NOAPTE VESELĂ
PENTRU CRANE
O POVESTE PICANTĂ IESE LA IVEALĂ
LA PROCESUL LUI BECKER
ȘI CONWAY
UN OM DE SERVICIU A DECLARAT CĂ
ROMANCIERUL A TRĂIT CU
O FATĂ DIN TENDERLOIN
UN EPISOD DE FUMAT OPIU
Nici măcar Journal, cel mai loial susținător al lui Crane dintre ziarele care s-au ocupat de proces, nu s-a putut abține să se alăture distracției:
CRANE A RISCAT TOTUL
PENTRU A SALVA O FEMEIE
VIAȚA LUI BOEMĂ LA
NEW YORK EXPUSĂ ÎN
INTERESUL DOREI CLARK
În zilele următoare, Brooklyn Daily Eagle, New York Press și chiar Journal, desigur, au sărit în apărarea lui Crane, condamnând procesul ca pe o pervertire a justiției, insistând în mod just că o instanță a poliției nu avea nicio autoritate legală de a interoga cetățeni, iar Crane, „un gentleman galant“, „un om care nu a încălcat nicio lege“, fusese nevoit să răspundă la întrebări care nu aveau nicio legătură cu acuzațiile împotriva lui Becker și Conway. Argumentul era îndreptățit, tonul articolelor era pătimaș, ba chiar elocvent, dar oricât de consolatoare trebuie să fi fost acele articole pentru Crane, până la urmă n-au schimbat cu nimic lucrurile, pentru că răul fusese comis și era ireparabil.
***
Sâmbătă 31 octombrie, la ora nouă seara, pe când mergea pe Sixth Avenue nu departe de Thirty-first Street, Dora Clark a fost atacată de Big Chicago May, care a lovit-o în cap. Clark a ripostat, Big May a sărit la bătaie, Clark a lovit-o iar și ambele femei au fost arestate pentru tulburarea liniștii publice și amendate de judecătorul de la tribunalul pentru delicte minore din Jefferson Market a doua zi dimineața.
Ultimele informații despre misterioasa și greu încercata Dora Clark ne parvin dintr-un articol publicat pe 2 ianuarie 1897 în Sun și rezumat în biografia lui Crane scrisă de Paul Sorrentino:
La începutul lunii decembrie a închiriat o cameră la o pensiune; dar a fost dată afară când alți chiriași s-au plâns de activitățile ei nocturne. Ca să se răzbune, Clark a dat buzna în camera proprietăresei, a trezit pe toată lumea zdrăngănind la pian „Coming through the Rye“, a sfâșiat perdelele și a umplut de cerneală mocheta și covoarele. Deși exista un mandat de arestare pe numele ei, ultima oară a fost văzută chefuind noaptea cu băieți cu dare de mână în sălile de dans ale teraselor de pe Broadway.
Cât despre gândurile lui Crane în legătură cu situația dificilă în care se afla, există două mici texte care oferă niște indicii. Unul dintre acestea e imposibil de datat și face parte dintr-un fragment de manuscris care se află azi la Biblioteca Universității Virginia, dar pare să fi fost scris imediat după proces.
Un om care are simțul dreptății e un neghiob, un naiv și un idiot patentat, pentru că în cele din urmă, acel simț al dreptății are să-l pună la zid și, dacă-i dă curs, are să-i distrugă reputația. Se prea poate ca o obligație morală să se ivească inoportun. Ivirea inoportună a unei obligații morale poate fi la fel de înjositoare pentru suflet ca impulsul subit de a fura sau de a te lăsa pradă oricărui alt imbold mental pe care-l socotim dezastruos.
