprezece pagini, dar toate scrise precis, cu vigoare și mână sigură. Mica insulă era patria unei pături însemnate din populația New Yorkului din ultimii cincizeci de ani, iar Crane pare să fi urmărit în mod deosebit să pătrundă în atmosfera acelui leagăn ancestral, unde se avântă cu mult mai mult entuziasm decât în celelalte locuri vizitate până atunci, ca de pildă Hot Springs, Galveston, ba chiar și Mexic. Gustase deja puțin din traiul în Anglia, imperiul care stăpânise Irlanda în ultimii patru sute de ani și, cum Crane nu avea încredere în putere și lua instinctiv partea celui slab, i-au fost simpatici irlandezii încă înainte să pună piciorul pe pământ irlandez. O poziție de neînțeles pentru cineva care, în primele texte de ficțiune, îi tratase pe majoritatea irlandezilor transplantați la New York ca pe o ceată de bețivani scandalagii, dar poate că tânărul se înțelepțea la bătrânețe.
Prima schiță, „Queenstown“, nu e doar pătrunzătoare, ci și de un umor nebun, Crane remarcând, când coboară de pe vapor pe o ploaie torențială:
Cork plângea ca o vădană. Numai o gheretă te-ar fi protejat de ploaie, nu o manta. Pasagerii care o luau posomorâți fiecare pe drumul său păreau niște specimene ale unei noi varietăți de burete. De la docuri la gară și de-acolo până la un hotel din Queenstown, drumul călătorului era ticsit de oameni care mai aveau habar și de altceva în afară de convenții; vizitii, hamali și paznici care păreau să se ridice deasupra legii, pricepând o glumă, o poezie, ba chiar și o ciudățenie. Diferența față de Anglia nu ține de amplasare și nici măcar de culoarea ierbii. Ține de licărul din ochii oamenilor.
E prima comparație pe care o face între irlandezi și englezi, contrastul între mintea și temperamentul flexibile pe care le percepe la unii și rigiditatea tristă, tipicară, de care dau dovadă ceilalți, cum reiese din nou la sfârșitul articolului. Exprimându-și admirația față de „curajul de a vorbi verde-n față“ al irlandezului, Crane vede în el genul de om care „ar încerca să joace patruzeci de partide de șah deodată și ar juca rezonabil de bine“, după care urmează imediat paragraful final:
Ploaia s-a risipit în sfârșit în golf, iar de pe deal se putea vedea puntea largă a navei Howe. Pe cenușiul apei strălucea flamura albă a marinei engleze, emblema omului care nu poate juca decât câte o partidă odată.
În următorul text, „Ballydehob“ (un sătuc din Roaringwater Bay), revine asupra subiectului, dar de această dată nu-i mai arde de joacă, pentru că evocă străvechea dușmănie care, de mai mult de zece generații, îi ține captivi pe cuceritori și cuceriți într-o stare de animozitate reciprocă neclintită.
Nimeni dintre cei care trăiesc aici nu are bani. Micul comerciant englez, cu respectul său istovitor pentru o clasă și disprețul reflex pentru altă clasă, cu zeii de tinichea la care se închină, ar putea fi aici mare patron și le-ar putea face zile amare oamenilor într-un fel sau altul, până când aceștia ar recurge la metoda de apărare care le e mereu la îndemână, capacitatea de a-l jupui de viu cu un umor care pentru el ar fi limbă străină. Pentru că printre lipsurile și calitățile și defectele sale, colosalele sale defecte, irlandezul are întotdeauna acest tăiș delicat pentru dușmani, pentru prieteni, pentru el însuși, pumnalul ancestral al vorbei iuți și pătrunzătoare ce decurge dintr-o privire iute și pătrunzătoare — o moștenire care poate pune lumea în mișcare. Iar Royal Irish Constabulary pescuiește păstrăvi în râurile vecine.
Royal Irish Constabulary dă titlul următorului său articol și, ca să nu fie loc de confuzii, Crane nu se referă la poliția irlandeză, ci la forțele britanice prezente în Irlanda, care supraveghează așa-zisele cartiere turbulente, atente la orice semn de frământare politică în timp ce-și fac treaba de polițiști. „Nu poți privi Irlanda drept în față fără să vezi o mulțime de polițai“, scrie Crane, și e plin de garnizoane peste tot, până și în așezări minuscule ca Ballydehob, cu câte patru până la zece polițiști la doar două sau trei sute de locuitori, instituind ceea ce S.C. descrie corect ca „ocupație militară absolută“. Totuși, Crane nu-și poate înăbuși un oarecare sentiment de milă față de acei tineri care sunt atât de boicotați de localnici, încât trăiesc într-o izolare comparabilă cu cea a paznicilor de far „de la o margine amară de lume, lângă o mare îndepărtată“. Nu le e îngăduită nici măcar mica politețe a unui salut din cap sau a unui bună ziua mormăit, iar dacă nimeni nu catadicsește să se uite la tine, devii invizibil. „În tot sudul Irlandei vezi țărani întorcând ochii ostentativ în cealaltă direcție când trece un polițai. Pare a fi perfect limpede […] e o linie trasată atât de ferm, încât se înalță ca un gard.“ Și Dumnezeu s-o cruțe pe fata prinsă că flirtează cu unul dintre acei englezi — va fi ostracizată sau pedepsită pentru asta —, așa că, pentru a-și umple orele pustii ale vieților lor solitare, membrii Royal Irish Constabulary pescuiesc păstrăvi.
