Între timp, mașinistul dădea la vâsle, după care a dat la vâsle corespondentul, apoi mașinistul. Cenușii la chip și aplecați de spate, roteau mecanic, cu schimbul, vâslele de plumb. Silueta farului dispăruse de la capătul sudic al orizontului, dar într-un final, o stea palidă a răsărit din mare. Dârele șofrănii de la apus au lăsat locul întunericului în care se contopeau toate, iar spre răsărit, marea era neagră. Pământul dispăruse, din el rămăsese doar vuietul grav și trist al valurilor.
La începutul capitolului cinci, Crane explorează și mai mult întunericul din jurul bărcii:
O noapte pe mare într-o barcă deschisă e o noapte lungă. Când în sfârșit s-a întunecat, strălucirea luminii care se ridica din mare înspre sud s-a făcut complet aurie. La orizont, spre nord, a apărut o lumină nouă, o lucire slabă, albăstrie la marginea apei. Aceste două lumini mobilau lumea. Altfel nu se zăreau decât valuri.
„Mobilau lumea“ sună uluitor și neașteptat — uluitor cu sensul de frumos, neașteptat în sensul de bază al lui uluitor —, mai ales pentru că substanța „mobilei“ se reduce la două surse de lumină îndepărtate și, pentru că vine imediat după finalul surprinzător al capitolului patru, când bucătarul se întoarce brusc spre mașinist și întreabă, apropo de nimic (la fel cum și naufragiile sunt apropo de nimic), „Billie, care-i plăcinta ta preferată?“, urzeala de texturi și tonuri a poveștii atinge o nouă densitate, o nouă complexitate a sensului. Cu câteva fraze-cheie care se repetă pe parcurs, („mașinistul dădea la vâsle, după care a dat la vâsle corespondentul, apoi mașinistul“, la care se adaugă refrenul „dacă e să mă înec — dacă e să mă înec — dacă e să mă înec“ care s-a repetat aproape de finalul celui de-al patrulea capitol și se va repeta iar la începutul capitolului șase, de fiecare dată mai scurt, păstrând mai puține propoziții din versiunea originală), devine limpede că „Barca de salvare“ are structura unei bucăți muzicale, o fugă în care voci sau fire disparate se suprapun tot mai mult până când încep să se contopească, iar odată cu căderea nopții începe și partea de stretto a fugii, finalul care va aduna vocile disparate și le va contopi într-una singură, o alegere care va crea un sunet diferit decât cele pe care le-am auzit în porțiunile textului de până în acel moment, un sunet la fel de grav ca mugetul valurilor.
Mașinistul și corespondentul vâslesc cu rândul în întuneric. În timp ce unul doarme pe fundul bărcii, cu apa rece împroșcând în jur, celălalt vâslește până când rămâne fără vlagă. Moment în care-l trezește cu delicatețe din „somnul de moarte“ pe cel adormit și-l întreabă dacă poate să preia el o vreme, iar dacă cel adormit e corespondentul, va răspunde „Sigur, Billie“, apoi vor face schimb de locuri până când vine momentul să predea iar ștafeta. Se poartă unul cu celălalt cu o politețe senină și prevenitoare fără ca vreunul dintre ei să se plângă vreodată.
Corespondentul continuă să vâslească singur în noapte, privind în jos la bucătarul și mașinistul care dorm, unul cu brațul pe după umărul celuilalt, și-i vede ca pe niște „prunci ai mării, o ipostază grotescă a pruncilor pădurii din vremuri străvechi“. Până și căpitanul, mereu de veghe, pare să fi ațipit, „iar corespondentul s-a gândit că rămăsese singurul om care plutește pe fața oceanelor. Vântul care se abătea asupra valurilor avea glas, un glas mai trist decât sfârșitul.“ Un rechin apare lângă barcă, la o lungime de vâslă — „o străfulgerare lungă de lumină albăstrie […] o aripioară enormă săgetând apa ca o umbră“ —, dar amenințarea îl lasă ciudat de rece pe corespondent. Își dorește ca unul dintre ceilalți să fie treaz ca să împărtășească experiența cu el, dar toți trei sunt morți pentru omenire, dormind duși în apa care băltește pe fundul bărcii, iar corespondentul continuă să vâslească solitar.
