E o izbucnire extraordinară, cu totul neașteptată, complet în afara normelor obișnuite de comportament public, iar în următorul paragraf, Crane se oprește pentru a examina țipătul în sine și efectul său asupra persoanelor din sală — de fapt, efectul avut asupra lui.
Oamenii se milostivesc de cei care n-au nevoie, iar vinovații plâng singuri; dar țipătul acestei fete, fie ea vinovată sau nu, vădea o suferință atât de profundă — o durere atât de grăitoare, încât a retezat ca un pumnal perdeaua banalului, scoțând atât de limpede la iveală spectrul învăluit în mâhnire din inima tinerei, pe un ton al minții atât de universal, încât cine îl auzea citea în el propriile-i plăsmuiri înspăimântătoare ale cugetului în miez de noapte.
E un pasaj ciudat de împiedicat pentru Crane în această etapă a evoluției prozei sale, unul care începe în forță cu afirmații epigramatice, își construiește argumentația cotind brusc și plin de compasiune spre „suferința atât de profundă“ (nu doar a fetei, ci a oricui a suferit vreodată groaznic), apoi se dezechilibrează cu formularea stângace „o durere atât de grăitoare“ și cu excesivul „spectru învăluit în mâhnire“ doar pentru a se redresa la ultimele cuvinte și a se încheia cu aceeaşi forţă cu care începuse. Cine știe cât de rapid au fost scrise aceste pagini și în ce condiții, dar micile poticneli stilistice au propria lor încărcătură emoțională, pentru că ni-l arată pe Crane cel mereu articulat și cu mână sigură bâlbâindu-se în timp ce bâjbâie după cuvinte care să redea grozăvia țipătului fetei — forța transcendentă a sufletului unui om dezgolit în fața altora și, în consecință, impactul său profund personal asupra altora și în primul rând asupra lui Crane.
Totuși, adevăratul subiect al textului nu e fata, nici agonia ei sau verdictul în cazul ei, ci tribunalul însuși și cât de oarbă e justiția în felul cum aplică legea — rapid, mecanic, cu o indiferență supremă față de viețile celor judecați. Nici nu se termină bine cazul fetei că începe următorul, iar Crane își încheie scurta relatare sărind la un registru cu totul diferit:
Țipetele se stinseră pe culoarul pietruit. Un polițist stătea calm, sprijinindu-se cu un braț de balustradă, iar dedesubt era un vagabond în vârstă, aproape complet știrb, care se bălăbănea și rânjea.
— Vă rog, dom’ jude, zise bătrânul când îi veni rândul să vorbească, cruțați-mă de data asta, că-i prima dată de mă cherchelii, domnu’.
Un aprod ridică mâna ca să-și ascundă zâmbetul.
Da, e amuzant, dar și mai important este că scena mustește de superioritate ironică, ba chiar de dispreț. Cu doar câteva momente înainte, o servitoare despicase cerul cu urletul ei de durere, dar acele vaiete sunt date uitării și, cum tragicul și comicul se confundă mereu într-o sală de judecată, acolo treburile își urmează nestingherite cursul, iar acum, că am trecut la următorul caz, să vedem dacă ne putem abține să râdem de acel bețivan irlandez amuzant.
***
Revista Town Topics a scos în lume cel mai recent text de ficțiune al lui Crane pe 1 octombrie, aceasta fiind, probabil, cea mai rapidă călătorie de la creație la publicare pentru oricare dintre povestirile sale. Scrisă la doar câteva zile după mărturia sa de la tribunal, „În Tenderloin: un duel între un ceas deșteptător și o hotărâre sinucigașă“ a urmat imediat după „Aventurile unui romancier“ și e interesant de observat că în ambele texte apar ceasuri deșteptătoare. Mă îndoiesc că Crane a fost el însuși conștient de repetiție, dar iat-o limpede ca bună ziua, iar dacă alăturăm aceste ceasuri pentru o privire mai atentă, se dovedesc a fi remarcabil de asemănătoare și totuși total diferite, pentru că adevăratul ceas deșteptător din camera lui Crane i-a permis să se trezească la timp ca să se ducă la tribunal și să salveze o prostituată din Tenderloin de la o arestare nedreaptă, în timp ce al doilea, cel imaginar, e folosit de un proxenet pentru a lovi în cap o prostituată din Tenderloin. Să-și fi exprimat Crane exasperarea față de Clark pentru că-l târâse în acel vârtej compromițător de controverse și atenție publică, făcând ca numele lui să apară în zeci de ziare din toată țara? O exasperare atât de mare încât o parte din el ar fi vrut să-i zdrobească țeasta cu ceasul care-l deșteptase ca s-o apere? E posibil. Iar dacă e așa, e un indiciu elocvent despre cât de scindat se simțea pentru că-și riscase reputația, dar ar trebui să ne amintim că orice operă de ficțiune are pe undeva o componentă autobiografică, oricât de obscură sau de îngropată sau de imposibil de cunoscut ar fi aceea și, cu sau fără prezența tulbure a Dorei Clark, e chiar un text bun — bogat, foarte complex și straniu, de departe cea mai bună povestire despre Tenderloin scrisă de Crane în acele săptămâni dificile de dinainte să împlinească douăzeci și cinci de ani.
