73. În ciuda eforturilor noii administrații de a renunța la viziunea despre poliție a lui Clubber Williams, păcatul a rămas o afacere profitabilă pentru că poliția era încă dornică de venituri ilicite, primindu-și săptămânal plicurile cu taxa de protecție de la sute de afaceri de pe străzile întunecoase — de la spectacole deocheate și case unde se consumau droguri la lupanare (atât hetero, cât și homosexuale), trecând prin baruri mizere care ofereau spații private pentru toate aceste îndeletniciri. Câtă vreme aceste localuri obscure se țineau departe de bulevarde și de arterele bine luminate, poliția a continuat să joace un rol activ în menținerea lor în funcțiune (n. a.).
74. În original, „juke“ în loc de „duke“. „Juke house“, stabiliment rural care oferea băutură și jocuri de noroc, funcționând uneori și ca bordel; „duke“, duce.
75. E posibil ca Crane să fi recurs la un dublu artificiu ingenios, jucându-se cu sensul argotic familiar al cuvântului „juke“, folosit la sfârșitul secolului al XIX-lea în sens peiorativ, cu referire la sărăcimea rurală. O carte publicată în 1877 de sociologul Richard L. Dugdale, The Jukes: A Study in Crime, Pauperism, Disease, and Heredity, reconstituie istoria mai multor generații dintr-o familie tot mai largă de răufăcători. Numele de Jukes (un pseudonim) și cuvântul „juke“ circulau în timpul vieții lui Crane și poate că „royal juke“ se referă la șeful unei bande de țopârlani răufăcători, drojdia societății, ceea ce ar adăuga un nou strat semnificației acestui pasaj comic. Dar până la urmă, „juke“ ar putea fi și o greșeală de tipar pentru „duke“, ceea ce ar face ca umorul să fie mai simplu și mai limpede — deși la fel de tăios. E aproape cert însă că numele de Swift Doyer e menit să evoce străduța rău famată din Chinatown, Manhattan, care a dat naștere expresiei „ticălos ca Doyers Street“ (n. a.).
76. Marele Gatsby, traducere din limba engleză de Mircea Ivănescu, Humanitas Fiction, București, 2013, p. 93.
77. Stenograma procesului nu s-a păstrat. Singurele relatări pe care le-am citit sunt cele publicate în World (18 octombrie 1896), New York Journal (16 și 17 octombrie) și Sun (16 octombrie) și preluate în The New York City Sketches of Stephen Crane and Related Pieces, editată de R.W. Stallman și E.R. Hagemann (New York University Press, 1966) (n. a.).
78. Annie Goodwin a murit în urma unui avort greșit executat (n. a.).
79. Pentru a complica și mai mult lucrurile, în viața lui Crane a mai existat o Amy Leslie, o prietenă de departe care a fost critic de teatru la Chicago Tribune. Era cu șaisprezece ani mai în vârstă decât Crane, dar pentru că era o figură cunoscută și pentru că se știa că are relații bune cu Crane, vreme de mai mult de o sută de ani, toți specialiștii americani în Crane au fost convinși că era acea Amy Leslie care trăise împreună cu el în vara lui 1896. Faptul că existau două Amy Leslie a fost dezvăluit abia în anul 2000, când Kathryn Hilt și Stanley Wertheim au publicat o bijuterie de anchetă detectivistică literară, „Stephen Crane și Amy Leslie: O recitire a probelor“ (American Literary Realism 32, numărul 3 [primăvara 2000]), care stabilește existența lui Amy Traphagen-Huntington-Leslie din New York și dovedește că ea fusese iubita lui Crane — și nu Amy Leslie din Chicago, care avea patruzeci și unu de ani. Clenciul final este că niciuna dintre cele două femei nu se născuse cu acel nume. Jurnalista din Chicago se numea Lillie West și fusese o cântăreață renumită de operă care dăduse spectacole în toată țara, dar după ce se retrăsese de pe scenă și se lansase în noua carieră, a scris pentru Tribune cu pseudonimul Amy Leslie, care a devenit și numele ei legal. A trăit până în 1939 și până-n ziua morții a susținut furioasă că nu fusese femeia cu care Crane avusese o legătură romantică, dar nimeni n-a crezut-o (n. a.).
