Stăteam la colțul Sixth avenue și Twenty-eighth street duminica trecută, la primele ore ale dimineții, și discutam cu câțiva birjari, când a apărut Becker, îmbrăcat în haine civile. A venit drept la mine și a zis:
— Așa deci, m-ai reclamat? În timpul ăsta folosea limbaj vulgar.
— Vorbești ca o pușlama, i-am răspuns, la care m-a apucat de gât, mi-a dat un picior și m-a pus la pământ. M-am ridicat, dar iar m-a pus jos. A intervenit lumea care era de față, iar Becker a plecat.
În ciuda dovezilor copleșitoare împotriva lui, Becker a demontat acuzațiile susținând că se aflase la secția de poliție în momentul producerii agresiunii, iar birjarii care promiseseră să depună mărturie în favoarea lui Clark au amuțit misterios și au refuzat s-o susțină. Fără îndoială, fuseseră mituiți sau intimidați de poliție ca să-și schimbe declarațiile, o tactică folosită și împotriva câtorva dintre martorii la procesul pentru arestare abuzivă care a avut loc săptămâna următoare. Ca urmare, lui Clark nu i-a rămas decât să asculte de recomandarea avocatului ei, David Neuberger, și să-și retragă plângerea pentru agresiune împotriva lui Becker.
Pe 10 octombrie, Harper’s Weekly declară că „Roosevelt și alți reprezentanți de vârf ai poliției sunt sceptici în privința poziției domnului Stephen Crane în cazul tinerei care, în opinia sa, fusese arestată pe nedrept“. Hamlin Garland a povestit mai târziu, în memoriile sale din 1930, că-l văzuse de mai multe ori pe Crane în timpul „necazurilor lui cu poliția din New York și, deși l-am apreciat pentru loialitatea față de o femeie care, în opinia lui, fusese acuzată pe nedrept că ar fi racolat clienți, am considerat hotărârea lui încăpățânată de a o apăra la proces ca fiind donquijotescă. Roosevelt a discutat despre caz cu mine și a zis: «Am încercat să-l salvez pe Crane de comentariile presei, dar fiindcă el a insistat să depună mărturie, nu mi-a rămas decât să las legea să-și urmeze cursul»“.
În ziua următoare, pe 11 octombrie, un articol din Journal a început cu următorul titlu interminabil:
ROMANCIERUL CRANE,
GREU DE SPERIAT.
ZVONURILE DESPRE CAMPANIA DENIGRATOARE
A POLIȚIEI NU-L ABAT
DE LA DATORIA SA. SPUNE CĂ
O VA APĂRA PE GHINIONISTA DORA CLARK
PÂNĂ LA CAPĂT.
NICI VORBĂ SĂ RENUNȚE
LA CONTRIBUȚIA SA ÎN PROCESUL ÎMPOTRIVA
POLIȚISTULUI BECKER.
NEAGĂ ORICE PRESIUNI.
ÎN TENDERLOIN CIRCULĂ ZVONUL CĂ
POLIȚIA A AMENINȚAT CĂ-L VA DA ÎN VILEAG
CA BEȚIVAN ȘI PATRON
AL UNEI CASE DE OPIU.
Prima jumătate a articolului repetă toate informațiile din titlu; a doua constă din remarci atribuite lui Crane dintr-un interviu despre procesul așteptat:
— Nu există nici măcar un atom de adevăr în afirmațiile că nu voi depune mărturie contra lui Becker. Nu am fugit de citații și n-am plecat din oraș. Adresa mea e la un avocat care mă va anunța când va fi momentul să mă prezint. Iar poliția nu mi-a dat de înțeles în niciun fel că mă va „da în vileag“ dacă mă prezint împotriva lui Becker. Oricum, mie mi-ar fi fost egal. De când am apărut ca martor la tribunalul pentru delicte minore, nu mi-am pus niciodată problema să refuz implicarea ulterioară în acest caz.
Întrebat de casa de opiu, Crane a râs.
— Am o trusă pentru opiu la mine-n cameră, a zis el, dar fixată pe o plăcuță, în perete. Consider că e de datoria mea, a adăugat el, ca martor la o faptă scandaloasă cum a fost arestarea fetei de către Becker, să fac tot ce-mi stă în putere pentru pedepsirea lui. Faptul că eram în compania ei și că tocmai ieșisem din ceea ce polițistul numește un cuib de hoți, prostituate și escroci n-are nici cea mai mică relevanță asupra chestiunii. Aveam tot dreptul să mă aflu acolo sau în orice alt loc public din oraș în care am chef să merg.
În realitate, Crane a plecat din oraș la scurt timp după ce i-a răspuns reporterului de la Journal, poate chiar în aceeași zi sau a doua zi, în speranța că avea să evite alte interacțiuni cu presa newyorkeză călătorind la Philadelphia și trăgând acasă la Fred Lawrence pentru o scurtă perioadă de timp neprecizată. În timpul acelei vizite, i-a trimis lui Roosevelt o telegramă în care-l informa că intenționează cu tot dinadinsul să apară la proces, ceea ce Roosevelt confirmă în comentariul său față de Garland, în care spune că Crane „a insistat să depună mărturie“, dar Lawrence, care-l știa bine pe Crane și în ultimii cinci ani fusese unul dintre cei mai apropiați prieteni ai săi, s-a arătat pe bună dreptate îngrijorat. „Dacă Crane ar fi fost sfătuit cu înțelepciune“, scrie el, „ar fi realizat cât era de nebunească o asemenea sfidare a sistemului […] Ar fi realizat […] că avea să-și ridice în cap toată poliția, cu toată forța ei. Dar nu, a explicat el; tânărul Theodore Roosevelt tocmai fusese numit șeful poliției din New York și avea să se asigure că e tratat corect“. Așa că telegrama i-a fost trimisă lui Roosevelt de la un birou din centrul Philadelphiei și imediat după aceea, cum se exprimă Lawrence, „domnul Galahad s-a suit în următorul tren“.
Procesul care a început în seara de 15 octombrie și a durat până târziu, în dimineața zilei de 16, a avut loc într-un tribunal special destinat exclusiv acuzațiilor de comportament abuziv în cadrul poliției. Clark era reclamanta, Conway și Becker erau acuzații, iar rolul lui Crane era cel al unui simplu martor care acceptase să apară la proces de partea reclamantei. Nici Clark, nici Crane nu erau judecați, dar din cauza tehnicilor avocățești agresive, dezlănțuite ale avocatului lui Becker, Louis D. Grant, și a permisivității arătate de judecătorul-comisar, care se numea tot Grant — Frederick D., fiul răposatului președinte și general din Războiul Civil —, au fost acceptate întrebări care depășeau cu mult competența instanței, iar în scurt timp, acuzatorii s-au transformat în acuzați. Avocatul lui Clark, plătit din donații, a obiectat în repetate rânduri față de linia întrebărilor adversarului său, dar judecătorul Grant a respins aproape toate obiecțiile, ceea ce i-a permis avocatului Grant să persiste în atacurile la credibilitatea reclamantei și a martorului ei cheie. Într-o sală ticsită de colegii polițiști ai lui Becker și de superiorii lor — cu toții în uniforme complete —, procesul s-a desfășurat ca un eveniment sportiv inechitabil, în care o echipă deține mingea, terenul și loialitatea întregului public.
Crane a ajuns la sediul poliției ceva mai devreme de ora fixată, trei după-amiaza, fără să știe că poliția făcuse o razie în apartamentul său cât fusese plecat din oraș — și nici că lansase o operațiune sub acoperire pentru a-i scotoci în toate cotloanele vieții private. Dar cum a fost o zi încărcată, au trecut câteva ore până când cazul Conway-Becker a ajuns în fața judecătorului. În prima oră, relatează Journal, Crane „a stat pe hol, rezemat de o fereastră, și a fumat un trabuc, părând să nu bage de seamă privirile mânioase ale polițiștilor care așteptau să fie judecați pentru diverse delicte […] La ora patru, domnului Crane i s-a spus că probabil va fi chemat în boxă la ora cinci și jumătate; la cinci și jumătate, grefierul Kip a opinat că dosarul va intra pe la șapte; la șapte existau speranțe că avea să se ajungă la el într-o oră, așa că tânărul romancier, care avea o obligație la cină pentru ora opt, a trimis o telegramă și a luat masa constând dintr-un sendviș cu șuncă și un pahar de bere într-un bar de pe Mulberry Street“. Procesul a început în sfârșit la ora nouă, dar cum înaintea lui erau programați martori cu duiumul, Crane s-a tot plimbat pe coridor, fumând țigară de la țigară până la unu și cincizeci și cinci de minute noaptea, în timp ce „femei cu maniere artificiale și ten la fel îl priveau cu dispreț“, iar „birjarii își făceau cu ochiul între ei și arătau cu degetul“. Fiind ultimul martor, n-a fost primit în sala de judecată în primele cinci ore ale procesului, așa că nu știa nimic despre natura apărării pe care o pregătise avocatul Grant.77
Primul a vorbit Conway, iar el și Rosenberg au expediat rapid chestiunea declarând fals că Dora Clark acostase trei bărbați în momentul arestării sale. Journal spune că depoziția lor a fost susținută de „altă femeie a străzii, venită la poliție pentru a depune mărturie în favoarea Dorei Clark, dar care avusese o discuție cu polițiștii Secției 19 înainte de începerea procesului, după care, chemată în boxă, a coroborat sub jurământ afirmațiile lui Conway și Rosenberg“.