Capitolul cinci lasă loc capitolului șase, iar corespondentul e tot singur, meditând la cei șapte zei furioși ai mării în timp ce bolborosește cunoscutul său refren, „dacă e să mă înec — dacă e să mă înec — dacă e să mă înec“, numai că începe să-și depășească simpla iritare, căpătând o perspectivă mai largă asupra situației sale, pe care n-o mai tratează ca pe o insultă personală, ci ca pe o problemă filosofică în măsură să afecteze orice om care înfruntă forțele iraționale ale naturii.
Când omul pricepe că natura nu-l consideră important, că universul nu va fi schilodit dacă el dispare, la început îi vine să arunce cu pietre în templu și i se pare cumplit că nu se găsesc nici pietre și nici temple. Orice manifestare vizibilă a naturii ar fi de bună seamă ținta săgeților lui zeflemitoare.
Apoi, în lipsa unui lucru tangibil pe care să-l huiduie, poate că simte dorința de a cere socoteală unei personificări, de a implora, în genunchi, cu mâinile întinse rugător, spunând: „Da, dar eu mă iubesc.“
O stea rece și înaltă într-o noapte de iarnă, acesta e răspunsul pe care omul simte că l-a primit din partea ei. Pricepe atunci patosul situației în care se află.
Mintea corespondentului rătăcește, întorcându-se inexplicabil la o poezie pe care o citise în copilărie, cu atâta timp în urmă încât „uitase că uitase versurile“, o dulcegărie oribilă despre un soldat din Legiune care zace muribund în Alger și nu-și va revedea niciodată patria, un text care nu-l impresionase în niciun fel în copilărie pentru că, deși își dădea seama că ar fi trebuit să i se facă milă de soldatul pe moarte, „pentru el nu conta nici cât vârful rupt al unui creion“.
Acum îi revenise însă în minte, în mod bizar, ca o făptură vie, omenească. Nu mai era doar imaginea câtorva zbateri din pieptul unui poet care-și bea ceaiul și-și încălzește picioarele la sobă; era o realitate — aspră, jalnică și precisă.
[…] Departe, la orizontul algerian, un oraș alcătuit din mici pătrate se contura pe un cer decolorat de ultimele nuanțe ale apusului. Corespondentul, care trăgea la rame și visa la mișcările tot mai încete ale buzelor soldatului, a simțit emoția unei înțelegeri profunde și cu desăvârșire impersonale. Îi părea rău de soldatul din Legiune care murea în Alger.
O nouă divagație a lui Crane exprimată într-un flux al conștiinței, similară potopului de gânduri care se rostogolesc prin capul Puștiului din New York în „Cei cinci șoareci albi“, dar și o parabolă a felului în care Crane alege să-și scrie povestea, o poveste în interiorul poveștii din viața reală care este „Barca de salvare“, un text care se petrece în Florida, dar e scris într-o iarnă geroasă în inima statului New York, fără îndoială într-o cameră încălzită de un foc tihnit care seamănă cu camera în care corespondentul și-l imaginează pe poetul care scrie despre soldatul din Algerul cel încins și îndepărtat. Poezia tot proastă rămâne și, pentru că e scrisă într-un limbaj mort, soldatul e deja mort înainte să moară, dar băiatul pe care-l lăsase indiferent e acum bărbat, un corespondent care vâslește în beznă ca să-și salveze viața și care a înțeles în sfârșit patosul situației în care se află, ceea ce i-a îngăduit să ajungă la o „înțelegere cu desăvârșire impersonală“ care pătrunde dincolo de limbajul mort al poeziei și i-l redă pe soldatul mort cu tot patosul situației acestuia. Acum poezia poate să-l impresioneze nu pentru c-ar fi bună, ci pentru că nu mai contează. Contează ceea ce e omenesc și viu, situația umană, la fel de umană ca a lui, așa că poate să-i pară „rău de soldatul din Legiune care murea în Alger“.