EXIL
1
O lună în Jacksonville, Florida, unde n-avea altceva de făcut decât să aștepte. New York, aflat în nord la aproape o mie cinci sute de kilometri depărtare, s-a transformat într-un miraj, iar Dora Clark, Charles Becker, Theodore Roosevelt și avocatul Grant nu-l mai puteau atinge. O lăsase pe Amy, înlăcrimată, pe un peron de gară din Washington și, deși a continuat să-i trimită sume mici de bani din când în când și i-a mai scris o ultimă dată în toamnă, n-a revăzut-o niciodată. Urma să se întâmple ceva nou, un viraj brusc spre un nou fel de a trăi, de a gândi și de a respira care avea să-l poarte prin ultimii săi trei ani și jumătate de viață și, în timp ce Crane lâncezea în Florida în acea lună de dinainte ca vaporul cu aburi Commodore să pornească spre Cuba, ne întrebăm dacă avea habar cât de ermetic se închisese trecutul în urma lui.
Bacheller îi dăduse o borsetă cu șapte sute de dolari în aur și, urmând exemplul altor ziariști care veniseră la Jacksonville în drum spre Cuba, Crane s-a cazat la hotel sub un pseudonim, Samuel Carlton80. Aceste nume false erau o stratagemă care să-i distragă pe spionii spanioli din Jacksonville care îi supravegheau pe americanii suspecți. În scrisoarea pe care i-o scrie lui Amy pe 12 decembrie, Crane minimizează potențialele dificultăți. „Suntem sâcâiți din când în când de spioni spanioli. Se țin după noi o grămadă, dar par total inofensivi.“ În realitate, nu erau inofensivi. Guvernul spaniol declarase că orice jurnalist american care reușea să pătrundă în Cuba avea să fie considerat spion și tratat în consecință. Cu câteva luni în urmă, Charles Govin, un tânăr reporter de la Key West Equator-Democrat, ajunsese în Cuba cu un vapor asemănător cu cel care-i fusese rezervat lui Crane. Imediat după sosirea în port, Govin fusese prins, legat de un copac și împușcat de un pluton de execuție. Apoi, pentru a-i descuraja pe alții care ar fi putut fi tentați să-i urmeze exemplul, soldații spanioli și-au scos macetele și i-au ciopârțit cadavrul.
Transportul spre insula aflată sub dominație spaniolă din 1511 era organizat de rebelii cubanezi din Jacksonville (Junta), care aveau la dispoziție două remorchere și un vaporaș cu abur pentru aceste operațiuni „corsărești“ între Florida și Cuba cea interzisă. Nu în sensul de „obstrucționism“ ca strategie de dezbatere în Senatul Statelor Unite81, ci în sensul principal definit în Webster’s New Universal Unabridged Dictionary: „Un pirat sau mercenar care se implică ilicit într-un război împotriva unei țări străine cu care propria-i țară are relații pașnice, pentru a se îmbogăți; termenul a fost prima oară folosit pentru pirații din Indiile de Vest care prăduiau comerțul spaniolilor în America de Sud.“ Crane și ceilalți americani care se adunaseră în Jacksonville erau interesați mai degrabă să participe la aventură decât să se îmbogățească, genul de existență riscantă la care mulți visaseră în copilărie și care, cum spune Crane într-unul dintre articolele sale, „Industria corsarilor“, „cucerește prin romantism inima băiețească. Același băiat care tânjește să se lupte cu indienii și să se facă pirat […] tânjește să pornească în taină în miez de noapte într-una dintre aceste expediții periculoase pe coasta cubaneză“. Și Crane aștepta cu nerăbdare aventura, însă și ceea ce promitea a fi prima ocazie de a întrezări lupte adevărate între oameni vii, într-un război adevărat, dar în săptămânile care au urmat, amânările s-au ținut lanț și nu i-a rămas altceva de făcut decât să aștepte cu răbdare până când Commodore avea să fie gata.
Numai că la sosirea în Jacksonville, cu gândul că avea să plece spre Cuba a doua zi dimineață, s-a așezat la masă și a scris ceea ce a considerat a fi scrisoarea sa de rămas-bun pentru Amy — urmată rapid de un post-scriptum în aceeași zi — și încă o scrisoare pentru Hawkins, plină de îngrijorările sale legate de Amy și de marele ei „necaz“, în care-și imploră prietenul să aibă grijă de ea în absența lui, la care se adaugă o ultimă scrisoare către fratele său, William, despre prevederile testamentare. Conștient de riscurile „călătoriilor primejdioase pe coasta cubaneză“ și cunoscând fără îndoială ce pățise Charles Govin în iulie, Crane știa că era posibil să nu se mai întoarcă niciodată sau, așa cum s-a exprimat indirect față de Hawkins, „în caz că expediția îmi va fi zădărnicită de cauze pe care ți le închipui lesne“. Asta explică testamentul — și nevoia urgentă de a-și lăsa treburile în ordine, pentru orice eventualitate.
Își mai făcuse o dată testamentul nu demult, dar documentul se pierduse sau rămăsese la New York și, cum nu putea aștepta ca William să-i trimită alt exemplar din Port Jervis, s-a străduit să-și aducă aminte ce considerase atunci a fi „perfect mulțumitor“. În plus, între timp mai acumulase patrimoniu de moștenit și, deși nu era convins că menționarea acestuia într-o scrisoare nelegalizată avea „să aibă vreo greutate la tribunal“, avea de gând să deschidă subiectul la următoarea întrevedere cu William.
Vechile prevederi erau destul de simple. William urma să fie singurul executor. William și Edmund aveau să primească fiecare o treime din bunurile lui, pe când frații George și Townley urmau să primească o șesime fiecare. (Nu sunt menționați nici Wilbur, nici sora Nellie.) La care s-au adăugat noile dispoziții. „Calul meu de călărie [Peanuts], bunăoară, n-aș vrea să fie vândut. Aș prefera să rămână la Hartwood, unde să fie folosit la treburi ușoare și să fie îngrijit pe cât posibil chiar de Ed însuși sau de către cineva despre care putem fi absolut siguri că nu-l va maltrata. Cât despre mobila mea de la Hartwood, aș vrea să-i rămână toată lui Ed, în afară de mărunțișurile pe care ceilalți membri ai familiei și-ar putea dori să le păstreze ca să-și aducă aminte de mine.“
Calul, mobila, mărunțișurile, după care a trecut la patrimoniul său literar, numindu-i executori pe Howells, Garland, Hawkins și Hitchcock, oameni care aveau să aibă, „fără îndoială, bunătatea de a lua asupra lor treburile mele“. „Desigur“, Howells avea să decidă conținutul cărților postume, texte deja publicate în ziare și reviste. În biroul său de la Hartwood, adaugă el, exista o listă a povestirilor publicate, întocmită de el, și, deși avea să fie un efort considerabil să dea de urma lor, „sunt câteva a căror pierdere m-ar îndurera“. Contrazicând ideea eronată că jurnalismul nu-l interesa deloc și că produsese schițele din presă doar pentru bani, Crane adaugă:
Unele dintre cele mai bune lucruri pe care le-am dat se află în texte scurte pe care le-am scris pentru diferite publicații, mai ales pentru New York Press în 1893 sau pe-acolo [1894]. Sunt vreo cincisprezece sau douăzeci de schițe despre viața pe străzile din New York pe care am de gând să le public într-o carte cu titlul „Schițe din miez de noapte“. Asta să fie prima ta grijă, apoi schițele despre viața în natură ca „Totul sau nimic — cai“, „Înțelepții“, „Șarpele“ și alte asemenea povestiri ar putea fi la rândul lor publicate într-un volum, dacă executorii literari le vor considera la înălțime. O să mai apară o povestire în Century, în ianuarie sau februarie, care s-ar putea potrivi bine în colecția asta [„Un om și alții“].