Începe cu un prolog glumeț, la persoana întâi, în care autorul se plânge că toată lumea pare să știe deja tot ce e de știut despre Tenderloin, de la preoți la forțele de ordine și la „prietenii din stele“, de departe, dar el se pregătește să spună povestea bătăliei purtate în Tenderloin între un ceas deșteptător și o hotărâre suicidară — „o chestiune lipsită de însemnătate“ — pentru că pare a fi singurul incident din Tenderloin care n-a ajuns deja la urechile tuturor cetățenilor lumii.
Imediat se stabilește tonul — șmecher, jucăuș, distant și asumat —, pe care Crane îl păstrează până la sfârșitul poveștii ce relatează un episod cumplit, desfășurat pe parcursul unei nopți, până la ivirea zorilor, care aproape că le vine de hac peștelui pe nume Swift Doyer și prietenei sale prostituate care rămâne nenumită, dar povestea e și un comentariu despre însuși actul de a povesti și despre contrastul între viața trăită de oamenii adevărați și viețile personajelor imaginare din povești.
Swift și prietena lui se ceartă în micul lor apartament din Tenderloin. El a prins-o cu o minciună și-i face un scandal monstru pentru că e „gelos în felul ciudat și strâmb al celor de teapa lui“, tună și fulgeră acuzator într-o tiradă repetitivă, turbată, care nu-i lasă fetei înlăcrimate nicio șansă de a se apăra. Într-un final, după ce o numește mincinoasă de douăsprezece ori în douăsprezece feluri ușor diferite, se oprește, se ridică de la masă ca să-și aprindă o țigară și-i poruncește și ei să se ridice, „să te văd cum minți!“.
În beznă flutură ceva alb, la fel de vag ca sloiurile de gheață pe lângă care trece legănându-se o corabie în noapte. Apoi lumina de gaz se înteți brusc și fata apăru în fața lui. Era o stranie apariție albă într-o rochie ca de vestală. Aducea cu preotesele din picturile religiilor mediteraneene de mult dispărute. Părul îi cădea în dezordine pe umeri. Fata întinse brațele, strigând către Swift cu o durere care părea aproape la fel de reală ca durerea oamenilor buni.
— Oh, oh, inima mi-e frântă! Inima mi-e frântă!
Dar Swift știa la fel de bine ca oricine că aceste fete n-au inimă de frânt, ceea ce-l umplu iar de furie. Înșfăcă un ceas deșteptător de pe bufet și o lovi eroic în cap cu el.
Astfel se încheie prima succesiune de evenimente. După lovitură, fata se apropie de oglindă clătinându-se pe picioare. Swift presupune că vrea să inspecteze rana de la cap, dar când lansează un nou atac verbal, ea se uită la propria ei imagine și spune: „Am luat morfină, Swift!“.
Țipetele se opresc, furia se oprește, totul se oprește. Swift se repede la „un mic flacon roșu“ și vede că e gol. Opt doze de un sfert de gram dispăruseră. E suficient ca să omoare un om și, cum observă Crane cu o notă de umor în următoarea frază: „Hotărârea sinucigașă o luase mult înaintea ceasului deșteptător.“ Apoi, „cu multă prezență de spirit“, de fapt, total fără prezență de spirit, Swift aruncă pe fereastră flaconul de medicamente gol, de parcă asta ar putea să-i ajute pe vreunul dintre ei, din moment ce pastilele sunt deja în stomacul fetei.
