Fata mea minunată, azi am dictat o lungă scrisoare către tine, dar cum i-am dictat-o unei stenografe, n-am putut să-ți spun foarte limpede cât de mult te iubesc și cât de mult mă îndurerează despărțirea noastră temporară. Când am ajuns la Washington, acele câteva momente din tren au fost cele mai dureroase din viața mea și nu le-aș putea uita niciodată, chiar de-ar fi să trăiesc o sută de ani. Vreau să nu te îndoiești niciodată că te iubesc. Probabil că pornim mâine-seară, dar dacă mi-ai scris azi, o să primesc mesajul înainte ca vasul să ridice ancora. Fii cuminte, draga mea, scumpa mea. Nu uita de soțiorul tău iubit dintotdeauna. Mă gândesc mereu la tine și doar pe tine te iubesc.
Iubitul tău.
Și încă una de pe 29, datată „Duminică seara“:
Scumpa mea, încă două scrisori vor ajunge la tine curând după aceasta. Se întâmplă c-am avut timp să ți-o trimit pe asta cu poșta care pleacă spre nord în zece minute. Dumnezeu să te binecuvânteze și să mi te apere. Al tău cu toată dragostea din lume,
S.
Pregătit să plece a doua zi dimineața, fără să știe ce-l așteaptă în următoarele zile și săptămâni, a trimis încă două scrisori în acea după-amiază, una pentru fratele său William din Port Jervis (rezumându-și testamentul) și cealaltă (dictată) pentru Hawkins la New York, dedicată în mare parte lui Amy.
În caz că te vezi din când în când cu Amy, încurajeaz-o în toate felurile posibile […] Am fost de-a dreptul îngrozit pentru ea în momentul despărțirii, iar acum sunt speriat și îngrijorat. Cred că nimeni […] n-are mai multă nevoie de o vorbă prietenoasă decât acea sărmană copilă și știu că tu vei găsi calea cea mai potrivită să faci asta dacă se va ivi ocazia […] Mi s-a rupt inima când m-am despărțit de fată, dar parcă mi s-ar mai ridica o piatră de pe suflet dac-aș ști că are prieteni de nădejde. Nu găsești nici măcar unul la trei mii de bărbați care într-adevăr să povățuiască și să călăuzească o fată atât de drăgălașă ca Amy […] Sora ei e o făptură bună la inimă, dar are obiceiul să se preocupe mai mult de sine, unde mai pui că Amy îi e superioară mental în toate privințele. Sora e slabă, foarte slabă, deci sunt încredințat că nu-i va fi de niciun folos lui Amy, aflată acum într-un mare necaz.
După cele două scrisori pe care i le-a trimis pe 29 noiembrie, Crane a așteptat douăsprezece zile până la următoarea scrisoare. Între timp cunoscuse pe altcineva, ceea ce l-a adâncit fără îndoială și mai mult în mâlul confuziei moderne, dar n-avea de gând să-i mărturisească lui Amy această nouă complicație care avea să se încheie fără doar și poate la fel de repede cum începuse, așa că a continuat cu obișnuitul lui potop de alinturi.
Din 11 decembrie:
Scumpa inimii mele, nu ți-am scris până acum pentru că urmează s-o luăm din loc dintr-o clipă-n alta și am vrut să-mi păstrez ultimul mesaj de-aici pentru tine. Tare greu a mers cu pregătirea vaporului, dar cred că în douăzeci și patru de ore vom fi pe drum spre Cuba. Mi se rupe inima când mă gândesc la amânări și când mă gândesc că, dac-aș fi știut, te-aș fi putut ține aici cu mine […] Să-ți aduci aminte de mine până și-n vis, scumpa mea. De-acum voi avea timp să-ți scriu mai des, așa că să te aștepți să primești zilnic vești […] de la sărmanul tău băiat oropsit. Știu că nu mă vei uita. Știu că mă iubești și vreau să nu uiți niciodată că te iubesc.
Iubitul tău
Până la urmă, nu i-a scris zilnic, ci doar în ziua următoare, de altfel ultima oară când i-a scris din Florida. Datată sâmbătă, 12 decembrie, epistola începe și se încheie astfel:
Draga mea dragă, un concurs de împrejurări cu totul ieșite din comun ne-a ținut aici pe loc atâta amar de vreme și mi se rupe inima când mă gândesc că te-aș fi putut avea lângă mine câteva zile în plus — cum ți-am scris ieri […]
Duminică — o zi tristă la hotel, unde sunt reguli stricte în privința băuturii și n-avem cu cine încinge o partidă. N-am altceva de făcut decât să mă gândesc la tine. Te iubesc, scumpa mea, scumpa mea.