Cazul Becker a început la ora zece. După ce ambele părți și-au prezentat versiunile opuse asupra faptelor, o legiune de personaje din Tenderloin a luat cu asalt boxa ca să susțină versiunea poliției și să-și salveze astfel pielea, mijloacele de trai sau și una, și alta, în funcție de domeniul de activitate. Una dintre acestea, „o prostituată legendară a anilor 1890“, Big Chicago May, „era celebră pentru metoda ei de a smulge cu dinții pietrele prețioase care împodobeau acele de cravată ale domnilor prefăcându-se că-și culcă drăgăstoasă fața pe piepturile lor“. Articolul publicat pe 17 octombrie în Journal subliniază minciuna flagrantă din acele mărturii:
Toate femeile cu diamante și toți birjarii erau absolut convinși că Dora Clark a plecat singură de la Broadway Garden. Au și jurat că așa au stat lucrurile. O femeie cunoscută în Tenderloin sub numele de „Big Chicago May“ a mers chiar și mai departe. E o blondă uriașă, cu cercei cu diamante mari cât nucile. Domnișoara „Big Chicago May“ e o priveliște la fel de familiară pe Sixth Avenue și Twenty-third street după căderea întunericului ca Templul Masonic. A jurat cu sânge rece că Dora Clark i-a oferit douăzeci și cinci de dolari ca să jure strâmb împotriva lui Becker.
— Dora Clark s-a dus și la alte femei, a declarat sub jurământ domnișoara „Big Chicago May“. Trebuie să ne apărăm, a zis ea. Becker ne persecută. Trebuie să-l distrugem. Apoi o să plec în Europa.
— Cu ce vă ocupați? a întrebat-o domnul Newburger [sic] pe femeia care nu roșea vizibil.
— Bat la mașină, a răspuns ea.
— La ce fel de mașină bateți?
Ea n-a știut.
— Numiți un tip de mașină de scris.
N-a știut.
— Ați cumpărat diamantele astea din salariul de dactilografă?
Avocatul Grant a interogat-o pe Clark fără oprire. Descrisă într-un articol din Journal ca „arătoasă“ și „manierată“, tânăra se pregătise pentru apariția în instanță îmbrăcându-se cu o rochie neagră „tivită cu catifea violet“ și „o pălărie mare, împodobită cu pene negre“. Purta „voal și mănuși“ și nu-și pusese alte bijuterii în afară de „o stea cu diamante la gât“. O apariție spectaculoasă la doar douăzeci și unu de ani, care părea „peste nivelul clasei sale“ și totuși, pentru avocatul Grant și polițiștii din sală, nu era decât o târfă mizerabilă, de cea mai joasă speță, din Manhattan. Când Grant a întrebat-o unde locuiește, ea a refuzat să divulge adresa, pe motiv că nu vrea să fie alungată așa cum i se tot întâmplase de când poliția pornise campania de persecuție împotriva ei. Totuși, Grant a insistat și până la urmă a obținut informația de la ea. Ca să-i sape și mai adânc groapa (probabil în urma unei anchete polițienești sârguincioase), avocatul a hărțuit-o până a recunoscut că era o „femeie întreținută“ și că „primise de curând bani de la un bărbat bogat care stă la Waldorf“ (World, 16 octombrie). Ceea ce ridică o întrebare: dacă era întreținută de o persoană cu suficiente resurse financiare ca să-și permită cel mai bun hotel din oraș, de ce să se obosească să acosteze bărbați necunoscuți pe străzile din Tenderloin? Desigur, avocatul Grant n-a pus această întrebare.