Totul la obiect, desigur, dar totodată oarecum smintit, pentru că această paranteză mentală e cauzată și de presiune, de confuzia extremă produsă de o zi întreagă și o jumătate de noapte într-o barcă de salvare: o realitate psihologică născocită de o minte care a început să cedeze sub chinuitorul efort fizic.
Căpitanul se deșteaptă, corespondentul și mașinistul fac din nou schimb, iar când corespondentul se întinde lângă bucătarul adormit, dinții îi clănțănesc de frig și „cântă toate melodiile la modă“. Doarme atât de profund încât atunci când aude o voce „în ultimul hal de epuizare“, are senzația că a trecut doar o clipă: „Facem schimb?“ Iar corespondentul răspunde: „Sigur, Billie.“
Ceva mai târziu, căpitanul îi cere bucătarului „să ia o vâslă de la pupa și să țină barca îndreptată spre mare“. Asta pentru ca mașinistul și corespondentul „să-și tragă amândoi sufletul“ și să le dea „șansa“, cum spune căpitanul, „să-și recapete forțele“. Așa că dorm iar somnul celor morți, „iar vântul și apa care biciuiau necruțător aveau asupra lor același efect ca asupra unor mumii“. În acest moment al luptei lor, principala preocupare e să țină bărcuța într-un echilibru dificil între mare și țărm și trebuie să-și folosească toate abilitățile de navigație cu ambarcațiuni mici pentru ca bărcuța să nu se apropie prea mult de valurile înșelătoare, dar nici să nu fie purtată prea mult în larg și să piardă contactul cu uscatul. În timp ce bucătarul ține vâsla, lângă barcă apare alt rechin sau poate același. Apoi e din nou rândul corespondentului să vâslească. Căpitanul îi dă whiskey și apă ca să-i „potolească tremurul“, iar când corespondentul ajunge din nou, a nu știu câta oară, la epuizare, se întoarce spre mașinist și întreabă „Billie… Billie, facem schimb?“, iar pentru a nu știu câta oară, mașinistul răspunde: „Sigur“.
La începutul ultimului capitol, corespondentul deschide ochii și vede în jur cum se crapă de ziuă. Cerul e cenușiu la început, dar pe măsură ce minutele trec, „apa se colorează în carmin și auriu. Dimineața a apărut în sfârșit, în toată splendoarea sa, cu un cer albastru pur și vârfurile valurilor aprinse de lumina soarelui“. Acum știe ce culoare are cerul și, pentru că a ajuns la o „înțelegere impersonală“ a lucrurilor, poate să privească lumea cu un ochi obiectiv, limpede. Cercetează orizontul îndepărtat și iată ce vede: dune de nisip, câteva căsuțe negre și o moară înaltă și albă înălțându-se deasupra lor. Par a fi semne de viață, dar totul e pustiu. Niciun om, câine sau bicicletă — nimic.
În barcă s-a ținut sfat.
— Ei bine, a spus căpitanul, dacă nu vine nimeni să ne ajute, atunci ar trebui să încercăm numaidecât să răzbim prin valuri. Dacă mai stăm mult aici, vom fi prea slăbiți ca să ne mai putem ajuta singuri.
Ceilalți i-au dat dreptate în tăcere. Barca s-a îndreptat spre plajă. Corespondentul s-a întrebat dacă se urcase vreodată cineva în vârful turnului uriașei mori de vânt și dacă privise vreodată de acolo în direcția mării. Turnul era un colos care stătea cu spatele la necazurile furnicilor. Pentru corespondent, era într-un fel o reprezentare a naturii impasibile la zbuciumul omului — natura în vânt și natura în viziunea oamenilor. În acele clipe nu i se părea nici crudă, nici binevoitoare, nici înșelătoare, nici înțeleaptă. Ci indiferentă, cu totul indiferentă.
