Se transformase într-un demon. Era sălbatic, sălbatic ca un tigru. Stătea ghemuit pe pluta lui, gata să țâșnească. Fiecare mușchi de pe corpul lui părea să se fi preschimbat într-un arc elastic. Avea ochii aproape albi. Avea chipul unui condamnat care întinde mâinile și am știut că greutatea mâinii lui pe copastia noastră ne-ar duce la moarte. Bucătarul a dat drumul odgonului.
Am vâslit de colo până colo, ca să vedem dacă-i putem întinde o frânghie inginerului-șef, iar în tot acest timp, băgați de seamă, nu s-au auzit urlete sau gemete, ci doar liniște, liniște, liniște, apoi Commodore s-a scufundat. S-a înclinat în contra vântului, apoi mult îndărăt, s-a îndreptat și a plonjat în mare, iar plutele au fost înghițite deodată de gura înfricoșătoare a oceanului. Apoi oamenii din bărcuța de trei metri au rostit cuvinte care tot nu se puteau numi cuvinte, erau mult dincolo de cuvinte.
În următoarele treizeci de ore, bărbații din bărcuță s-au luptat să ajungă la mal, dar era o ambarcațiune fragilă, care nu era echipată să înfrunte o mare atât de agitată și, amenințați de curenți, contracurenți și rechini, au fost nevoiți să vâslească și să golească apa din toate puterile doar ca să nu fie împinși și mai în larg. Căpitanul avea un singur braț valid, bucătarul nu știa să înoate și, cum greul apăsa pe Crane și Higgins, au luptat o zi întreagă și o noapte lungă de iarnă înainte de a se hazarda într-o ultimă tentativă de a ajunge pe plajă, în dimineața următoare. Însă barca s-a răsturnat înainte să ajungă pe uscat, aruncându-i în apă, și au fost nevoiți să parcurgă înot restul distanței.85 Crane sare peste toate astea în articolul său. „Povestea vieții într-o barcă, sub cerul liber, timp de treizeci de ore, ar fi cu siguranță foarte instructivă pentru tineri“, scrie el, „dar nu veți găsi așa ceva aici“. Avea s-o spună după câteva săptămâni, în probabil cea mai reușită și mai desăvârșită dintre povestirile lui, dar pe moment — la doar două zile după ce scăpase —, epuizat și răscolit emoțional, Crane și-a încheiat articolul subliniind „splendida bărbăție a căpitanului Edward Murphy și a mașinistului William Higgins“ și lăudându-l pe bărbatul de pe plajă („John Kitchell din Daytona“), care și-a lepădat hainele și a alergat în apă când i-a văzut luptând cu valurile după ce fuseseră azvârliți din barcă. El a fost cel care i-a tras pe uscat, dar tragedia vasului Commodore tot nu se încheiase:
„S-a aruncat în apă și l-a prins pe bucătar. Apoi s-a dus după căpitan, dar căpitanul l-a trimis la mine și abia apoi l-am văzut pe Billy Higgins zăcând cu fruntea pe nisip, afară din apă, și era mort.“
Higgins, cel mai robust din grup, cel mai bun înotător dintre ei și cel care trudise cel mai neobosit în cele treizeci de ore petrecute pe mare, fusese lovit în cap de barca răsturnată în timp ce înota spre mal, iar impactul îl omorâse.
***
Era duminică dimineața, 3 ianuarie. Numaidecât, localnicii s-au precipitat spre plajă cu haine, cafea și pături pentru cei trei supraviețuitori. Li s-a oferit găzduire și și-au petrecut cu toții noaptea în Daytona, la o sută patruzeci și cinci de kilometri de Jacksonville, pe coastă.
Cu o zi în urmă, când presa a publicat primele relatări despre dezastrul de pe Commodore, toată lumea a presupus că Crane murise, iar oficialitățile din Jacksonville îi spuseseră Corei să se aștepte „la ce e mai rău“. Aflând că trăiește, ea a răspuns tot cu o telegramă telegramei trimise de el: „Primit telegramă. Slavă Domnului că ești teafăr era să înnebunesc.“
Altă telegramă, din partea lui Edward Marshall din New York, i-a fost transmisă de un recepționer de la hotelul St. James: „Felicitări pentru lupta vitează și victorioasă pentru viață. Nu telegrafia. Scrie pe larg din Jax. Azi trimit bani.“
Apoi, tot pe data de 3, Cora i-a mai trimis o telegramă: „Vino azi cu expresul nu contează supraprețul răspunde și vino negreșit.“ Dar duminica nu circulau trenurile, așa că el a rămas pe loc, hotărât să meargă la înmormântarea lui Billy Higgins, după care (nimeni nu știe exact) poate să se îndrepte spre sud, ca să caute alt mod de a ajunge în Cuba. Indiferent de planurile sale, Cora a luat imediat situația în mână urcând în primul tren din Jacksonville a doua zi dimineața și ajungând în Daytona pe la orele prânzului. În ciuda aparentei lui reticențe de a o revedea (dacă într-adevăr a fost reticent), n-a fost o reîntâlnire nefericită. Înainte să plece împreună spre Jacksonville, un telegrafist indiscret și exagerat de curios din Daytona i-a urmărit îndeaproape. „Stăteau într-un colț al sălii de așteptare, ținându-se în brațe“, povestește acesta, „sărutându-se și îmbrățișându-se ca niște porumbei, până când a sosit trenul de după-amiază spre nord. Atunci i-am văzut ultima oară“.