După care Crane nu se mai ocupă de englezi. Începuse să se acomodeze și, cu cât ia parte mai plenar la viața irlandeză, cu atât mai bine o vede — vede în ea — și-i savurează contradicțiile, pentru că Irlanda are ceva care seamănă cu Crane însuși, o perpetuă pendulare între întuneric și lumină pe care reușește până la urmă s-o surprindă în al patrulea text, „Un sat pescăresc“. E o scurtă adiere de proză de doar trei pagini și jumătate, care se desfășoară într-o zi importantă din viața comunității — ziua „primei capturi respectabile a anului“ — și începe cu „un omuleț zbârcit, potopit de o melancolie profundă, pescuind fără sorți de izbândă la capătul danei“. E Mickey, un veteran deziluzionat, relicvă a unei lumi uitate, iar când un tânăr în bluză albastră vine spre el într-o bărcuță cu vâsle, cu barca încărcată cu „trei coșuri rotunde, pline ochi cu macrou“, Mickey aruncă o privire capturii, clatină „din cap a jale“ și spune: „Ei, acuma, Denny. Asta nu-i cine știe ce pradă.“ Tânărul răspunde, pufnind: „Ba-i a mai de soi pradă pe anu’ ăsta, Mickey. Hai, acuma.“
Conversația continuă o vreme, sinuoasă, Mickey plângând după vremurile de glorie când peștele se găsea din belșug și „umplea apele estea“, dar gata, spune el, gata, „S-a du-usără tot!“, în timp ce tânărul Denny lasă coșurile „pe mâinile a cinci băieței incompetenți, dar veseli, ca să le ducă la o căruță care aștepta cu măgarul înhămat“.
După încă un paragraf în care se apleacă asupra diferențelor de caracter dintre Denny și Mickey, Crane își îndreaptă iar atenția asupra căruței trase de măgar, iar de-aici decurge o scenă extraordinară despre un efort comun și o coordonare fantastică, pentru că întregul sat ia parte la pregătirea peștelui pentru piață, o acțiune colectivă asemănătoare cu cea a companiei feroviare din „Scotch Express“, doar că la o scară mai mică și mult mai intimă, iar pentru noul Crane cel renăscut în cele treizeci de ore petrecute în barca de salvare — „cea mai grozavă experiență din viața lui“ — ceea ce vede în acel sătuc irlandez în acea zi de la mijloc de septembrie din 1897 se apropie cel mai mult, din tot ce a scris vreodată, de o viziune a unui paradis terestru.
Măgarul cu căruța lui plină de pește lucios, flancată de băieții care răcneau și râdeau, a trecut în galop pe chei și înainte pe o stradă din sat până când l-au oprit pe un mal plin de pietriș, în locul unde se schimbă culoarea gârlei. Acolo, douăzeci de oameni de ambele sexe și de toate vârstele pregăteau peștele pentru piață. Macroul, frumos ca tăvile de argint gravate la flacără, ajungea mai întâi pe o masă mare, în jurul căreia munceau atâtea femei câte încăpeau ca să se poată mișca. Fiecare dintre ele putea curăța un pește din două mișcări de cuțit. După care spălătorii, bărbați aplecați asupra jgheaburilor pline de apă de la pârâu, clăteau peștele până când gura de vărsare devenea un element sinistru care transforma într-o clipă pârâul din ceva vesel care spăla orzul sălbatic și buruienile de pe deal într-un șuvoi rău, ursuz și înroșit. După spălare, peștele ajungea la un grup de fete care aveau cuțite și îl tăiau așa încât fiecare pește se făcea plat așa cum îl vedem pe masă la micul dejun. Iar după fete urmau bărbații și băieții, care frecau temeinic fiecare pește cu pumni mari de sare brută, care era mai albă ca zăpada și strălucea în lumina zilei într-o mulțime de fațete lucitoare, ca diamantele. Ultimii erau ambalatorii, deprinși să potrivească în butoaie o cantitate de macrou nici prea mare, nici prea mică și presărau întruna straturi abundente din sarea lucitoare. Mai erau multe grupuri intermediare de băieți și fete care duceau peștele dintr-un loc în altul și-l stivuiau uneori ca să fie la îndemâna muncitorilor mai importanți.
Un copac mare își întindea ramurile deasupra locului. Umbra frunzelor sale avea un efect religios, de biserică dedicată muncii.
În acest timp, bătrânul Mickey cel ursuz stă la capătul danei și pescuiește la fel de disperat și de zadarnic ca și până atunci. „Lovi-i-ar nenorocu’!“ își spune în sinea lui, iar când cerul se întunecă, iar durerile reumatice i se furișează iar în oase, bătrânul se ridică și strânge undița. „Valurile se izbeau de pietre. El o pornește spre întunericul intens al străzilor orașului.“