Testamentul se încheie aici și, așa cum se întâmplă în general cu toate testamentele oamenilor, fermitatea dispozițiilor sale ne oferă o radiografie a minții persoanei care l-a scris. Ultimele dorințe și testamentul tânărului Crane ne arată ce părere avea despre opera sa de scriitor și identifică persoanele cele mai importante pentru el: patru dintre frații săi, mai ales doi dintre aceștia, în timp ce restul fraților, cu numeroșii lor copii, sunt lăsați să se bată între ei pe „mărunțișurile“ lui. Deși nu-i numește printre beneficiari, scrisoarea demonstrează de asemenea încrederea sa totală în Howells și în ceilalți pentru a-i supraveghea opera literară după moarte. E ceva straniu și chiar comic în felul cum descrie „Totul sau nimic — cai“ și „Un om și ceilalți“ ca schițe despre viața în natură, dar chiar și mai stranie, deși mult mai puțin comică, este omiterea din testament a numelui lui Amy Leslie. Îi scrisese chiar înainte să-i scrie lui William sau avea de gând să-i scrie imediat ce termina scrisoarea pentru William — a doua oară în câteva ore —, spunându-și „soțior iubit“, o combinație de „soț“ și „iubit“ care pare să sugereze atât plăcerile sexului împlinit, cât și promisiunea devotamentului pe termen lung, iar pe ea o numește „fata mea minunată“, „draga“, „scumpa“ lui și totuși, în ciuda acelor declarații fervente, nu-i vorbește lui William despre ea. Bineînțeles, ar fi fost dificil s-o facă, nu doar dificil, ci și jenant, dar un testament nu e o scrisoare oarecare, iar când un tânăr se confruntă cu perspectiva propriei morți, cu ștergerea definitivă a vieții sale, ne-am aștepta de la el să spună adevărul, să-și descarce sufletul și să vorbească deschis despre femeia iubită, dar Crane n-a putut să facă asta, ceea ce arată că, în ciuda efuziunilor de adorație și a declarațiilor înfocate, n-o iubea chiar atât de mult pe cât își închipuia.
N-ar trebui să trecem cu vederea nici chestiunea „marelui necaz“ al lui Amy. Crane, e limpede, se referă la sarcina ei când îi scrie lui Hawkins aceste cuvinte, la sarcina inventată de Amy ca să-l prindă în capcană și să se însoare cu ea, și, chiar dacă „marele necaz“ era o minciună, se pare că Crane ar fi crezut-o, ceea ce înseamnă că la sfârșitul lui noiembrie, când a plecat din New York spre Florida, a presupus că-l paște perspectiva de a avea un copil nelegitim. S-a dovedit a fi o falsă presupunere, dar pe atunci el nu știa asta, cum nu
știa nici că Amy împinsese amăgirea și mai departe, având în același timp o legătură cu alt bărbat, un comis-voiajor pe nume Isidor Siesfeld care a sfătuit-o să-l angajeze pe avocatul Mabon pentru a-i intenta proces lui Crane și care în cele din urmă pare să se fi căsătorit cu Amy (la recensământul din 1920, ea figurează ca văduva lui), dar în chestiunea testamentului lui Crane nu contează ce e adevărat și ce e fals — ci doar ceea ce era adevărat pentru el pe 29 noiembrie, când a dictat scrisoarea către William. Credea că are să devină tată, iar acel copil nenăscut, legitim sau nu, ar fi avut într-o bună zi dreptul legitim la o parte din averea lui, dar și cu Amy, și cu potențialul urmaș a procedat la fel: n-a suflat o vorbă.