La sosirea în Jacksonville, Crane a fost aclamat de o mulțime de peste o sută de cubanezi, dar a șters-o cât mai repede și mai discret, ferindu-se de aplauze și de zarva absurdă (până la urmă, singurul lucru pe care-l făcuse fusese să nu moară, nu?), după care s-a întors la hotelul St. James, îmbrăcat tot în hainele lui ponosite de marinar care intraseră la apă și ajunseseră pe jumătate din cât fuseseră inițial. În hol i-a ieșit în cale o fată de nouă ani pe nume Lillian Barrett, o viitoare scriitoare care stătea la hotel împreună cu părinții ei și căreia îi intrase în cap că Crane era „salvatorul trimis de Dumnezeu“ al Cubei. Înainte de plecarea lui din ajunul Anului Nou, îl rugase să-i dea un autograf în caietul ei, dar el n-avusese timp pentru asta. De data asta, i l-a dat. „Unde e albumul ăla?“ a întrebat-o el. Începând o pagină nouă, a scris: „Stephen Crane, marinar de soi, S.S. Commodore, 4 ianuarie 1897.“
Pe 5 ianuarie, World a publicat un articol cu titlul STEPHEN CRANE TEAFĂR. În text citează o telegramă trimisă lor — probabil pe data de 4: „Încă nu sunt în stare să scriu nimic acum ci mai târziu.“ Mai târziu a fost curând, poate chiar în ziua când a apărut articolul, pentru că, pe data de 7, relatarea lui Crane despre experiența sa pe Commodore era deja în tipar. Între timp, conform unui ziar din Asbury Park, „o publicație din New York i-a telegrafiat ca să-i ofere o mie de dolari pentru o mie de cuvinte despre incident […] dar el a rămas fidel agenției“.
O telegramă trimisă către Atlanta Journal pe data de 6 confirmă că prioritatea lui era să găsească alt mod de a ajunge în Cuba: „Șapte dintre oamenii de pe Commodore sunt acum dați dispăruți. Probabil că vasul nu a fost sabordat.86 Voi rămâne în Jacksonville până la următoarea expediție spre Cuba.“
Pe data de 7 i-a trimis o telegramă lui Hawkins ca să-i mulțumească pentru bani și ca să-i salute pe membrii Lantern Club, care aveau de gând să-l omagieze pentru „comportamentul bărbătesc în fața unui pericol grozav“: „Mulțam mult bătrâne salutări clubului trimite corespondența aici.“ În aceeași zi, articolul său a apărut în mai multe ziare din toată țara, precum și în două ziare din Londra. New York Press l-a publicat pe prima pagină, cu titlul POVESTEA SPUSĂ DE STEPHEN CRANE ÎNSUȘI, alături de o poză mare a autorului cu o aureolă strălucitoare, galbenă. Cu mai puțin de trei luni în urmă, le fusese descris cititorilor de presă din New York ca un inamic public lipsit de moralitate, cu purtări scandaloase, iar acum era salutat ca o figură de un curaj neabătut și forță interioară exemplară. El însuși jurnalist, Crane a realizat cu siguranță ironia schimbării statutului său în mintea publicului. Și nu și-a făcut niciodată iluzii în privința contradicțiilor inerente ale organismului care l-a hrănit, dar l-a și devorat toată viața sa profesională: presa modernă. „Un ziar e o colecție de seminedreptăți“, scrie el într-una dintre poeziile mai târzii. „Un ziar e un tribunal / Unde toată lumea e judecată binevoitor și nedrept / De o mahala de oameni cinstiți / Un ziar e o piață / Unde înțelepciunea își vinde libertatea […] / Un ziar e un joc / În care eroarea aduce victoria unui jucător / În timp ce altul mai priceput câștigă moartea / Un ziar e […] / O colecție de povești sonore / Concentrând veșnice stupidități,/ Care trăiau odinioară nepriponite,/ Hoinărind printr-o lume fără garduri“.87
