Căpitanul bateriei […] a trimis un om în spate, să aducă alt binoclu. Primul binoclu fusese nimerit de un glonț. Bărbatul a încurcat ordinul și s-a întors cu o sticlă de vin.
Glonțul ajuns acolo l-a lovit [pe locotenent] în gât — direct în gât. Omul a căzut fulgerător — de parcă cineva venit din spate i-ar fi secerat picioarele. Brațele lui au schițat pe pământ un singur gest lung, țeapăn și tremurat, apoi n-a mai mișcat. Preț de-o clipă, oamenii lui au rămas ca trăsniți, pur și simplu ca trăsniți. E ca atunci când căpitanul e măturat de pe punte în mare în timpul unei furtuni. Se pierd două lucruri: căpitanul și ceea ce știe căpitanul despre cum se conduce corabia în furtună.
Turcii nu veneau potop și nici grecii nu stăteau neclintiți. Era pur și simplu o încleștare mișcătoare, schimbătoare, înverșunată, furioasă, în care n-ai fi știut pe cine să pariezi sau unde să fugi.
S-au scurs douăzeci de clipe de tumult, apoi în față n-a mai rămas decât o mulțime de turci morți, dar niciunul dintre aceștia nu era suficient de aproape ca să-i vezi fesul roșu. Nimic nu indica postura, expresia, caracterul uman — erau doar niște puncticele întunecate pe un câmp verde. Era mereu aceeași sugestie — o bătălie cu vagul, cu fantomele.93
Crane și Cora au plecat iar din Atena pe 17 și s-au îndreptat spre Domokos cu barca folosită de World pentru corespondenți, pe care au împrumutat-o de la Scovel. Acolo era așteptată o nouă bătălie importantă, dar până să ajungă ei, prințul moștenitor își retrăsese trupele și le trimisese la Termopile, încă un act de autosabotaj din partea comandantului. Următoarele zile au fost printre cele mai urâte pe care le-au trăit în război, iar evenimentele care s-au întâmplat pe drumul de întoarcere la Atena sunt consemnate în cea mai pesimistă dintre relatările lui Crane, transmisă prin telegraf de la Atena la New York pe data de 22 (la patruzeci și opt de ore după declararea armistițiului) și publicată în Journal cu titlul „Stephen Crane vorbește despre ororile războiului“. Articolul a fost scris la bordul unui cargou, St. Marina, care a plecat din Chalkida pe 18 mai și, deși are doar trei pagini și jumătate, e ticsit de incidente. Între timp, orice iluzii despre război și-ar fi făcut Crane la sosirea în Grecia fuseseră spulberate pe de-a-ntregul.
Transportăm răniții din Domokos. La bord sunt opt sute de oameni sfâșiați de gloanțe, unii morți. Vaporul cu aburi era folosit înainte pentru transportul oilor, dar a fost rechiziționat de guvern pentru a servi drept ambulanță. Nu e un loc plăcut nici pentru omul zdravăn, dar victimelor războiului nu le mai arde să fie pretențioase, așa că soldații nu se plâng. Vaporul nu e suficient de spațios pentru cumplita sa încărcătură. Dar oamenii trebuie mutați, așa că opt sute de soldați însângerați stau claie peste grămadă într-o hazna unde e o căldură insuportabilă și o lumină atât de slabă, că nu se cunosc viii de morți […]
Aproape de chepeng, unde bat cu privirea, e un bărbat împușcat în gură. Glonțul i-a străpuns amândoi obrajii. Doarme cu capul pe pieptul unui camarad mort, ca pe o pernă. Cu siguranță a stat treaz multe zile, a mărșăluit doar cu pâine și apă, ca să sfârșească rănit la Domokos, apoi la bordul acestui vapor. E prea epuizat ca să se mai sinchisească de rană sau de oribila lui pernă. În golf bate briza, iar nava se clatină, lovindu-i între ei pe răniți.
În afară de încărcătura de soldați morți și răniți, pe navă încep să urce apoi femei și copii care fug din orașele lor înainte de invazia turcilor. „Cred că e miercuri“, notează Crane. „Suntem la Stilida.“ Se repetă aceeași panică pe care o văzuse la cetățenii din Volos. Crane folosește barca corespondenților de la Journal ca să ajute la recuperarea bunurilor de la spitalul de campanie din zonă și
[…] în timp ce medicamentele erau urcate la bord, eu am coborât pe țărm, unde se îmbulzeau ultimele femei cu copii.