Sunt fraze amare și arată cât de profund înțelegea Crane ce i se întâmplase și totuși nu exprimă niciun fel de regret pentru purtarea lui neghioabă, stupidă — ci doar conștientizarea posibilelor sale consecințe care, din păcate, s-au și materializat în cazul lui. Dar avea conștiința curată, ceea ce primează în fața tuturor celorlalte lucruri atunci când ne întrebăm cum de a găsit forța de a se aduna de pe jos și de a-și reveni după umilirea publică — pentru că până la urmă și-a revenit, chiar dacă a pierdut câțiva prieteni pe drum. O conștiință curată înseamnă zero regrete, iar zero regrete înseamnă că ar fi făcut exact același lucru dacă s-ar fi pomenit din nou în poziția de a alege între a face ceea ce trebuie și a nu face nimic.
Al doilea comentariu e formulat pe un ton mai calm în ultimul paragraf al unei lungi scrisori pe care i-a trimis-o din Florida fratelui său William pe 29 noiembrie:
Am uitat să-ți vorbesc despre cazul Dora Clark. Dacă se întâmplă să fiu reținut pe drum, să nu uiți niciodată că fratele tău s-a purtat ca un om de onoare și un gentleman, așa că să ții capul sus fără teamă în fața oricui și să-i aperi numele. Tot ce am spus în propriul meu articol din Journal e perfect adevărat și chiar dac-aș trăi o mie de ani, nu văd de ce m-aș rușina sau m-aș simți vreodată umilit de poziția mea în acea chestiune.
Prietenii cei mai apropiați l-au susținut, arătându-i o loialitate de neclintit chiar și după moartea sa. Lawrence, Marshall, Linson și Hawkins au înțeles cu toții că acuzațiile care i se aduseseră în privința consumului de droguri erau absurde, că acuzația de proxenetism era o calomnie demnă de dispreț și că felul în care-și trăia viața sexuală îl privea strict pe el. Da, îi făcea plăcere să bea bere din când în când, dar niciunul dintre ei nu-l văzuse vreodată beat și chiar și țigările pe care le fuma întruna se stingeau adesea înainte să le termine și rămânea cu ele în gură, pentru că rareori își amintea să aprindă iar mucurile stinse.
Se pare că Howells ar fi fost „tulburat“ de relatările din ziare până când cineva care știa cum se întâmplaseră lucrurile în realitate îl lămurise care era adevărul. După care el și Crane și-au continuat prietenia, întâlnindu-se de fiecare dată când Crane s-a întors la New York în anii care au urmat, iar scrisoarea caldă pe care Howells i-a scris-o Corei în 1900 arată că amintirea pe care i-o purta lui Crane nu era întinată de niciun fel de îndoială în legătură cu caracterul sau purtarea tânărului său prieten.
Roosevelt însă i-a întors spatele lui Crane și niciodată n-a catadicsit să afle perspectiva lui asupra celor întâmplate. Pentru că cel care avea să fie în curând fostul șef al poliției a acceptat versiunea oamenilor săi, S.C. a fost eliminat din cercul său social și ocolit ca un individ destrăbălat, necinstit, delincvent. Roosevelt, un pudic și un moralist în chestiunile sexuale, care se lăudase la un moment dat că „mânuța“ lui „mângâiase doar două femei“ (pe cele două soții ale sale), trebuie să fi fost șocat aflând că Crane împărțise patul cu o prostituată în acea vară, ceea ce trebuie să i se fi părut o încălcare de neiertat a legilor cuviinței.
În septembrie 1902, după un an din primul său mandat ca președinte, Roosevelt călătorea undeva cu trenul împreună cu secretarul său George B. Cortelyou și cu Jimmy Hare, un fotojurnalist renumit care se apropiase mult de Crane în Cuba. Cortelyou citea volumul de povestiri al lui Crane despre Războiul Hispano-American, Răni în ploaie, iar conversația a ajuns în mod firesc la autorul decedat. Roosevelt i s-a adresat lui Hare: „L-ai cunoscut destul de bine pe tipul ăsta, Crane, nu-i așa, Jimmy?“ „Da, domnule, chiar foarte bine“, a răspuns Hare. „Și eu mi-l amintesc limpede“, a spus Roosevelt. „Odată, pe când eram șeful poliției din New York, l-am scos dintr-o mare belea.“ Amestecând într-o oarecare măsură lucrurile, Hare și-a amintit că incidentul se întâmplase pe când Crane „se documenta“ pentru prima lui carte, Maggie. „Baliverne!“ i-a răspuns tunător Roosevelt. „Nu se documenta deloc! Era un depravat și pur și simplu se înhăita cu femei de moravuri ușoare.“ Hare, un omuleț care abia cântărea cincizeci de kilograme, s-a ridicat în picioare furios și a spus: „Nici pomeneală! Nici că există un neadevăr mai mare!“ Dându-și seama că încălcase eticheta adresându-se astfel unui președinte american, Hare s-a așezat și și-a cerut iertare. „Scuzați“, a spus el, încercând să se strunească. „Vedeți dumneavoastră, întâmplător cunosc povestea din spatele acelui incident. Prietenul meu Crane i-a luat pur și simplu apărarea unei femei hărțuite de poliție; tocmai acesta a fost motivul pentru care a avut neplăceri cu legea.“ Roosevelt, care se calmase între timp, a răspuns cu o scurtă înclinare condescendentă a capului: „Bine, Jimmy. Să rămână cum zici tu.“
Chiar și mai deranjantă — pentru că Garland era mai aproape de sufletul lui și deci mai important pentru Crane — a fost răceala care a învăluit prietenia lor. Nimeni nu făcuse mai multe decât acesta pentru cariera lui Crane, nimeni nu fusese mai entuziast și nu-i încurajase mai mult primele eforturi scriitoricești, iar fără ajutorul bărbatului mai matur, poate că ușile la care a bătut Crane ar fi rămas închise. Toate acestea sunt certitudini de care Crane însuși era pe deplin conștient, dar, așa cum am sugerat ceva mai devreme, ceea ce Crane nu știa e că, undeva în străfundurile lui Garland, poate la o adâncime atât de mare încât nici măcar acesta nu-și dădea seama, se cocea o bubă de invidie, resentiment și furie împotriva tânărului pentru înzestrările sale superioare, dar și pentru că acestea fuseseră dăruite unui „băiat flămând, ca vai de lume“, „un băiat ciudat, încăpățânat, iresponsabil“ care-și trăise viața atât de neatent și neglijent, pe când Garland nu era în niciun caz neatent și neglijent, fusese disciplinat și jucase după regulile trasate de alții, și chiar dacă pe tărâmul acelor reguli câștigase un oarecare statut, pe tărâmul artei, unde nu există reguli, nu ajungea nici la degetul mic al băiatului neglijent. Cazul Clark părea să fie breșa de care Garland avea nevoie pentru a-și recâștiga autoritatea față de Crane, iar după ce „latura necurată a vieții lui boeme a ieșit la lumină“, Garland și-a putut recăpăta vechiul aer de unchi plin de importanță, prefăcându-se că se gândește la interesele lui Crane. În volumul de memorii ne povestește că după proces s-a întâlnit întâmplător cu Crane în biroul lui McClure și l-a sfătuit să taie legăturile cu orașul, să se întoarcă la ferma fratelui său din Sullivan County și să-și „recapete tonusul“ scriind „o carte mare acolo“. Nu că ar fi fost un sfat rău (Crane a promis că-l urmează, dar bineînțeles că n-a făcut-o), dar, deși Garland pretindea că-i pasă de ce pățise Crane, cred că în fond nu l-a afectat prea mult. La fel ca prietenul său Roosevelt, Garland fusese șocat de lucrurile care ieșiseră la iveală la proces, considerându-le condamnabile din punct de vedere moral, iar din acel moment a început să ia distanță față de Crane, retrăgându-se încetul cu încetul până când au pierdut legătura, iar cu timpul s-au înstrăinat atât de tare, încât atunci când Garland a călătorit în Anglia, unde Crane se mutase deja, a inventat un pretext ca să nu se vadă. După care Crane a murit și imediat după înmormântarea sa, omul care îl descoperise a scris: „A fost prea strălucit, prea nestatornic, prea straniu ca să reziste. N-a putut continua să scrie poveşti ca Semnul roşu al curajului. Slăbiciunea unei opere atât de originale stă în surpriza care-i asigură succesul. Cuvintele care uluiesc, frazele care suscită mirare și admirație ajung în cele din urmă să pară înșelătoare. Își pierd forța prin repetiție și în cele din urmă ajung să ni se pară dezagreabile.“
În 1930, când exemplarele din Maggie deveniseră atât de greu de găsit, încât se vindeau scump pe piața edițiilor princeps rare, Garland și-a vândut exemplarul cu dedicație cu două mii o sută de dolari, bani pe care i-a folosit pentru casa pe care și-o cumpărase la Hollywood, unde s-a împrietenit cu Will Rogers și Robert Benchley și unde și-a petrecut ultimii zece ani de viață explorând fenomene parapsihologice.