***
A ajuns pe mal stors de vlagă, total secat de puteri după trei zile de efort chinuitor și somn pe sponci sau deloc și, după cum i-a povestit Montgomery unui reporter, Crane era „atât de epuizat, că abia mai putea ține vâsla dreaptă“. Oare sănătatea îi fusese afectată permanent? E posibil, deși e greu de spus exact în ce măsură. Pe moment, nevoia lui cea mai stringentă era să se odihnească și să fie lăsat să se înzdrăvenească. S-a lăsat îngrijit de Cora în Jacksonville, iar ea a făcut tot ce s-a putut, în măsura în care el i-a dat voie, răsfățându-l cu partide de cărți și cine bogate cu prepeliță, pâine prăjită și șampanie în apartamentul ei particular de la Hotel de Dreme, dar Crane era morocănos și retras, răvășit și „cam pleoștit“, cum l-a descris un doctor din Jacksonville care a trecut să-i vadă, chiar dacă „era limpede că ea era pur și simplu nebună după el“. La scurtă vreme după ce s-a întors, i-a mai scris o dedicație pe o carte, parafrazându-și recent publicata poezie „Explic trecerea argintată a unei corăbii noaptea“ într-un fel care o transformă într-o glosă despre naufragiul navei Commodore și despre lupta lui de a accepta ceea ce tocmai trăise.
Pentru C.E.S.
Iubirea vine precum umbra
’naltă, iute a unei nave-n
noapte. O clipă răsună muzica apelor
învolburate, un clopot, poate,
un strigăt de om, un șir de străluciri galbene. Apoi
lenta scufundare a acestei forme
mistice. Apoi liniște și o
liniște amară — liniștea
mării noaptea.
Stephen Crane88
Perioada de odihnă și recuperare a durat doar șapte zile, timp în care Crane s-a dedicat la fel de mult articolului său ca și sănătății, dacă nu și mai mult, și pentru că plecarea imediată spre Cuba rămăsese prioritatea lui absolută, a părăsit Jacksonville pe data de 11, aparent cu destinația Tampa (după informațiile apărute pe 12 în Florida Times-Union), de unde avea de gând „să pornească spre Cuba cu vaporul cu abur Olivette al companiei Plant, dacă nu găsește altă variantă“, dar a renunțat în ultima clipă la planurile de a merge în sud și a luat un tren spre New York, unde a sosit pe 13.
De ce New York, dintre toate locurile posibile?
Un singur om ne-ar putea răspunde, numai că acesta nu mai poate fi abordat pentru comentarii.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și scoată pașaport pentru călătoria în Cuba, Mexic și Indiile de Vest. Actul a fost gata pe 15, ziua când Port Jervis Union a publicat un articol despre concitadinul lor erou, în care acesta declară: „Mă simt mai întremat și, după un mic răgaz de odihnă, o să-mi fac planuri noi de a vizita Cuba.“
Printre lucrurile pe care le-a făcut în acel mic răgaz de odihnă a fost să participe la o cină în onoarea sa organizată de Lantern Club și să accepte o invitație la o petrecere cu șapte mii de oameni la Madison Square Garden în noaptea de 18, dar nimic nu sugerează că ar fi încercat s-o contacteze în vreun fel pe Amy Leslie cât a fost în vizită în Manhattan.
Crane pare să-și fi făcut între timp o imagine nouă despre sine ca persoană publică, iar acceptarea invitației la Balul Francez anual organizat de Cercle Français de l’Harmonie era o ocazie de a afla cum mai stătea cu amicii lui de la poliția din New York și dacă-l vânau încă după ce fusese resuscitat în paginile presei populare. Balul anual era una dintre cele mai excesive și mai epicureene extravaganțe ale Epocii de Aur, un eveniment care începea demn și grandios, dar degenera adesea într-o buluceală generală de bărbați beți în smochinguri, care se dădeau pe balustrade ca pe tobogan sau încercau să danseze pe sticle de șampanie, de prostituate plutind prin mulțime și încăierări spontane între abțiguiți. Poate Crane nu s-a dus ca să vadă toate astea, ci ca să fie văzut, căci paza în acea noapte a fost asigurată de nimeni altul decât căpitanul Chapman, prietenul și comandantul secției polițistului Becker, așa că a îmbrăcat nesuferita ținută de seară și s-a lăsat văzut, iar ceea ce i s-a întâmplat la plecarea de la bal i-a dat un răspuns final la întrebare. Poliția a încercat să-l aresteze pentru stare de ebrietate, dar pentru că nu era beat și nimeni nu-l văzuse vreodată beat în viața lui, au fost nevoiți să-i dea drumul. După o zi sau două, când au încercat din nou să-l aresteze în timp ce mergea pe Madison Avenue cu un coleg ziarist, mesajul a fost clar: nu se schimbase nimic.