Crane vizitase deja acel loc în mintea lui de multe ori, dar de această dată îl trăia pe pielea lui, reînvățând lecții vechi într-un fel care avea să i le întipărească în oase pentru totdeauna, iar din acel moment avea să se orienteze spre o nouă înțelegere a misiunii sale de scriitor. Dacă natura e indiferentă la zbuciumul omenirii, asta nu înseamnă că e crudă și nici măcar ostilă, ci doar că nu are niciun sens intrinsec sau are un sens atât de inaccesibil inteligenței omenești, încât până la urmă tot lipsită de sens e. Poate că un plan există, dar existența ei n-are alt temei sau scop decât autoperpetuarea ca forță oarbă, iar omenirea e lăsată să se descurce singură, să-și găsească singură sensuri în legăturile umane subtile, nerostite, ca în cazul celor patru bărbați naufragiați împreună într-o bărcuță, incapabili să ajungă pe țărm. Ca jucător, Crane știa că atunci când zarul se rostogolește, rezultatul ține doar de hazard. Să uităm de Dumnezeu, de destin, de soartă — și să înțelegem că suntem conduși de forțe arbitrare pe care nu le controlăm. Patru bărbați naufragiază într-o barcă. Trec prin același calvar, dar trei dintre ei vor supraviețui și unul nu. De ce? Întrebarea nu doar că n-are răspuns, dar n-are nici sens. Billie Hawkins moare. Jelește-l păstrându-l în amintire, amintește-ți de el jelindu-l, iar dacă întâmplarea face să scrii, pune-l în povestea ta, iar dacă povestea ta din 1897 e suficient de bună, va fi citită multă vreme, așa cum e citită azi de un om care stă singur într-o cameră în Brooklyn, New York, la o sută douăzeci și doi de ani după evenimente.
Cei patru se îndreaptă spre plajă. E o certitudine că barca se va răsturna cu mult înainte să ajungă și, în timp ce mașinistul cârmește bărcuța cu spatele, principala întrebare este când se vor răsturna și cât de mult vor fi nevoiți să înoate. „Talazurile uriașe dinspre țărm săltau mult barca“, ne spune naratorul, după care intră în joc ultimul element al poveștii, vocea finală a fugii care schimbă brusc șansele de supraviețuire în bătălia ce urmează: epuizarea, o imensă și copleșitoare epuizare fizică. Mintea corespondentului „era dominată în acele momente de mușchi, iar mușchilor nu le mai păsa. I-a trecut prin cap doar că ar fi păcat să se înece“. Trebuie să lupte pentru viață chiar în momentul în care dorința de a trăi îi e seacă, dar abia apucă să formuleze acest gând, că începe bătălia. Un val alb gigantic „s-a abătut vuind asupra bărcii […] Barca a alunecat pe coamă, a săltat pe creasta furibundă, trecând peste ea, apoi și-a dat drumul pe spinarea lungă a valului.“ Urmează apoi încă un val: „Potopul clocotitor de apă albă a înșfăcat barca și a răsucit-o aproape perpendicular. Apa s-a revărsat înăuntru din toate părțile.“ Căpitanul îi avertizează că „următorul ne pune capac, fără doar și poate“ — și așa e. „Cel de-al treilea val s-a avântat înainte, uriaș, furios, implacabil. A înghițit cu totul bărcuța și, aproape imediat, bărbații au căzut în mare. O bucată dintr-o centură de salvare rămăsese pe fundul bărcii, iar corespondentul a strâns-o la piept cu mâna stângă în timp ce era azvârlit peste bord.“