33
Lucrurile se complică și mai mult. Oricât de nedrept ar fi fost procesul și oricât de irelevantă pentru caz a fost depoziția ultimului martor, omul de serviciu nu mințise în privința lui Crane și a femeii cu care împărțise o locuință în vara aceea. Și nici asupra numelui femeii nu planase vreo îndoială, deși în acea lume promiscuă, plină de porecle și pseudonime, unde Fay, victima unei crime, își spunea O’Brien, iar prostituata Ruby Young își spunea atât Dora Wilkins, cât și Dora Clark, femeia care locuise pe West Twenty-seventh Street la numărul 121 n-avea doar unul, ci trei nume diferite. La fel ca Sadie, sora ei de douăzeci și patru de ani, o prostituată cu state vechi cu care împărțea apartamentul, Amy, în vârstă de douăzeci de ani, se născuse cu numele de familie de Traphagen, la care renunțase în cele din urmă pentru Huntington, iar când nici acesta nu i-a mai fost pe plac, a început să-și spună Amy Leslie.79
În afară de mărturia omului de serviciu de la tribunal, nu s-a păstrat nimic despre relația ei cu Crane și dacă la două săptămâni după proces n-ar fi avut loc o tranzacție financiară surprinzătoare, capitolul Amy Leslie ar fi fost probabil redus la o singură notă de subsol în povestea vieții lui Crane. Numele și adresa ei apar pe o listă cu nume și adrese trecute într-un registru bancar al American Security and Trust Company din Washington, unde Crane deschisese un cont la începutul lunii martie, la scurt timp după ce s-a stabilit la Cosmos Club pentru o lună. O altă dovadă e o fotografie cu el pe care i-a trimis-o surorii lui Amy, Sadie, pe 29 aprilie, cu aceste cuvinte pe spate: Pentru puștoaică / de la Stephen Crane. Toate aceste lucruri nu înseamnă cine știe ce — doar dovedesc că o cunoștea pe Amy cu mult înainte de acea vară —, dar mai sunt și cele cinci scrisori pe care Crane i le-a scris după ce a plecat din New York în ultima săptămână din noiembrie, plus scrisoarea îngrijorată și cele trei bilete scurte despre ea trimise lui Hawkins. Scrisorile pentru Amy sunt declarații de dragoste pătimașe, mai arzătoare și mai directe decât oricare dintre scrisorile pentru Lily Brandon Munroe sau Nellie Crouse, dar scrisoarea și biletele pentru Hawkins se referă doar la bani și n-ar fi fost scrise dacă n-ar fi existat tranzacția. Fără aceste mesaje pentru Hawkins, scrisorile către Amy ar fi rămas simple urme misterioase ale unei relații scurte și inexplicabile, din care aflăm că Crane se îndrăgostise de altcineva și o părăsise — dar de cine? Cu toată tevatura stârnită de acea tranzacție financiară, a durat mai bine de o sută de ani până s-a aflat răspunsul. Fără acea tevatură, misterul s-ar fi păstrat până-n ziua de azi.