Pentru că nu spune ceea ce ar fi putut spune, iată ce ne sugerează testamentul lui Crane despre fata lui minunată și copilul ei imaginar: dacă se întâmpla să moară în Cuba, nu voia ca aceștia să aibă acces la moștenirea lui sau vreo legătură cu frații lui, așa că, în eventualitatea că avea să se întoarcă viu, i-a șters deja din planurile sale.
***
Descris în presă când ca un „Newport al sudului“, când ca „Nisa Americii“, Jacksonville era un oraș-stațiune plăcut, cu douăzeci și opt de mii de locuitori, turism înfloritor pe timpul iernii și cel mai mare și mai strălucitor hotel aflat la sud de linia Mason-Dixon, care se numea St. James și putea primi peste cinci sute de clienți. Crane rezervase o cameră acolo, împreună cu mulți dintre colegii săi jurnaliști americani, dar pentru a-și proteja identitatea secretă, s-a ferit de clientela bogată care forfotea în hol și a ieșit cât mai puțin. Un alt ziarist renumit, Sylvester Scovel, care avea să devină bun prieten cu Crane în acea primăvară, când amândoi aveau să relateze despre Războiul Greco-Turc, se cazase sub numele de George H. Brown, iar în prima săptămână după sosirea lor, Daily Florida Citizen a scris că Samuel Carlton și alți doi bărbați, George H. Brown și H.K. Sheridan, erau „supravegheați atent de spioni spanioli“. Brown a fost descris ca „expert în dinamită“, iar Carlton ca „fost locotenent de armată“ care „stăpânește la perfecție tacticile și manevrele de război“.
Un alt prieten jurnalist, Charles Michelson, care l-a cunoscut pe Crane în Jacksonville, iar mai târziu avea să lucreze cot la cot cu el în timpul Războiului Hispano-American, spune că felul în care S.C. s-a făcut nevăzut în Florida era tipic pentru el atunci când ajungea într-un loc nou.
Crane călare alături de Sylvester Scovel, Jacksonville, la sfârșitul anului 1896 sau începutul anului 1897
(CU PERMISIUNEA MISSOURI HISTORICAL SOCIETY)
Crane dispărea mereu când sosea într-un oraș nou. Se afunda în apele adânci ale societății și rămânea la fund. Colegii știau unde să-l găsească și-l smulgeau de acolo când sosea momentul, dar nu era niciodată de găsit la hotel sau la cafenelele vesele unde noi, ceilalți, făceam băi de soare cât așteptam […] Noapte de noapte, Stephen tândălea în camera din spate a câte unei bombe slinoase de pe țărm, cu siguranță și pentru că era atât de aproape de docuri, dar mai ales pentru că oamenii de acolo nu-i vorbeau despre cărțile lui — mai bine zis, despre cartea lui, Semnul roșu al curajului fiind singura pe care o știa lumea pe atunci.
În acele momente s-ar fi dedat, chipurile, la desfrâu. De fapt, consuma nenumărate sticle de bere — niciodată nu l-am văzut să bea ceva mai tare — și asculta ce vorbeau mașiniștii, marinarii, pescarii de bureți, haimananele care pierdeau vremea în port, hoții de la docuri și restul epavelor umane plutitoare eșuate într-un port care dă spre curtea Indiilor de Vest. Era modul lui de a absorbi informații […] despre genul de oameni despre care-i plăcea să scrie, iar cât timp se afla acolo, era și el unul dintre ei — un membru grav și tăcut, care nu vorbea niciodată despre propriile lui aventuri și nu-și speria niciodată vânatul cu vreun cuvânt străin de vocabularul lor.
Dintre toți corespondenții de război care au lucrat cu Crane și au scris mai târziu despre el, Michelson e martorul cel mai pătrunzător și mai atent, cel care-și surprinde subiectul greu de prins mai bine decât toți ceilalți, dar, oricât ar fi de creditabil, Michelson exagerează în acest pasaj un mic detaliu. Deși Semnul roșu al curajului era, fără îndoială, singura carte a lui Crane de care auziseră cei mai mulți oameni, nu era un lucru valabil pentru toată lumea, cum pare să sugereze Michelson, iar printre cei care citiseră întâmplător și alte cărți de Crane era și o persoană din Jacksonville care avea o afacere proprie în cartierul La Villa, la intersecția dintre străzile Ashley și Hawk, iar acea femeie, care venise pe lume în Boston cu numele de Cora Ethel Eaton Howorth, devenise mai târziu Cora Murphy, apoi Cora Stewart, pentru ca în acel moment să-și ia numele de Cora Taylor, avea să ajungă cea mai importantă persoană din viața lui Crane — partenera sa din următorii trei ani și jumătate, femeia pe care a considerat-o soție când s-au stabilit împreună în Anglia și cea care s-a aflat în cameră cu el în ziua morții.
2
Străbunicul ei, George Howorth, a fost comerciant de artă și proprietar de galerie, inventator al unei tehnici speciale de restaurare a picturilor în ulei care-i adusese suficienți bani pe care i-a investit în proprietăți din Boston și s-a îmbogățit. Bunicul ei matern, Charles Holder, a fost primul fabricant de piane din New York. Tatăl Corei, John, a fost pictor, iar printre unchii și verii ei se numărau veterani decorați ai Războiului Civil (atât din armata terestră, cât și din marină), naturaliști, muzicieni și biograful lui Darwin și Agassiz. Se înrudea din partea mamei și cu poetul John Greenleaf Whittier. Altfel spus, Cora Howorth, singură la părinți, a crescut într-o lume în care arta și literatura făceau parte din cotidian și unele înlesniri erau de la sine înțelese. Dar Cora a fost o rebelă poznașă și îndrăzneață, o bombă blondă în șorțuleț pentru care nu exista plăcere mai mare decât să-și incite prietenii la gesturi insurecționiste de sfidare și neastâmpăr. După mai mulți ani, când i-a povestit lui Crane una dintre năzbâtiile pe care le făcuse în copilărie, el a transformat momentul în evenimentul declanșator din „Copilul înger“ (din Povestiri din Whilomville), în care apare un personaj numit „micuța Cora“, o provocatoare isteață care-și convinge tovarășii de joacă s-o urmeze într-o frizerie, ca să-și tundă și să-și scurteze drastic pletele lungi de copil fără permisiunea părinților. Cât despre părinții micuței Cora din povestirea lui Crane, mama e „iute, frumoasă, trufașă“, iar tatăl e „tăcut, încet și nebulos“. Nu se poate ști dacă e un portret exact al adevăraților părinți ai Corei, în schimb știm că tatăl ei, un artist blând și mult adorat, a murit tânăr și chinuit, secerat la doar treizeci și ceva de ani de aceeași boală care avea să-l răpună pe celălalt bărbat din viața ei în 1900 — tuberculoza. Cora avea șase ani.
După care nu mai știm prea multe. Mama ei s-a recăsătorit, familia s-a stabilit la New York, iar după câțiva ani, când mama a murit în urma unei sarcini dificile, Cora s-a mutat în casa mătușii sale văduve, Mary Holder, pe West 128th Street numărul 125. Despre restul copilăriei sale nu se mai știe nimic, dar în jurul vârstei de șaisprezece ani a primit ceea ce biografa ei, Lillian Gilkes, numește „o moștenire substanțială“ din partea străbunicului, ajunsă în mare parte la văduva bătrânului, apoi la tatăl Corei, John, iar după moartea tatălui, la mama ei, Elizabeth, și când Corei i-a parvenit o oarecare sumă, a fost de-ajuns pentru ca tânăra să-și ia viața în propriile mâini. Nu se certase cu mătușa ei, cu care a rămas în termeni buni ani de zile, dar pentru Cora cea voluntară, care avea încredere totală în sine, gestul a fost o declarație de independență — începutul vieții ei de ființă emancipată, pentru că a ajuns cu vremea una dintre puținele femei americane de la sfârșitul secolului al XIX-lea care s-a simțit la fel de liberă ca un bărbat să-și urmeze impulsurile și să facă exact ce vrea.
În tot acest timp a citit enorm, insațiabilă, iar la sfârșitul adolescenței sau pe la douăzeci și ceva de ani a început să copieze pasaje semnificative într-un șir de caiete de însemnări. Printre citatele din Shakespeare, Dante, Ibsen, Byron, Dickens, Emerson, Thoreau și numeroși alții sunt și multe romane din epocă, între timp uitate, unele foarte pertinente, oferind o cheie limpede pentru a înțelege cine a fost Cora Howorth și, la fel de important, cine credea că este — o imagine despre sine exprimată prin cuvintele altora. Un exemplu: „Uneori îmi place să stau acasă și să citesc cărți bune, alteori trebuie să beau absint și să-mi petrec noaptea printre podoabe țipătoare […] Niciodată nu știu cum o să-mi petrec seara până nu se lasă seara — aștept să văd în ce toane sunt.“82 Încă unul: „Dacă pornirile nevinovate ale oamenilor ca animale gregare ar fi privite cu mai multă îngăduință, poate că și-ar mai pierde din aura periculoasă de plăcere din jurul fructului oprit.“ Și încă unul: „Sunt o femeie ciudată căreia frica, sub numeroase chipuri, îi e necunoscută. Aș cuteza sau aș putea face fără să clipesc lucruri stranii, dac-aș fi silită.“
La șaptesprezece ani a devenit iubita lui Jerome Stivers, un bărbat de treizeci și doi de ani, moștenitor al unei averi obținute din fabricarea de trăsuri, cunoscut ca „personaj foarte monden“ și „prieten cu ducele de Manchester“. O perioadă lungă din cei patru ani cât au fost împreună, Stivers a fost proprietar sau administrator la London Club de pe West Twenty-ninth Street, în zona Fifth Avenue, un tripou șic aflat la marginea estică a cartierului Tenderloin, unde Cora a lucrat ca animatoare. Cu siguranță, acolo lucrau și prostituate, dar Cora nu s-a îndeletnicit niciodată cu așa ceva, deși probabil că lecțiile pe care le-a învățat la London Club i-au fost de folos când și-a deschis propriul club de noapte în Jacksonville, zece ani mai târziu.
În acei ani de tinerețe, a încercat să facă și teatru și s-a dovedit a fi o cântăreață și o dansatoare suficient de pricepută pentru a căpăta un rol în corul unei opere comice, Pepita, or The Girl with the Glass Eyes cu celebra Lillian Russell, care a avut premiera la Union Square Theatre în martie 1886. Producția a fost un succes, jucându-se timp de nouă săptămâni și, deși Cora n-a mai căutat să obțină alte roluri, simplul fapt că dăduse acea probă dintr-un capriciu și primise rolul confirmă că era o tânără cu zvâc, un om care avea și curajul, și dorința de a încerca orice.
Pe când avea douăzeci și unu de ani, la scurt timp după despărțirea de Stivers, Cora s-a căsătorit cu Thomas Vinton Murphy, fiul în vârstă de douăzeci și cinci de ani al lui Thomas Murphy, un tip bogat și influent, fost senator și șef al vamei portului New York în timpul administrației Grant, care se ocupa pe atunci de hipodromul Monmouth Park de lângă Long Branch, New Jersey, unde lui Stivers îi plăcea să-și facă veacul.
Căsnicia a eșuat, încheindu-se după doi ani printr-un divorț, în mare parte (după toate probabilitățile) pentru că tatăl lui Murphy, un catolic fervent, s-a opus și și-a presat fiul să se elibereze din plasa acelei femei decăzute, care înainte de căsătorie trăise ani de zile în păcat cu alt bărbat în văzul lumii. Tati a avut câștig de cauză și Cora a fost părăsită.
Cora Crane, 1889