Urmează o relatare detaliată a zbaterii sale în apa înghețată, cu mintea pendulându-i între confuzie și claritate în timp ce rezistă epuizării crescânde. Mașinistul înoată „iute, cu forță“. Bucătarul, încins cu o vestă de salvare, a urmat instrucțiunile căpitanului și stă pe spate cu o vâslă în mâini, înaintând „ca o canoe“. Căpitanul stă agățat de barca răsturnată cu brațul zdravăn, luând în piept valurile. Între timp, corespondentul înoată câinește încet, „pe îndelete“, ca să-și păstreze forțele, atent doar la „apa zgomotoasă“ și curenții schimbători de sub el în timp ce gândurile i se risipesc tot mai mult, atât de detașat încât atunci când privește înainte spre țărm, îl vede „întinzându-se înaintea lui ca un tablou. Era foarte aproape de el în acel moment, dar el era impresionat ca omul care vede o scenă din Britania sau Olanda într-o galerie de artă“. Repetă pentru ultima oară refrenul care i-a trecut prin cap de la bun început, doar că acum e în surdină, mai simplu și mai direct, epurat de orice înfloritură retorică în timp ce trupul său istovit continuă să înoate spre uscat.
„O să mă înec?“ se gândea. „E cu putință? E cu putință? E cu putință?“ Poate că omul ar trebui să-și vadă propria moarte ca pe un ultim fenomen al naturii.
Simțind pericolul în care se află corespondentul, căpitanul îi strigă să vină spre barcă, dar nu e un lucru ușor, necesitând un efort devenit aproape copleșitor pentru el.
Luptând să ajungă la căpitan și la barcă, și-a zis că înecul ar putea fi o soluție bunicică pentru un om sleit de-a binelea, o încetare a ostilităților însoțită de enorm de multă ușurare, și s-a bucurat, pentru că de ceva timp mintea îi stăruia îngrozită la momentele de agonie. Nu voia să sufere.
Pare să abandoneze, resemnându-se cu gândul morții în valuri, deși a ajuns la o aruncătură de băț de țărm, numai că are noroc, marele noroc de a fi salvat tocmai de unul dintre valurile ucigașe care amenințaseră să-l înece, un val atât de mare și de puternic, încât îl catapultează peste barcă până în apa care-i ajunge doar până la brâu. Corespondentul se ridică în picioare, dar e prea epuizat, așa că în clipa următoare cade. Valurile îl izbesc iar, curentul îl trage iar, dar are noroc și de această dată. Un bărbat de pe mal „care fugea și se dezbrăca, se dezbrăca și fugea [a intrat] sărind în apă […] Era gol, gol ca un copac iarna, dar în jurul capului avea un nimb strălucitor ca al sfinților. L-a înșfăcat cu putere pe corespondent, trăgându-l insistent și împingându-l cu nădejde. Corespondentul, obișnuit să nu facă risipă de cuvinte, i-a zis: «Mulțumesc, amice.»“
Bineînțeles că mașinistul n-are norocul de a fi salvat de un val sau de altceva, iar sfântul gol nu-l poate ajuta. Cei trei supraviețuitori sunt întâmpinați cu „mărinimie și căldură“ de oamenii care se adună în jurul lor, în timp ce „o siluetă nemișcată, șiroind de apă era purtată încet pe plajă, doar pentru a fi întâmpinată cu ospitalitatea diferită, sinistră a mormântului“.
Povestirea se încheie cu un salt de douăsprezece ore de la dimineață la întuneric.
La căderea nopții, valurile albe se rostogoleau încolo și încoace sub lumina lunii, iar vântul ducea glasul grozavei mări până la oamenii de pe țărm, care au simțit atunci că pot fi tălmaci.
Tălmaci ai elementelor. Tălmaci ai liniei de hotar între coerență și încețoșare. Oracole moderne care descifrează măruntaiele lumii.