O dâră lungă de praf brăzda câmpia verde pe unde se retrăsese Smolenskis. Iar oamenii se uitau lung într-acolo, apoi la munții măreți din spatele orașului, de unde veneau turcii. Pe chei erau îngrămădite toate bunurile din gospodăriile orașului […]
După plecarea noastră, Stilida a tăcut ca un oraș al morților. Următorii ei locuitori aveau să fie soldați turci. Vaporul cu aburi și goeleta au dus o sută optzeci și trei de oameni la adăpost, peste mal de Termopile, unde erau ancorate navele de război. Femeile și copiii erau uzi până la piele când i-am debarcat cu bărcuțele […] Printre fugari erau vreo treizeci de femei cu bebeluși în brațe. Bieții bebeluși urlau, iar mamele gemeau. Dar o mulțime de fetițe stăteau cuminți, neînțelegând ce se petrece.
În general, refugiații păreau buimăciți. Mai ales bătrânele. Dezrădăcinate din locul unde trăiseră atâta vreme, căutau spre mal cu ochii roșii, așezate pe boccele grosolane cu haine și pături.
După un ultim drum cu barca la spital, pentru a evacua infirmierele Crucii Roșii și răniții rămași, Crane își încheie corespondența îndreptându-și atenția asupra unui soldat anume.
Când și ultima barcă s-a desprins de mal, un soldat a venit și i-a spus ceva traducătorului, care a clătinat tăgăduind din cap. Soldatul s-a întors în tăcere.
Pe vapor, corespondentul dumneavoastră l-a întrebat în treacăt pe traducător ce spusese soldatul, iar acesta a răspuns că-i ceruse să fie dus la Chalkida, pe motiv că e bolnav. Traducătorul a considerat că omul era prea zdravăn ca să se urce pe un vas cu răniți.
Am trimis pe cineva pe țărm și, cu puțin efort, l-am găsit pe soldat. Avea febră, era împușcat în gambă și avea genunchii jupuiți de cât stătuse îngenuncheat în tranșee. L-am adăugat pe lista de răniți, apoi am pornit spre Chalkida.
În război vezi mai degrabă asemenea lucruri decât glorie, moarte eroică, steaguri, flamuri, urale și victorie.
Crane ajunsese la limita suportabilului și s-a văzut silit să vorbească în șoaptă, într-o proză aproape invizibilă. Mai avea câteva articole de scris înainte de a părăsi Grecia și le-a scris unul câte unul, dar educația sa își atinsese limita. După un lung și chinuitor efort care a durat aproape două luni, elanul cu care Crane pornise la război s-a împotmolit în mâlul realității trăite, iar în final a învățat ceea ce știuse deja încă dinainte să ajungă acolo. Singura diferență — dar era o mare diferență — a fost că de această dată văzuse totul cu ochii lui.
În scurtul răgaz petrecut în Atena ceva mai devreme în acea lună, fusese împreună cu Bass și Cora într-un studio foto, ca să pozeze pentru portrete formale, îmbrăcați în ținute cum purtau pe atunci corespondenții, fără îndoială împrumutate pentru ocazie, iar când s-au întors la Atena din Chalkida cu vaporul cu aburi, fotografiile erau gata. Crane arată mai chipeș și mai spectaculos decât în oricare altă fotografie. E așezat picior peste picior pe niște pietre de recuzită, poartă o pălărie cu boruri largi, o haină cu guler înalt, o curea petrecută peste piept, de care e agățat tocul din piele care-i atârnă într-o parte, și cizme înalte de piele. Are privirea hotărâtă, pătrunzătoare, mustața îi e mai stufoasă decât în fotografiile mai vechi și, cu o țigară între degetul mare și arătător, pare un om suplu și avid de acțiune. Cora stă pe aceleași pietre, îmbrăcată în aceeași costumație, versiunea feminină, cu o pălărie mai mică pe cap, o bluză de culoare închisă cu mâneci bufante, o fustă largă de lână și două curele de piele care i se încrucișează pe piept, de care atârnă o butelcă și o geantă. E durdulie, dar cochetă, se simte în mod evident bine în pielea ei și, cu mâna stângă pe șoldul stâng, pare în largul ei în noul rol de corespondentă de război. Pe 22 i-a oferit lui Crane una dintre fotografii cu o dedicație glumeață, camaraderească: Amicului Stevie / cu cele mai bune urări / „Imogene Carter“.