Luni: pare cert că mâine plecăm. Te iubesc, fata inimii mele. Să fii cuminte și să mă aștepți. Te iubesc.
Dar n-a plecat nici a doua zi, nici cea de după, nici cea de după, iar în ultima zi a anului, când în sfârșit a pornit spre Cuba, vasul s-a scufundat.
9. E interesant de reținut că Bud Abbott s-a născut în Asbury Park (unde a început cariera lui Crane), iar Lou Costello, în Paterson (unde a fost scrisă o primă variantă a Semnului roșu), dar n-aș vrea să insist asupra acestei asocieri, America nefiind altceva decât un talmeș-balmeș de lumi multiple, contrastante, epicentrul global al intersecțiilor improbabile și al neconcordanțelor mărețe. Totuși, în același spirit e demn de reținut că în perioada de după moartea lui Crane, pădurile dese din Sullivan County au fost transformate în Centura Borșului, o vastă constelație de hoteluri și stațiuni destinate în principal evreilor newyorkezi (echivalentul din Vechiul Testament al Noului Testament care era Asbury Park), rămasă azi în memorie mai ales ca o pepinieră din care au ieșit o mie de comedieni de stand-up. Exista ceva umor pe acele dealuri râpoase, iar Crane a fost primul care l-a exploatat (n. a.).
10. „Cocori“ (en.).
11. În original, greșeala de ortografie este la „whether“ (dacă), ortografiat „wether“ (care înseamnă berbec castrat).
12. În original e ortografiat greșit articolul „its“, scris sub forma „it’s“.
13. John Podsnap, personaj din Prietenul nostru comun de Charles Dickens, prototipul omului pompos, convențional, mulțumit de sine. Doamna Grundy, un personaj la fel de convențional din piesa lui Thomas Morton Speed the Plough.
14. Cum trăiește cealaltă jumătate.
15. După știința mea, mai există o singură altă carte din acea perioadă care să se fi rupt atât de radical de convențiile narative de până atunci: Foamea lui Knut Hamsun, publicată în 1890. Considerat adesea a fi primul roman european modern și citat ca influență asupra unor figuri total diferite precum Kafka, Gide și I. B. Singer, acesta diferă ca spirit de Maggie (un narator solitar povestește la persoana întâi dezintegrarea sa fizică în timp ce e la un pas de a muri de foame la Oslo), dar metodele și abordarea sunt la fel de dure și neșovăitoare. Romanul, scris în norvegiană, îi era încă necunoscut lui Crane (abia după șapte ani avea să primească de la cineva un exemplar din traducerea englezească), dar, oricât ar părea de curios, viața lui de tânăr scriitor sărac și adesea înfometat la New York e aproape la fel cu cea a eroului fără nume al lui Hamsun, cu care are în comun chiar și unele trăsături de personalitate: aceeași încăpățânare, aceeași mândrie autodistructivă, același refuz închistat de a spune cuiva cât de rău o duce. Nu se știe nimic despre reacția lui Crane la Foamea, dar, când a citit romanul, deja nu mai locuia de mult la New York, ci în Anglia. După ce a terminat romanul, i l-a dat lui Henry James (n. a.).
16. În original, formularea ambiguă este „in the way of vehicles“, ambiguitate greu de păstrat în limba română.
17. În original, „The Way in Sullivan County“.
18. În limba română, „rampant“ din engleză se poate traduce ca „luxuriant“ (pentru vegetație) sau „excesiv“, „năvalnic“. Cuvântul „rampant“ există și în limba română, dar mai degrabă cu sensul de „înclinat în rampă“; am preferat totuși să-l păstrez ca atare, pentru stranietatea sa.
19. Redenumită în 1921 Welfare Island, apoi, în 1973, Roosevelt Island (n. a.).
20. Cum nu a existat un redactor profesionist care să revizuiască manuscrisul înainte de a fi predat tipografiei, în text au rămas numeroase erori mărunte — inconsistențe gramaticale, semne de punctuație puse prost și cuvinte scrise greșit (cum ar fi grimey în loc de grimy). Nedorind să intervină asupra originalului, majoritatea editorilor ulteriori ai lui Maggie nu s-au atins de aceste greșeli (n. a.).
21. Publicație britanică provocatoare a anilor 1890, dedicată artelor, asociată cu artistul Aubrey Beardsley, care s-a ocupat o vreme de partea grafică, și cu Oscar Wilde.