***
Pământ, aer, foc și apă. Poet al situațiilor extreme, Crane a fost și un cercetător dedicat al celor patru elemente clasice, iar forța primară, chiar primitivă a celor mai bune opere ale sale izvorăște din adaptarea sa la ordinea (și haosul) natural al mersului lucrurilor. El nu inventează, ci observă, iar în povestirile, romanele și schițele sale vedem, pasaj după pasaj, elementele așa cum puțini alți scriitori au reușit să le prezinte. Să ne gândim la pământ, de pildă, și brusc vom vedea peisajele zugrăvite în Semnul roșu al curajului, deșertul din sud-vestul Texasului descris în „Un om și alții“, câmpurile cu porumb uscat din „Lupta pe viață și pe moarte din Nebraska“. Dacă ne gândim la aer, vom vedea imediat nenumăratele ilustrări ale luminii, norilor, vântului, zăpezii, ploii și viforului din „Hotelul albastru“ și „Oameni în bătaia furtunii“, soarele căzând pieziș pe puștile lucitoare din „Un episod din război“ și precizia acelui efect nuanțat al luminii întrezărit de corespondent în timp ce vâslește prin întuneric în „Barca de salvare“: „Spre sud, cineva făcuse în mod evident un foc de semnalizare pe plajă. Era prea jos și prea departe ca să se vadă, dar arunca [în] spatele falezei o reflexie scânteietoare, trandafirie, care se deslușea din barcă.“ Dacă ne gândim la foc, avem în față focul iscat în cartierul sărac din schița newyorkeză pe care a scris-o în 1894 pentru Edward Marshall, chimicalele explozive care ard fața omului din Monstrul și focul care i s-a arătat spre sfârșitul vieții într-un vis și s-a transformat în „Încătușat“, o poveste despre un incendiu care izbucnește într-un teatru pe a cărui scenă e captiv un bărbat. Situații extreme. Situații omenești inserate în cadrul unui mediu natural specific și, cum e norocosul posesor al unui spirit de observație ieșit din comun — ca și al unui talent de a-și transpune observațiile în cuvinte la fel de ieșit din comun —, Crane transformă ceea ce altminteri ar fi simple abstracțiuni în ceva palpabil, o bază pe care cititorul să poată sta pentru a pătrunde în acele situații extreme ca în niște experiențe trăite.
Dar vorbim acum despre „Barca de salvare“, iar elementul despre care discutăm este apa, apa în care Crane era cât pe ce să se înece în copilărie, când se aventura prea departe în râul Raritan, oceanul de dincolo de nisipurile din Asbury Park pe care-l studia obsesiv în adolescență și pe la douăzeci și ceva de ani, naufragiile povestite în „Fantomele de pe Coasta din New Jersey“, femeia spectrală care bântuie noaptea pe plajă la multă vreme după moarte, jelindu-și iubitul care se înecase într-un naufragiu în 1815 („Sfinxul fantomatic din Metedeconk“, 1895), și gigantica plută din bușteni abandonată (zece mii de tone, lungă de o sută optzeci de metri) care plutește fără țintă pe oceane în „Șase ani pe mare“, basmul din 1896, apoi, după ce s-a scufundat Commodore, durerea neconsolată a morții lui Billy Higgins și imaginea celor șapte bărbați înecați care l-au măcinat pentru tot restul vieții, ba chiar și când zăcea pe patul de moarte, la Vila Eberhardt din Pădurea Neagră, Cora notează că „retrăiește totul în vise și vorbește tare întruna. E de-a dreptul cumplit să-l aud cum încearcă să facă schimb de locuri în «barca de salvare»!“
A fost cea mai importantă experiență din viața lui, care nu l-a transformat doar pe el, ci și munca lui. Povestirea pe care a scris-o despre ea marchează o turnură în evoluția sa ca scriitor, iar când nu se zbătea să scape de datorii și nu relata despre războaie în calitate de corespondent de pe front, Crane a continuat să meargă pe drumul cel nou care i se deschisese înainte. Dumnezeu știe cât de departe ar fi ajuns dacă ar mai fi trăit.