Sâmbătă pe 31 octombrie, Crane se afla în Cambridge, Massachusetts, relatând despre meciul de fotbal dintre Harvard și Carlisle, dar s-a întors la New York în acea noapte sau dimineața devreme, iar pe 1 noiembrie și-a sărbătorit aniversarea de douăzeci și cinci de ani în Manhattan. Amy a susținut că în acea după-amiază sau seară i-ar fi dat opt sute de dolari bani gheață, ca să-i depună la bancă în locul ei. În acea perioadă — de fapt, până târziu, în inima secolului XX —, femeile americane celibatare, văduve sau divorțate aveau dreptul să deschidă un cont bancar doar în prezența unui bărbat care să cosemneze cererea, deci Crane a fost nevoit să depună banii în propriul său cont, numai că joi, 5 noiembrie, când a găsit în sfârșit timpul necesar, a pus în cont doar șase sute de dolari, și nu întreaga sumă de opt sute. Asta ridică mai multe întrebări dificile, dacă nu chiar imposibil de lămurit. Unu: dacă Amy i-a dat într-adevăr banii, de ce să facă așa ceva? Răspunsul e clar: nu vom ști niciodată. Doi: date fiind legile în vigoare la vremea respectivă, de ce n-a mers și ea cu el la bancă, să-și deschidă un cont pe numele ei? Trei: de ce a ținut Crane banii atât de mult, umblând aiurea cu opt sute de dolari în buzunar timp de trei zile de lucru înainte să-i depună la bancă? Sunt posibile mai multe explicații: (a) a fost distras și/sau ocupat cu alte treburi și n-a avut timp; (b) a uitat; (c) a fost leneș și a tot amânat momentul; (d) n-a primit deloc bani de la ea. Patru: ce s-a întâmplat cu cei două sute de dolari dispăruți? Dacă într-adevăr îi primise, răspunsul evident ar fi că Crane i-a furat sau, dacă un furt în toată regula pare improbabil, atunci și i-a însușit cu gândul de a-i înapoia când avea să fie posibil, poate chiar niciodată. Și totuși, după ce tocmai fusese acuzat la tribunal că era întreținut „de femei din Tenderloin“, să fi avut tupeul să facă exact lucrul de care-l acuzase avocatul Grant? În lumina lucrurilor pe care le știm despre neglijența cronică a lui Crane față de bani, trebuie să luăm în calcul această posibilitate, dar în lumina celorlalte lucruri pe care le știm despre el, e imposibil. Și atunci ce s-a întâmplat cu cei două sute de dolari dispăruți? Nimeni nu pare să știe, după cum nimeni n-a explicat vreodată cum sau de ce au dispărut banii — asta dacă au dispărut într-adevăr.
Între timp, situația tânărului cuplu devenea dificilă. După proces, Crane a înțeles că era necesar să plece urgent din oraș, că dacă rămânea la New York, avea să se expună hărțuirii continue din partea poliției și că nu-și mai putea construi acolo o carieră solidă în jurnalism. Plecase deja de două ori din Manhattan începând de la mijlocul lui octombrie (în sus pe râu la Sing Sing, apoi și mai în nord, la Cambridge), iar în sâmbăta următoare (pe 7 noiembrie), s-a întors la Cambridge ca să relateze despre meciul de fotbal Harvard-Princeton, dar aceste evadări fuseseră doar niște măsuri temporare, și nu soluția pe termen lung de care avea nevoie. Apoi un prieten vechi i-a întins o mână de ajutor. Sperând să-și salveze agenția de știri rămasă pe butuci, prea mică pentru a concura cu operațiunile pe scară largă ale lui McClure, Hearst și Pulitzer, Irving Bacheller i-a oferit lui Crane o deplasare în Cuba, pentru a face un reportaj despre revolta tot mai amplă a cubanezilor împotriva spaniolilor, izbucnită la începutul anului 1895. Crane n-a lăsat ocazia să-i scape, spunându-i lui Bacheller că e gata să pornească la drum oricând, dar plecarea sa depindea de disponibilitatea unui vapor care să-l ducă din Florida în Cuba, așa că preț de câteva săptămâni a stat și a așteptat, umplându-și timpii morți cu alte texte pentru agenția lui Bacheller, printre care articolul puternic, dar problematic despre lumea interlopă dispărută din Minetta Lane.