22. Asta amintește de soarta primei cărți a lui Thoreau, O săptămână pe râurile Concord și Merrimac, publicată inițial într-o mie de exemplare. După ce a primit 706 exemplare nevândute de la editura lui, care nu mai avea loc să le depoziteze, Thoreau a notat în jurnalul său, pe 28 octombrie 1853: „Am acum în bibliotecă aproape nouă sute de volume, dintre care peste șapte sute sunt scrise de mine“ (n. a.).
23. În original, greșeala de ortografie este la „received“ (primit), scris „recieved“.
24. Creată în 1875, Liga Studenților la Arte a fost inițial găzduită de Needham Building, pe East Twenty-third Street. În 1892 s-a mutat pe West Fifty-seventh Street, unde se află și azi, dar câțiva artiști, printre care și prietenii lui Crane, au rămas la adresa din East Twenty-third Street timp de câțiva ani (n. a.).
25. În Roadside Meetings, o carte publicată în 1930, Garland povestește că Crane i-ar fi spus același lucru, aproape cuvânt cu cuvânt. Care să fie explicația? Poate că Linson a citit cartea lui Garland, iar după mai mulți ani și-a însușit comentariul fără să-și amintească sursa — sau poate Crane chiar le-a spus același lucru amândurora. În carte, Garland ne mai spune și că Crane ar fi declarat la un moment dat: „Aș renunța de tot la viitorul meu pentru douăzeci și trei de dolari bani gheață“ (n. a.).
26. În contrast vădit cu trupul „slab — aproape cadaveric“ pe care și-l amintește Edward Marshall din 1894 — o dovadă grăitoare a felului în care greutățile și lipsurile din 1893 îl marcaseră pe Crane (n. a.).
27. Lucru care corespunde cu numeroase relatări despre atitudinea șomerilor din timpul următoarei mari crize a anilor 1930 și explică poate — cel puțin parțial — de ce clasa muncitoare americană nu a lansat niciodată o ofensivă ideologică susținută împotriva structurilor capitalismului. Deși Crane nu s-a implicat politic activ, avea un simț înnăscut al mecanismelor mentalului american și, prin extensie, al societății în care trăia (n. a.).
28. În mitologia irlandeză, spirit care ia forma unei femei care urlă sau bocește, prevestind o moarte.
29. Acest ultim rând, cea mai analizată, lăudată și dezbătută propoziție din toată opera lui Crane, a fost folosit de unii specialiști în anii cincizeci și șaizeci pentru a promova o interpretare, demontată între timp, conform căreia Semnul roșu ar fi un roman care abundă în simbolism religios care-l transformă pe Jim Conklin (J.C.) într-un echivalent al lui Isus Cristos și care vede în pecetea de pe cer („wafer“) o referire la taina euharistiei, dar cuvântul „wafer“ are și alte înțelesuri, unul fiind din domeniul legal: un mic disc de material adeziv folosit ca sigiliu pentru documente legale. Probabil că acesta e sensul la care s-a gândit Crane, ceea ce explică termenul „lipit“ din propoziție. Însă, după părerea mea, pasajul e atât de uluitor din motive care n-au nimic de-a face cu religia sau legea, ci cu muzicalitatea salturilor și a juxtapozițiilor fulgerătoare ale lui Crane, trecerea bruscă de la pământ la cer de la final, dar mai ales de la impulsul de a ține un lung discurs acuzator (diatribă) care se năruie deodată într-un singur cuvânt, drăcie, care e atât o exclamație, cât și o descriere a scenei, apoi, după cele trei puncte puse după cuvântul drăcie, care ne țin blocați pe pământ, Crane arată brusc spre soarele de pe cer și preț de-o clipă îl simțim cum arde acolo, sus, în roșeața lui însângerată, total indiferent față de Jim Conklin și toți ceilalți soldați de pe front. Limbajul devine o forță fizică ce se simte în corp și deci și o forță emoțională, în același mod în care o explozie corală de cincizeci sau o sută de voci care erupe dintr-un pasaj liniștit al lui Bach ne poate cutremura din cap până-n picioare și umple ochii de lacrimi (n. a.).
30. În engleză, titlul piesei lui Sartre e No Exit, care s-ar traduce prin „Fără ieșire“.
31. În original, „without rhyme or reason“, expresie cu înțelesul de „fără motiv“, „fără rost“.
32. Impactul volumului Călăreții negri se extinde dincolo de lumea poeziei. Nu mai puțin de trei romane americane de după război folosesc ca titluri versuri din poeziile lui Crane: In a Lonely Place de Dorothy B. Hughes, 1947 (care în 1950 a inspirat un film regizat de Nicholas Ray, cu Humphrey Bogart în rolul principal); Find a Victim de Ross Macdonald, 1954; Because It Is Bitter, and Because It Is My Heart de Joyce Carol Oates, 1990 (n. a.).