După asta a plecat în nord, la frații și prietenul său, Louis Senger, care a observat că „arăta ca un om întors de la groapă. Tresărea și se zbătea în somn și uneori striga îndurerat“. Crane și-a petrecut următoarele trei săptămâni cu un toc în mână, când la William, când la Edmund acasă, schițând scurtul manual instructiv pentru cei tineri. A fost ultima lui vizită mai lungă la Port Jervis și Hartwood, iar în gerul iernii din statul New York, băiatul sclipitor a plecat în Florida, apoi a sărit înapoi în valurile care fuseseră cât pe ce să-l ucidă.
4
În prezența unei realități extraordinare,
luciditatea ia locul imaginației.
Wallace Stevens
„Barca de salvare“ e singulară în opera lui Crane nu doar pentru că e cea mai personală dintre povestirile sale, fiind bazată pe o experiență pur autobiografică, ci și pentru că e singurul lucru pe care l-a scris vreodată mânat de un dublu impuls: să prezinte un eveniment real așa cum se întâmplase, dar în același timp să și interpreteze realitatea pentru a-i pătrunde sensul. Până-n acel moment, își împărțise energiile între două forme de proză, ficțiune și jurnalism, dar în „Barca de salvare“ recurge la ambele forme pentru a crea ceva nou, un al treilea lucru care se află în afara ambelor categorii, fiind totuși profund ancorat în fiecare dintre ele, ceva căruia poate i s-ar potrivi denumirea de ficțiune documentară. Crane își anunță intențiile în subtitlul povestirii: O poveste care-și propune să respecte realitatea. Anume experiența a patru bărbați de pe Commodore, vasul cu aburi care s-a scufundat. „Poveste“ sugerează un produs al imaginației, o ficțiune. „Să respecte realitatea“ sugerează contrariul: un text jurnalistic, care e scris mereu astfel încât „să respecte realitatea“. Și, pentru că menționează „Commodore, vasul cu aburi care s-a scufundat“, Crane nu lasă să planeze nicio îndoială asupra realității la care se referă și pe care cititorii săi o cunosc atât de bine, încât simplul cuvânt „Commodore“ e suficient ca s-o identifice. Până-n acel moment, toate povestirile și romanele lui se ocupaseră de situații „actuale“, dar de această dată avea să spună o poveste care se întâmplase deja, o poveste rememorată despre o experiență la care participase împreună cu alți trei bărbați și, cum acea experiență e vitală pentru el, deci i s-a întipărit foarte puternic în minte, puterea poveștii se exprimă încă de la prima frază, pentru a se păstra și în următoarele treizeci de pagini. Nu mai contează în ce formă lucrează Crane, dacă e ficțiune, nonficțiune sau altceva. Îi mâncăm din palmă. El povestește și noi așteptăm, apoi iar ne povestește și noi iar ascultăm și în scurt timp ne dăm seama că acea palmă s-a strâns în jurul nostru, capturându-ne în poveste așa cum bărbații sunt captivi pe barcă.
„Niciunul dintre ei nu știa ce culoare are cerul.“ Așa începe istorisirea și dintr-o singură frază scurtă înțelegem că suntem deja în mijlocul relatării promise în titlu și în subtitlul explicativ: patru bărbați scăpați dintr-un naufragiu se află într-o barcă deschisă undeva în Oceanul Atlantic și, pentru că sunt într-o situație periculoasă, stau cu ochii pironiți pe apa din jur, așa că nu pot să ridice capetele ca să se uite la cer. Fraza ne aruncă în lumea imediată, senzorială a bărbaților din barcă și, pentru că a folosit „ei“ în loc de „noi“, Crane și-a informat cititorul că nu va fi o rememorare introspectivă, la persoana întâi, a experienței sale, ci o relatare obiectivă a experienței trăite de toți patru împreună. O poveste care-și propune să respecte realitatea. Nu ne aflăm acum, ci atunci, ceea ce-i permite naratorului să mențină o anumită distanță față de acțiune chiar în timp ce se afundă în rememorarea ei și o retrăiește. Wordsworth: Poezia „își are originea în emoție rememorată în tihnă“. Crane rememorează și, deși povestirea lui nu e o poezie, e totuși un poem în proză care exprimă confruntarea între lumea exterioară și cea interioară, a naturii și respectiv a omului, poem punctat de observații tăioase, ironice, câteva picături de umor inspirat, sec și un sentiment de groază atotpătrunzător de la început și până la sfârșit.