Brusc începe o cursă furibundă contracronometru, când Swift se mobilizează ca s-o salveze, pentru că, în ciuda crizei de furie din urmă cu doar câteva momente, o iubește pe fată și nu-și poate imagina viața fără ea. Îi toarnă whiskey pe gât ca s-o țină trează, apoi începe să-i care pumni ca s-o țină trează și, deși pare ciudat să lovești pe cineva cu pumnul ca să nu-și piardă cunoștința, Crane susține tactica observând că „filosofia noastră cuviincioasă știe prea puține despre dragostea și disperarea din acele mângâieri“, iar în timp ce Swift o lovește și-o îndoapă cu whiskey, îi și vorbește, chemându-i „lumina în ochi“ și „sufletul îndărăt de la hotar“, dar, în ciuda eforturilor sale, ea se lasă „inertă în scaun ca o păpușă de cârpă“. Neștiind ce altceva să facă, el o sprijină de scaun și dă fuga la bucătărie să pună de cafea. Un lucru dificil, căci degetele nu par dispuse să-l asculte, dar până la urmă reușește să le supună și să ducă treaba la capăt. „Când ridică trupul fetei și o duse în bucătărie, avea pe chip o expresie sălbatică, rătăcită și bolborosea ca un ucigaș în miez de noapte.“ Poate cam exagerat, dar potrivit cu tonul hiperbolic care se menține de la bun început („Oh, oh, inima mi-e frântă!“), după care Crane pune punct frazei cu această idee oarecum bizară (care devine și mai bizară în urma unei posibile greșeli de tipar, „dubios“ în loc de „duce“74): „și cum nu se dedă la uciderea respectabilă, literară a unui dubios regal, aproape orice scriitor cu scaun la cap ar trebui să se rușineze de această poveste.“75
De ce să se rușineze? Pentru că crimele respectabile sunt cele literare, comise împotriva unor dubioși sau duci de viță nobilă, pe când Doyer e „un ucigaș în miez de noapte“ (sau cel puțin așa arată), deci nu e respectabil, ceea ce înseamnă că orice scriitor care alege să-i spună povestea ar trebui să se rușineze pentru că preferă crimele reale celor literare. Totul e o glumă, desigur. Crane ironizează din nou scliviselile cuviincioase ale ficțiunii contemporane standard, dar în același timp se și apără (prin logică inversă) pentru interesul arătat unor personaje ca Swift Doyer, o preocupare care nu era mereu văzută cu ochi buni de arbitrii bunului gust. La sfârșitul acelei luni, de pildă, un alt articol al său despre pătura de jos a societății apărut în Journal, „Tenderloin așa cum e în realitate“, a fost atacat într-un ziar din San Francisco ca fiind „cea mai mare mizerie“, atât de scandalos că „nici măcar Gazeta Poliției nu coboară în asemenea hăuri“.
După acea frază despre crime respectabile și nerespectabile, povestea face un salt de câteva ore, iar „când se iviră zorii albaștri oțeliți, iar hornurile se ridicau în depărtare, negre pe cerul trandafiriu, fata stătea la masa din salon, bolborosind și gesticulând ca o nebună“. Era încă sub efectul morfinei, dar respira, iar Swift o privea de la celălalt capăt al mesei și „trebuia să-și repete că stă acolo, istovit și împietrit de lupta purtată, așteptând clipa când mâna nevăzută are să azvârle acel suflet în abis şi el va rămâne singur“.
În acel moment se întâmplă ceva care răstoarnă din nou evenimentele, ceva minunat și neașteptat care face ca povestioara să fie excepțională. Cu o tușă genial de inventivă, Crane introduce o muscă deasupra mesei, o biată muscă banală, cea mai măruntă dintre creaturile mărunte și neînsemnate, iar când musca aterizează pe un tablou de pe perete, atenția fetei e atrasă brusc într-acolo. „O, uite o musculiță“, spune ea. Se ridică, întinde degetul și se apleacă în față s-o atingă. „Bună, musculițo“, spune ea, dar imediat ce degetul ei o atinge, musca („poate prea înfrigurată ca să fie vioaie“) cade la podea. Fata scoate un țipăt, se aruncă în genunchi și-și caută micuța prietenă, „cerându-și cu delicatețe iertare“ întruna, iar când găsește musca, o culege de pe jos și o apropie de lampa cu gaz ca s-o resusciteze — o operațiune de salvare asemănătoare cu cea pe care Doyer o executase pentru ea. Ca o Ofelie drogată plutind printr-un salon de psihiatrie, femeia bolborosește pentru sine un monolog semidelirant, plin nu doar de milă, ci și de remușcări.
— Sărmană musculiță, spuse ea, n-am vrut să-ți fac niciun rău. Nici prin cap nu mi-ar trece să-ți fac vreun rău. Ia să vedem — poa’ te-oi încălzi și-o să zbori din nou. Oi fi strivit sărmana musculiță mică, mică? Îmi pare rău — zău că da. Biata micuță! Nici într-o mie de ani nu m-aș fi gândit să-ți fac vreun rău, sărmană musculiță…
Swift nu mai participă la dramă, ci devine un simplu observator, un martor uluit înțepenit pe scaunul său, la masă, urmărind ceea ce-și închipuie a fi agonia iubitei sale. Dar își dă seama că se întâmplă ceva ciudat, pentru că moartea așa cum o văzuse el înfățișată în piese de teatru și povești n-ar trebui să se întâmple așa cum pare să se întâmple în acel moment. La fel ca Maggie Johnson cu visele ei despre o dragoste ca-n basme și Henry Fleming cu iluziile lui homerice despre război, durul Swift Doyer a căzut victimă narațiunii convenționale despre moarte. Deși următorul pasaj e unul comic, e totodată un nou atac ascuns lansat de Crane în lungul și frumosul război pe care-l purta de ani întregi.