Totuși, se găsise o soluție, numai că, așa cum avea să se lămurească rapid în următoarele zile, rezolvând o problemă, Crane avea să creeze alta. Amy și-a pierdut cumpătul. Suferind la gândul că avea să fie părăsită, a făcut tot ce a putut ca să-l împiedice să plece, iar în vâltoarea presiunilor la care l-a supus se pare că ar fi intrat și o sarcină inventată, în care Crane pare să fi crezut (ceea ce a dus la alte încurcături trecute sub tăcere), dar, în cele din urmă, nici măcar perspectiva de a avea un copil nu l-a putut descuraja să-și urmeze planul.
De parcă n-ar fi fost de-ajuns, la toate acestea s-a adăugat și problema celor opt sute de dolari, iar întâmplările ulterioare sunt atât de tulburi, atât de în răspăr cu legile bunului simț, încât nu prea au nicio noimă. La un moment dat în a doua jumătate a lui noiembrie, Bacheller l-a anunțat pe Crane să se pregătească să plece la Jacksonville pe 26 sau 27 noiembrie, iar pe 25, când în cont avea suma totală de 776,50 dolari, Crane i-a scris un cec pentru cinci sute de dolari lui Hawkins, care acceptase să aibă grijă de Amy în lipsa lui și să-i distribuie cu țârâita mici sume, în funcție de nevoi. Cei opt sute de dolari se făcuseră cinci sute, bani care-i aparțineau de drept lui Amy (cel puțin așa avea să susțină ea ulterior), iar dacă Crane nu mai avea toată suma de opt sute, de ce nu i-a dat el personal toți cei cinci sute sau chiar — de ce nu — cei șapte sute șaptezeci și șase de dolari? Și de ce s-a complicat rugându-l pe Hawkins să facă pe intermediarul, când ar fi putut rezolva toată povestea înainte de plecare? Ceva nu miroase a bine aici, și cum Hawkins sigur n-a știut despre suma inițială de opt sute (care i-ar fi putut aparține lui Amy sau nu), a crezut fără îndoială că Crane o ajută din propriile lui fonduri. Dacă acceptăm punctul de vedere al lui Amy, atunci toate indiciile îl acuză pe Crane. Nu numai că pare s-o fi tras în piept reținând bani care erau ai ei (de ce să facă așa ceva când pretindea că o iubește?), dar cei două sute de dolari lipsă s-au mai și transformat brusc în trei sute, iar după ce încheie acel acord obscur cu Hawkins pentru cei cinci sute rămași, pare tot mai plauzibil că Crane cheltuise suma care lipsea și n-avea de gând s-o returneze. Ne întrebăm iar: de ce să facă așa ceva? Era pentru prima oară în viața lui că nu ducea lipsă de bani, în toți anii petrecuți la New York nu fusese niciodată mai bine hrănit și mai bine îmbrăcat, ceea ce elimină nevoia disperată ca posibil motiv de a lua banii, dar dacă nu-i luase el, atunci unde erau? Mintea macină întruna, căutând un răspuns, pentru că adevărul este că scrisorile pe care i le-a scris lui Amy odată ajuns în Jacksonville sunt atât de pline de dragoste, de grijă și de inimă albastră, încât pare de neconceput să fi furat bani de la ea. Și totuși, dacă analizăm obiectiv dovezile — din punctul de vedere al lui Amy —, ce altceva să credem?
Pe de altă parte, poate ar trebui să luăm în considerare următorul lucru: Crane n-a spus niciodată nimănui că primise opt sute de dolari de la Amy, deci presupunerea că-i primise ne parvine exclusiv din partea ei. E posibil ca el să fi spus că într-o bună zi îi va da cei opt sute de dolari, poate chiar să-i fi promis, iar cele două depuneri de șase sute, respectiv o sută șaptezeci și șase de dolari să fi fost drepturi de autor pentru cărțile lui (Semnul roșu a avut paisprezece tiraje în acel an), plus bani câștigați din ziare și reviste. Asta ar explica de ce Hawkins nu știa nimic despre cei opt sute de dolari — pentru că nu existau —, așa că atunci când a primit cecul de cinci sute de dolari de la Crane, a fost convins că erau banii lui Crane și treaba lui cui îi dădea. Încă de pe 1 decembrie, la doar câteva zile după ce Crane a sosit în Florida, Amy a început să-l preseze pe Hawkins pentru bani și l-a tot presat până în ultima săptămână din septembrie 1897 („sunt lefteră și am mare nevoie de bani“; „îmi trebuie banii“; „nu știu din ce-o să trăiesc dacă nu primesc cicurile [sic] alea“), și, deși Hawkins a încercat să ajute cum a putut (trimițând bani prin curier și aranjându-i să pozeze pentru unul dintre prietenii lui artiști), până la urmă i s-a făcut silă și a renunțat la rolul de bancher delegat al lui Crane. După care Amy s-a adresat unui avocat, George D. Mabon, și a început o acțiune legală pentru a recupera cei cinci sute cincizeci de dolari despre care susținea insistent că i s-ar fi datorat. De unde acea sumă? Dacă Hawkins îi dăduse deja cei cinci sute, n-ar fi trebuit să ceară cei trei sute rămași? Mintea macină iar și nici de data asta nu găsește răspunsuri. New York Times, Chicago Tribune și alte ziare au publicat articole despre proces, ceea ce a transformat disputa privată într-un scandal public și a fixat suma în chestiune la opt sute de dolari. Presa a părut dispusă s-o creadă — presupunând eronat că era cealaltă Amy Leslie din Chicago —, dar dacă tânăra A.L. mințise că e însărcinată ca să-l țină pe Crane la New York, există motive întemeiate să bănuim că mințea încă o dată, ca să-l pedepsească pentru că o părăsise. Mabon s-a zbătut și a obținut un sechestru pe drepturile de autor de la Appleton cuvenite lui Crane, dar până la urmă, cazul s-a rezolvat în afara tribunalului cu ajutor juridic din partea lui William, fratele lui Crane. De remarcat e că subiectul nu apare nicăieri în corespondența dintre cei doi frați, iar Crane n-a menționat niciodată suma de opt sute de dolari în niciuna dintre scrisorile pentru Amy și nici n-a sugerat vreodată că ar fi greșit cu ceva în înțelegerile lor de natură financiară — nici față de Amy însăși, nici față de Hawkins, nici față de William — față de nimeni. Și, mai important, Amy nu-l sâcâie niciodată în scris pe Hawkins, insistând că sunt banii ei. De la început și până la sfârșit, are atitudinea unei femei care trăiește din sprijinul generos al iubitului ei absent — ceea ce sugerează că Crane a fost probabil nevinovat, în definitiv.
Ea l-a însoțit cu trenul până la Washington, apoi a coborât și s-a întors la New York, în timp ce el și-a continuat drumul spre Jacksonville. I se spusese că vaporul spre Cuba avea să plece a doua zi dimineața după sosirea sa, ceea ce explică de ce Amy l-a însoțit doar o parte din călătorie, dar lucrurile n-au mers conform planului și vaporul a ridicat ancora abia după câteva săptămâni. Din Jacksonville, purtând data „duminică“ (29 noiembrie 1896), prima lui zi plină în oraș (cu același limbaj simplu, ca și cum s-ar fi adresat unui copil mic, pe care l-a folosit în toate scrisorile pentru ea):