Au plecat din Atena cândva în ultima săptămână din mai și s-au îndreptat spre Paris. Erau însoțiți de Velestino, câinele ziarului, și de doi greci, frați gemeni, care răspundeau la numele de Ptolemeu, pe care-i angajaseră ca servitori. Au rămas la Paris aproape două săptămâni, timp în care cățelul a ronțăit perdelele și mocheta din camera de hotel într-o seară când a fost lăsat singur (pagubele i-au costat o mică avere), după care, în loc să se întoarcă în Statele Unite, au traversat Canalul și s-au mutat în Anglia ca domnul și doamna Stephen Crane.
7
Aveau motive temeinice să nu se întoarcă în America. În primul rând, unde, cum și în ce condiții ar fi trăit acolo? New York ieșea din discuție, iar de când fosta proprietară de la Hotel de Dreme fugise de datorii din Jacksonville, și Florida devenise un teritoriu interzis. Colonelul Stewart i-a scris Corei și a anunțat-o că, în ciuda eforturilor sale, fratele lui refuza în continuare să divorțeze de ea, așa că o căsătorie cu Crane era imposibilă, deci nici dacă și-ar fi dorit o viață liniștită în Port Jervis (ceea ce nu-și doreau), n-ar fi putut s-o aibă. Dac-ar fi trăit împreună sub același acoperiș în vreun orășel de provincie, nefiind căsătoriți, pentru familia lui Crane ar fi însemnat scandal și umilire, iar mezinul rătăcitor le crease și așa destule neplăceri cu problemele lui recente din New York. Anglia era însă mai puțin rigidă ca atitudine față de căsătorie, iar acolo, oamenii erau mai puțin porniți să-și bage nasul în treburile personale ale altora. Noul lor prieten și susținător Harold Frederic plecase din America în Anglia cu treisprezece ani în urmă și nu numai că era însurat și tată a patru copii, dar mai avea și o a doua familie cu altă femeie, cu care mai avea trei copii. Față de aranjamentul lui Frederic, planul de a se prezenta în public ca soț și soție părea relativ simplu.
Cu toate acestea, nu era simplu. Cora era căsătorită cu un englez, trăise la Londra, în casa socrului ei, din 1889 până în 1892 și, așa cum a sfătuit-o cumnatul ei în scrisoarea în care-i anunța refuzul lui Stewart de a divorța, dacă se căsătorea cu Crane sau încerca să se prezinte ca doamna Crane, „ar trebui să ai mare grijă să păstrezi secretul, căci pentru mare parte dintre prietenii tăi trebuie să rămâi doar doamna Stewart“. Deci trebuia să aibă grijă, dar în definitiv, Cora nu mai umbla în cercurile vechilor ei prieteni. Avea să-și facă prieteni noi împreună cu bărbatul pe care avea să-l numească din acel moment soțul ei și, oricât i-ar fi fost de greu respectivului soț să întoarcă spatele Americii, au existat circumstanțe atenuante, iar de când devenise „cel mai temeinic insultat scriitor dintre Atlantic și Pacific“, poate că traiul în Anglia avea să-i aducă o oarecare ușurare. Decizia de a traversa Canalul Mânecii și de a se stabili într-o casă din Oxted, Surrey nu a fost o soluție temporară, ci o revizuire radicală a vieții pe care o duceau și pe care-și doreau s-o ducă pe viitor. Soții Crane aleseseră exilul.
***
Harold Frederic i-a primit cu brațele deschise și s-a ocupat de adaptarea lor la viața din Anglia. El însuși american transplantat, trăise deja ce trăiau ei în acel moment și nu doar că i-a îndrumat spre locul care i se părea potrivit pentru ei, ci le-a și găsit o casă — care se afla întâmplător la treisprezece kilometri de casa pe care o împărțea cu partenera lui de origine americană, Kate Lyon, și cu cei trei copii ilegitimi ai lor. Frederic, un bărbat voinic, sincer și cumsecade cu suflet mare, era cu cincisprezece ani mai în vârstă decât Crane, iar după ce scrisese în New York Times acel articol lung despre Semnul roșu (în care descrisese romanul ca „extraordinar“, „una dintre cărțile nemuritoare“), bărbatul mai tânăr era deja predispus să vadă în el un prieten. După prima întâlnire la Londra, prietenia lor s-a sudat, fără îndoială pentru că și-au dat seama că au un fond comun și că urmaseră trasee asemănătoare pentru a ajunge unde se aflau în acel moment. Născut în Mohawk Valley, Frederic fusese crescut în Utica, New York de către părinții săi, metodiști stricți. Era jurnalist încă din ultimii ani ai adolescenței, condusese ziare în Utica și Albany, iar de când venise în Anglia ca să lucreze pentru Times, publicase cinci romane. Cel mai recent, The Damnation of Theron Ware, era o descriere sumbră și realistă a ruinei și decăderii unui preot metodist și fusese pe locul al cincilea pe lista bestsellerurilor americane din 1896 (cu trei poziții peste Semnul roșu). Unul dintre cei doi bărbați era mai zgomotos, mai masiv și mai bătrân decât celălalt, dar amândoi erau romancieri care lucrau și ca jurnaliști și amândoi trăiau cu femei în aranjamente domestice neconvenționale — motiv pentru care Frederic i-a orientat pe soții Crane spre Surrey, un bastion al renegaților care fugeau de codurile restrictive din Anglia victoriană, aflat la doar treizeci și cinci de kilometri la sud de Londra. Printre localnici se numărau membri ai Fabian Society și o brigadă consistentă de scriitori printre care Ford Hueffer (viitorul Ford Madox Ford), criticul Edward Garnett și soția sa, renumita traducătoare Constance Garnett, și romancierul scoțiano-canadian Robert Barr, care au devenit cu toții prieteni cu soții Crane. Henry James locuia ceva mai la sud, în Lamb House din Rye, iar Joseph Conrad, în Essex, la distanță de două comitate. Și cu ei a legat o prietenie strânsă, James arătându-i tânărului său compatriot o bunăvoință de unchi, iar Conrad devenind primul și cel mai intim frate literar al lui Crane. America rămăsese la un milion de mile depărtare.
Cei doi s-au mutat în casa închiriată cam pe la mijlocul lunii iunie. Era o construcție de suburbie lipsită de imaginație, din cărămidă și țigle, purtând denumirea pompoasă de Ravensbrook Villa, situată într-o viroagă umedă la poalele unui deal, în niciun caz un loc ideal pentru un om cu plămâni slabi, dar s-a dovedit a fi unul excelent pentru scris, iar în cele zece luni cât au trăit acolo, Crane a sclipit iar. Într-o izbucnire asemănătoare înflăcărării din 1894, a produs o nuvelă de cincizeci și șapte de pagini și povestiri de douăsprezece, douăzeci și una și treizeci de pagini la fel de bune, dacă nu chiar mai bune decât tot ce scrisese până atunci — Monstrul, „Mireasa vine la Yellow Sky“, „Moartea și copilul“ și „Hotelul albastru“ —, dar chiar și textele scrise pentru bani în acele luni sunt printre cele mai bune schițe pe care le-a publicat vreodată în ziare și reviste: „Impresii din Londra“, „Însemnări irlandeze“ și „Scotch Express“, care vorbesc despre peisajele descoperite în noua lui viață pe insulele saturate de ploaie din Atlanticul de Nord. Au fost ultimele lui schițe. În ultimii trei ani, activitatea sa de jurnalist s-a limitat în general la reportaje din Cuba în timpul Războiului Hispano-American și, deși a scris multe alte povestiri bune, niciuna dintre ele n-avea să se mai ridice la nivelul atins la Ravensbrook. A fost așadar o perioadă remarcabilă, cu atât mai remarcabilă cu cât Crane și-a scris capodoperele în condiții tot mai constrângătoare.
***
La scurtă vreme după ce s-au instalat, Crane și-a făcut timp să întocmească o listă cu toate povestirile pe care le scrisese, atât cele publicate, cât și cele nepublicate, notând locurile unde le depozitase în America, precum și lungimea fiecăreia. Își evalua resursele financiare, estimând dacă el și Cora aveau suficient ca să-și încerce norocul în Anglia, iar după câteva zile i-a trimis o scrisoare fratelui său Edmund, cerându-i să-i trimită manuscrisele a două dintre povestirile despre Ciudad de México, „Înțelepții“ și „Cei cinci șoareci albi“, pe care le lăsase în biroul din Hartwood. A trecut ca adresă de corespondență sediul lui William Heinemann de la Londra, iar din acel moment, în cele zece luni petrecute în Oxted, a continuat să-și ascundă reședința după sediul oficial al editorului său și nu i-a spus niciunuia dintre frații săi unde locuia de fapt. Și nici despre Cora nu le-a suflat o vorbă.
Pe la sfârșitul lui iunie a început să scrie Monstrul.
Între timp, probabil că banii pe care Cora îi luase cu ea din Jacksonville se terminaseră, iar după două săptămâni la Paris, putem presupune că lui Crane nu-i rămăsese practic nimic din onorariul de reporter de război. Ca să mai reducă din cheltuieli, i-au găsit de lucru unuia dintre frații Ptolemeu la vecinul lor, Edward R. Pease, secretarul Fabian Society, care locuia împreună cu familia lui în apropiere, în orașul Limpsfield. Crane i-a făcut reclamă lui Constantin Ptolemeu numindu-l „majordom în cămașă“ și, deși doamna Pease a considerat că lăsa de dorit ca majordom, copiii ei au fost cuceriți pe loc. Soții Crane l-au păstrat pe celălalt frate, Adoni, ca să-i ajute cu treburile gospodărești la Ravensbrook, dar S.C. s-a obișnuit curând să se repeadă până în Limpsfield ca să fie bărbierit de Constantin, care era maestru în materie și-i făcuse acest serviciu în Grecia.
Secretarul Fabianilor, deși prietenos, disprețuia aceste ședințe de bărbierit, considerându-le mofturi aristocratice. Ca bun socialist, credea că bărbații cu judecată ar trebui să se bărbierească singuri.
Puștiul de douăzeci și unu de ani care dormise pe lăzi de cărbune și umblase cu pantofii găuriți pe când era scriitor sărac la New York avea acum bărbier personal, servitor, câine să-i țină companie, o vilă închiriată și o soție care nu doar că-l adora, ci-l considera cel mai strălucit literat din lumea anglofonă. Ar fi interesant să știm ce părere avea el despre toate astea și cât i-a fost de greu sau de ușor să se adapteze acelor circumstanțe noi — admițând că s-a adaptat vreodată. Toate indiciile exterioare arată că părea fericit acolo, dar suferea de acea grande maladie incurabilă de care organismul său n-a reușit să scape niciodată și, chiar în timp ce producea unele dintre cele mai bune texte din viața sa, visa cu ochii deschiși că fuge în Sudan, Africa de Sud sau India, să relateze despre războaie, sau că, asemenea prietenului său Scovel, apucă lungul drum al goanei după aur în Klondike, care devenise un balamuc canadian forfotind de zeci de mii de căutători. N-a ajuns în niciunul dintre aceste locuri, dar, chiar dacă a rămas în Anglia, continuând să-și scrie povestirile, ele i-au tot alergat prin minte.
Aveau să fie strâmtorați, dar era o șansă s-o scoată la capăt, în cele din urmă, câtă vreme Crane producea texte vandabile, la tarife suficient de mari ca să poată trăi din ele. Numai că locuința avea doar câteva piese de mobilier disparate, așa că au fost nevoiți s-o mobileze singuri și, neavând suficienți bani gheață, au cumpărat cele necesare pe datorie. Pe măsură ce camerele goale deveneau tot mai puțin goale, Crane scria, Adoni făcea muncile mai grele, iar Cora, după propria ei formulare dintr-o scrisoare trimisă în octombrie lui Scovel, era „menajera-șefă, fata în casă etc., dar îmi place și suntem fericiți — foarte fericiți“. Era totodată și o bucătăreasă și cofetăreasă excelentă, pe care vizitatorii veniți la ceai o lăudau pentru chiflele sudiste calde și gogoșile americane (James se dădea în vânt după gogoși) și, cum aveau atâția prieteni noi aproape și alții care soseau de la Londra și din străinătate, primeau deseori musafiri, încă un lucru la care Cora excela (Edmund Gosse a descris-o ca „foarte vie și plăcută“), dar și mâncarea pentru musafiri și vinul cu care le umpleau paharele costau bani, așa că, în efortul de a găsi o mică sursă de venit constantă, Crane și Cora au hotărât s-o învie pe Imogene Carter ca jurnalistă mondenă și de modă, cu o rubrică de duminică intitulată „Scrisori europene“ dedicată femeilor care citeau ziare americane. Au reușit să încropească zece astfel de articole, cele mai multe publicate în New York Press (datorită lui Curtis Brown), împărțindu-și îndatoririle — Cora scriind despre modă, iar Crane, despre chestiuni sociale —, și, deși Crane a desființat Scrisorile, spunând că sunt „mizerabil de proaste“ și că le scriau în cel mult douăzeci de minute (fără îndoială o exagerare, din moment ce se întind pe câteva pagini), există și câteva pasaje încântătoare printre vorbăria despre vizita în Anglia a regelui Siamului și despre tratamentul de păr al lui Sarah Bernhardt. Dar nu a fost de-ajuns ca să le mențină interesul și, ca multe alte planuri de sărăcire rapidă din istorie, proiectul a murit de moarte bună.
***
Primul dintre reportajele britanice ale lui Crane a fost „Impresii din Londra“, un text în opt părți publicat în trei episoade de British Saturday Review. Năstrușnic ca ton, se ferește cu o plăcere perversă să îndeplinească vreuna dintre promisiunile din titlu și, în loc să ofere cititorului o primă reacție a unui călător american la o Londră imensă și impunătoare, Crane își reduce amploarea observațiilor la ceea ce vede pe geamul trăsurii după ce pleacă de la gară într-o noapte întunecoasă, cețoasă. E aceeași lentilă îngustă pe care o folosise în urmă cu cinci ani în „Camionul în pană“ și, încă o dată, așa cum se întâmplă în multe alte texte scrise între cele două momente, e interesat în primul rând de punctul de vedere, de subiectivitatea percepției umane confruntate cu spectacolul fragmentat al așa-numitei lumi obiective. Poate nu Einstein sau Niels Bohr, ci Teoria Relativității după Crane.
Trăsura ieși în sfârșit de sub bolta luminată de felinarul cu gaz în întunericul vast. Acesta lăsă locul contururilor tulburi ale unei străzi ce părea a fi un culoar spre o peșteră monstruoasă. Felinarele care licăreau ici și colo semănau cu luminițele de pe căștile minerilor. Nu erau nici pe departe eficiente ca lumini, ci doar mici limbi palide de gaz care, în momentele lor cele mai eroice, nu puteau dezvălui decât un lucru despre tunel — direcția generală. Dar în orice caz mi-ar fi plăcut să văd melancolia unui reflector chemat să străpungă atmosfera. În acea lumină, fiecare om stătea în micul său cilindru vizual, ca să spunem așa. Era mai mare decât ghereta unei santinele și mai mică decât un cort de circ, dar pereții săi erau opaci și nimeni nu știa ce se petrece dincolo de dimensiunile acelui cilindru.
Pentru că se vede atât de puțin, naratorul se concentrează asupra sunetelor, observând că roțile trăsurilor sunt acoperite cu cauciuc și scot un huruit care aduce aminte de biciclete și, cum copitele cailor sunt protejate, nu scot „tropotitul crunt“ la care se aștepta. În contrast cu New Yorkul cel zgomotos și asurzitor, unde ai zice că „fiecare cetățean e obligat prin lege să se doteze cu tobă și cinele“ pentru a face cât mai mult zgomot,
[…] această Londră se mișca ceremonios și prudent ca un cioclu. Era și totuși nu era liniște. Poate că se auzea un zumzăit slab, un bâzâit generat inevitabil de mii de oameni trăind laolaltă, și totuși, dacă mă gândesc mai bine, mie-mi suna a liniște. Ciulisem urechile să aud muzica Londrei, sunetul existenței a cinci milioane de oameni în același loc. Îmi imaginasem ceva grav, extraordinar de grav, basul unei orgi mitice; dar, în ceea ce mă privește, am găsit doar liniște.
O liniște urmată curând de o surpriză. Calul de la trăsură merge într-un „trap iute“, dar când ajung în vârful unei pante, iar strada plouată lucește în fața lor de parc-ar fi acoperită de gheață, Crane se așteaptă s-o ia
[…] de-a dura. Într-un asemenea accident, o birjă devine […] tun, iar omul se pomenește că a plătit în șilingi privilegiul de a sluji drept proiectil. Calculam de zor ce fel de arc aveam să descriu în zbor, dar calul rezolvă criza printr-un șiretlic abil pe care nu mi l-aș fi imaginat. Se înfipse liniștit pe picioarele lui ca niște bețe, apoi, cu o veselie blândă, își dădu drumul grațios ca pe tobogan până la poalele dealului. Ajuns jos, se redresă cu mare dibăcie și o luă la trap prin alt tunel.