5
Așa cum promisese, s-a întors la Jacksonville și a început să caute alt vapor care să-l ducă în Cuba. În acel moment, se pare că cel mai mult își dorea un război, un război adevărat, și nu vreo imitație imaginară, iar dacă n-avea să-l găsească în Cuba, avea să-l caute în altă parte. Deocamdată, acea dorință nestăpânită devenise chiar și mai importantă pentru el decât munca de scriitor — un alt lucru care-l deosebește pe Crane de aproape toți ceilalți scriitori, atât atunci, cât și acum.
Ajunsese într-un moment straniu. De câteva luni o încasa întruna, primise o serie de lovituri năucitoare la un interval atât de scurt, că numai printr-un miracol nu-l puseseră definitiv la podea. Cazul Dora Clark și alungarea din New York; abandonarea lui Amy Leslie și povestea de dragoste complicată cu Cora Taylor, care tocmai înmugurise; naufragiul, barca de salvare și moartea pe lângă care trecuse în valurile Atlanticului. După un astfel de bombardament rapid și persistent, majoritatea oamenilor ar prefera să se retragă o vreme și să-și contemple următorul pas. Crane a făcut taman pe dos. E adevărat că avea nevoie de bani, deci trebuia să muncească, dar i-ar fi putut câștiga în zeci de alte feluri, nu ducându-se la război.
Avea în el un neastâmpăr, îl avusese întotdeauna și de fiecare dată când încerca să se așeze undeva, cădea iar victimă a ceea ce Baudelaire a numit la grande maladie de l’horreur du domicile, ceea ce s-ar traduce aproximativ ca „boala gravă a ororii de a sta acasă“. E o boală care afectează puțini bărbați, iar femei, chiar și mai puține, dar cei care au acest microb simt o repulsie înnăscută față de tihna și mulțumirile vieții domestice și nu-și doresc decât să dărâme zidurile și să plece. Această oroare poate produce multe feluri de rebeliune — de la criminalitatea cea mai ordinară la idealismul cel mai exaltat —, dar întotdeauna dă naștere unui aventurier, unui tânăr care lasă-n urmă siguranța unui cămin cald și garanția a trei mese pe zi și preferă să cocheteze cu riscul, pericolul și deznodământul incert. Crane era jucător de cărți pentru că-i făcea plăcere să nu știe dacă va pierde sau va câștiga. Iar de confort nu-i păsa câtuși de puțin. Putea să doarmă la fel de bine pe pământul tare ca și într-un pat, iar când se stârnea vântul, începea să plouă și frigul îi pătrundea în oase, devenea cu atât mai interesant. Fusese așa încă din copilărie și, ca tânăr bărbat, a știut că avea să moară curând. Un motiv în plus să nu fie precaut — la care se adăuga povara de a fi nevoit să înghesuie cât mai multe în cel mai scurt timp posibil. După muștruluiala publică din presa newyorkeză, Garland îl îndemnase să se retragă la țară și să înceapă un roman lung. O idee tentantă, poate, dar cum să stea Crane liniștit când ardea de nerăbdare să plece? Așa că a plecat în Florida și a fost la un pas de a se îneca, iar acea aventură cumplită i-a inspirat probabil cea mai bună dintre povestirile sale. A meritat? Iarăși, n-are sens să punem această întrebare, nu doar pentru că nu are răspuns, ci și pentru că nu are noimă. Pagina fusese întoarsă, iar băiatul hotărâse să înceapă următorul capitol cu război. Putem să-i analizăm motivația până târziu în noapte și să continuăm și mâine-dimineață, dar, indiferent ce motive complexe am scoate la suprafață în timpul discuției noastre, până la urmă tot aici ajungem: pentru că așa a vrut.