Invariabil, mintea omului e năpădită de lucruri ciudate la momentul nepotrivit și Swift își dădea seama că scena la care asista e o sfidare a prejudecăților sale. După știința lui, oamenii se comportau într-un anumit fel când mureau. De ce se sinchisea fata aceea de o muscă blestemată? De ce, pe toți zeii dramaturgiei, nu spunea nimic despre trecutul ei? De ce, pe rafturile sfinților literaturii, nu-și cuprindea fruntea în palme, spunând: „Ah, am fost odinioară o fată nevinovată“? Ce era în neregulă la acea scenă a morții? La un moment dat se simți atât de atacat în bunul simț, încât mai să întrerupă bălmăjelile fetei.
Atunci îi trecu prin minte un gând nou. Fata n-avea să moară. Cum să moară în acele condiții? Nu era forma corectă.
Crane își încheie micul și abilul text cu un tablou matinal care ne prezintă cele două personaje epuizate și o întorsătură de final ieșită din sfredelul său de povestitor:
Fata vorbi un ceas întreg cu musca, cu lampa, cu pereții, cu hornurile din depărtare. Într-un final, se așeză în fața lui Swift care picotea, vorbind încetișor pentru sine.
Când s-a luminat de-a binelea dormeau amândoi, iar degetele fetei o porniseră pe masă până când găsiseră cârlionții de pe fruntea bărbatului. Dormeau, ceea ce e până la urmă o acțiune umană la care se pot deda în siguranță personajele din ficțiunea vremurilor noastre.
Swift Doyer reapare ca personaj secundar în altă povestire despre Tenderloin publicată luna următoare, „Bill Opiomanul și iubita lui“, o comedie neagră, povestită cu nerv, despre un escroc dependent de opiu care face pneumonie, o poveste în care mai apare un personaj din alt text scris tot în acea perioadă, Jimmy Cârtița din „Diamante și diamante“, un tenor cu „voce de Tenderloin“, el însuși escroc de ocazie, care păcălește niște guguștiuci infatuați, cu dare de mână, să cumpere inele cu diamante fără diamante. „Bill Opiomanul“ a apărut în Journal pe 29 noiembrie, dar „Diamante și diamante“ pare să se fi pierdut într-un talmeș-balmeș de manuscrise ale lui Crane și a dormitat neobservată vreme de două războaie mondiale până când în sfârșit a fost găsită și publicată în 1956 în Bulletin of the New York Public Library. Ambele povestiri pot fi considerate creații minore, dar la Crane minor e tot bun sau chiar foarte bun și oricare dintre aceste miniaturi vioaie, cinice s-ar prezenta mai mult decât onorabil într-o antologie de povestiri clasice despre New York.
A mai publicat două articole despre Tenderloin pentru Hearst, o serie de anecdote reale sau imaginare despre localurile de noapte din cartier care nu sunt remarcabile, dar sunt captivante. Cel mai bun dintre ele, „Tenderloin așa cum e în realitate“, a fost suficient de provocator pentru a inspira comentariul cu „cea mai mare mizerie“ din partea publicației Wave din San Francisco, probabil fiindcă include relatarea unei încăierări de bar crunte, lovitură cu lovitură, dar mai e și această scenetă amuzantă, scrisă cu umor sec, care mi se pare că s-ar potrivi de minune într-o piesă absurdă de la jumătatea secolului XX:
Cinci bărbați au împins cu putere ușile batante ale unui bar strălucitor de pe Broadway, au intrat și s-au așezat la o masă. Erau îmbrăcaţi de seară şi-şi ţineau cu toţii bărbiile de parcă n-ar fi fost ale lor.
— Ei, băieţi, ce vreţi să beţi? întrebă unul dintre ei.
I se răspunse, iar după ceremonial urmă un moment de tăcere. La un moment dat, alt bărbat exclamă:
— Hai să mai bem un rând!
După această izbucnire şi ceremonialul aferent, se lăsă iar tăcerea. Într-un final, un bărbat şopti:
— Ei, hai să mai bem un rând.
Doi membri ai grupului discutau despre starea pieţei de pielărie. Urmă un moment palpitant când un mic vânzător de ziare se furişă în local, lăudând o ediţie specială târzie, şi fu dat afară de chelner. Cei cinci îşi concentrară întreaga atenţie asupra incidentului.
— Hai să bem un rând, zise apoi unul dintre ei.
La un moment dat, spre dimineaţă, unul dintre bărbaţi căscă şi spuse: