RECUNOSCÂND CURAJOS
CĂ A ÎNSOȚIT O FEMEIE DIN TENDERLOIN.
Era firesc ca Journal să-și apere cu vigoare propriul reporter, dar chiar și ziarele neutre au avut titluri respectuoase, făcând din Crane principala atracție a reportajelor lor, mulți publicând inclusiv extrase din interviurile pe care scriitorul le-a dat mai multor jurnaliști pe 16 după-amiaza. Cea mai completă relatare a apărut în Journal pe 17 și merită citată din mai multe motive: pentru ceea ce ne spune despre starea de spirit a lui Crane imediat după proces, pentru că aflăm că a declarat oficial că e dispus s-o susțină pe Clark dacă și când hotărăște să depună plângere împotriva lui Becker pentru mărturie mincinoasă și, mai ales, pentru ce ne spun paragrafele din final despre atitudinea poliției față de mărturia lui Crane — un mic semn despre ce avea să vină.
— Ofițerul McDemott m-a sfătuit vehement să nu încerc s-o ajut, pentru că eu par o persoană respectabilă, după spusele sale, și ar putea să-mi dăuneze. Știam foarte bine că risc o reputație pentru care am trudit din greu. Dar, a adăugat el, vorbim despre o femeie, și încă una acuzată pe nedrept, așa că mi-am făcut datoria de bărbat. Mi-am dat seama că dacă un bărbat ar sta cuminte deoparte într-un astfel de caz, atunci soțiile și surorile noastre ar fi la mila oricărei brute care face de rușine uniforma. Polițistul a mințit pur și simplu, iar dacă fata îl va învinui de mărturie mincinoasă, o voi susține bucuros.
[Journal]: — În timp ce așteptați în sală să luați cuvântul, riscând deci să vă atrageți direct dezaprobarea publicului, nu v-ați simțit ca eroul dumneavoastră din Semnul roșu al curajului înainte de prima sa bătălie?
Crane a zâmbit.
— Ba da, așa m-am simțit. M-am speriat groaznic, recunosc, și aș fi luat-o la fugă bucuros dacă mi-aș fi putut păstra onoarea.
[Journal]: — Iar acum, că s-a terminat, presupun că iar îi semănați eroului dumneavoastră, gata să încrucișați săbiile fără să clipiți?
— Nu, nu! a exclamat domnul Crane. Nu semăn cu eroul meu, pentru că data următoare voi fi la fel de îngrozit!
— Cum ați descri-o pe fată, domnule Crane?
— Ei, a răspuns el, era foarte arătoasă, să știți, și avea un păr… roșu… roșu închis…
— Da…
— Și sunt destul de sigur că purta un fel de bluză cu corset, a încheiat el disperat.
Aseară, la Secția de poliție 19, temerile fetei că va fi arestată din nou s-au dovedit a fi întemeiate.
— Sper să iasă pe străzi la noapte, ca să fie adusă aici, a spus jubilând ofițerul Daly.
Căpitanul Chapman a declarat că are deplină încredere în spusele lui Becker.
[Journal]: — Nu contează deloc că un om care se bucură de un renume internațional afirmă că fata n-a încălcat legea cu nimic?
— Cine e acest Crane? Un actor?
— Nu. Un scriitor.
— N-am mai auzit de el până acum. Becker e un om bun și e în poliție de patru ani. Îl cunosc bine, cum îl cunoaște și poliția în general. Și îl cred.
Căpitanul a recunoscut, totuși, că Becker făcuse recent o arestare asemănătoare și că mai mulți reporteri susținuseră că fata respectivă era nevinovată.
S-au publicat articole la New York, Boston, Philadelphia și în multe alte locuri și niciunul n-a rezistat tentației de a aduce în discuție Semnul roșu al curajului sau de a trata cazul în termeni dintre cei mai melodramatici (tânăr cavaler rătăcitor salvează domniță în pericol), ceea ce lui Crane trebuie să i se fi părut nu doar ridicol, ci și enervant, dar măcar primele relatări au fost favorabile. Însă chiar de a doua zi a fost lejer luat peste picior în Boston Herald („Stephen Crane, romancier, s-a distins la tribunalele pentru delicte minore din New York într-un mod care face cinste inimii, dar nu și minții sale“) și, cum se pregăteau cu siguranță noi comentarii mincinoase și distorsionări (și chiar se pregăteau), Crane a hotărât să lămurească lucrurile oferind propria versiune asupra celor întâmplate în „Aventurile unui romancier“ (un text ilustrat, publicat de Journal pe prima pagină duminică pe 20), în speranța de a reduce la tăcere bârfele și de a readuce în centrul atenției publicului celui mai important aspect al cazului: nu persoana sa, și nici măcar a lui Clark, ci problema abuzurilor poliției.
Ilustrații suplimentare ale unor scene descrise în „Aventurile unui romancier“,
New York Journal, 20 septembrie 1896
A muncit neobișnuit de mult la articol, rescriindu-l de câteva ori înainte să-l predea, tăind și revizuind până când i s-a părut că a ajuns la un echilibru. Dar unul dintre pasajele la care a renunțat e semnificativ, o tiradă în cinci fraze care cristalizează ideile pe care Crane le învârtise în minte după dezastrul de la Madison Square Garden de la jumătatea lui august — motivul pentru care scrisese articolele apărute în Port Jervis —, doar că între timp înțelesese și mai bine chestiunile fundamentale vizate și a reușit să se exprime cu o nouă claritate și vigoare:
Oricine gândește știe, probabil, că dreptul de a aresta e una dintre puterile cele mai periculoase pe care o societate organizată le poate conferi unui individ. E o putere de o asemenea amploare formidabilă, încât rareori vom găsi o situație cu care se confruntă oamenii care să necesite mai multă prudență. Un cetățean ticălos e lamentabil; un polițist ticălos e o monstruozitate. Teoretic, prima preocupare a guvernului este să dea controlul oamenilor cinstiți și să zădărnicească pe cât posibil ambițiile răufăcătorilor. Când guvernul dă puterea pe mâna unui răufăcător, sigur că încalcă acest principiu și devine absurd.
Poate că i s-a părut că începe să semene cu un tribun de ocazie, așa că a tăiat pasajul și l-a înlocuit cu o singură frază: „Cred că acest polițist și-a bătut joc de datoria de funcționar public.“ Nimic mai adevărat, dar în versiunea mai lungă explică de ce ajunsese la respectiva concluzie — ceea ce clarifică și de ce se declarase dispus s-o apere din nou pe Clark dacă avea să depună plângere împotriva lui Becker. Becker era cel luat în vizor de Crane pentru că el și alți polițiști de teapa lui nu erau garanți ai păcii, ci distrugători, și meritau să fie desființați.
31
Între timp, Crane și-a văzut de treabă, iar roata lumii a continuat să se-nvârtă. La doar două zile după ce publicase „Aventurile unui romancier“ a luat parte la lectura comună de la Lantern Club alături de Cahan și Garland. În Bookman i-a apărut o nouă poezie („Explic trecerea argintată a unei corăbii noaptea“), Reynolds a devenit agentul său, în Anglia a apărut noua variantă din Maggie, iar cărțile sale cele mai recente, Micul regiment și A treia violetă, urmau să fie tipărite în scurt timp. Cât despre producția sa din acea toamnă, aceasta a constat în mare parte din povestiri, schițe și articole despre Tenderloin, unele superficiale, dar altele impresionant de bune, chiar fantastice. E greu de identificat exact perioada când au fost scrise (de pildă, un text despre Mexic conceput în 1895 a ieșit la lumină abia în octombrie 1896), dar lucrul demn de remarcat la aceste noi lucrări este că nu există nicio diferență de calitate între cele scrise înainte de întâlnirea cu Clark și cele de după. Un caz rar de armură defensivă, poate, dacă nu cumva de tenacitate unică, dar Crane era un om care scria, scria, scria și iar scria și de îndată ce se apuca să scrie ce-și pusese în gând (pentru dragoste sau bani), pagina din fața lui îl înghițea.
Două nestemate microscopice, de câte două pagini fiecare, au fost scrise înainte de furtună. Prima stă undeva între articol și schiță și a fost inspirată de vizita lui Crane la tribunalul pentru delicte minore din Jefferson Market pe 14 septembrie (cu o zi înainte de întâlnirea cu coristele de la salonul turcesc de fumat), iar cealaltă e o povestire difuzată de Bacheller pe 30 august, cam cu două săptămâni înainte ca Crane să-și înceapă colaborarea cu Hearst.
„Un detaliu“ începe cu o bătrână mărunțică într-o rochie neagră și „o bonețică ciudată“, care înaintează încet prin tumultul unei după-amiezi în cartierul comercial din zona Sixth Avenue. Copleșită de aglomerație și de zarva din jur, femeia vrea să pună cuiva o întrebare, dar de fiecare dată când încearcă să deschidă gura, curajul o părăsește. Apoi vede două tinere îmbrăcate elegant care privesc vitrina unui magazin, cântărind din ochi marfa expusă de parcă ar avea tot timpul din lume. Cititorul înțelege imediat că sunt prostituate („purtau rochii cu mâneci enorme, care le făceau să semene cu niște veliere cu toate pânzele întinse“), dar bătrâna n-are nici cea mai vagă idee despre ocupația lor și le ia drept două domnișoare bine crescute și sofisticate. Se apropie sfioasă de ele, privește și ea vitrina, apoi le pune întrebarea pe care se rușinase să le-o adreseze altora: „Mă scuzați, dar îmi puteți spune unde pot găsi de lucru?“ Fetele o măsoară din priviri și sunt gata „să schimbe între ele un zâmbet“, dar își înăbușă impulsul și se minunează de ridurile ei care nu trădează „nici urmă de experiență, de cunoaștere“ și de expresia din ochii ei, „încrezătoare, ignorantă și candidă ca cea a unui copil“. Ea le spune că-și caută de lucru pentru că are nevoie de bani și, chiar dacă nu e voinică, e pricepută la cusut, iar dacă ar nimeri într-un loc „plin de bărbați cumsecade“, ar putea îngriji de gospodărie. În acel moment, fetele își zâmbesc în sfârșit, dar e un „zâmbet mai degrabă delicat, la hotarul tristeților personale“. Nu, doamnă, spune una dintre ele, nu crede că știe pe nimeni, dar în următoarea clipă, observând dezamăgirea de pe chipul bătrânei, îi cere adresa și-i promite s-o contacteze dacă reușește să găsească un potențial angajator.
Bătrâna mărunțică îi dictă adresa, aplecându-se să vadă cum scrie tânăra pe o carte de vizită cu un mic creion argintiu. Apoi spuse:
— Vă mulțumesc foarte mult.
Le salută cu o plecăciune, zâmbind, apoi își văzu de drum pe bulevard.
Iar cele două fete rămaseră pe trotuar și se uitară după făptura în vârstă, mică și plăpândă, cu rochia ei neagră și boneta neagră ciudată. Până când în sfârșit o înghiți furnicarul asurzitor, dezlănțuit de oameni și trăsuri.
Un episod scurt, dar emoționant care, dacă ar fi fost tratat altfel, ar fi putut degenera într-o farsă sau un crescendo de muzică lacrimogenă de vioară, dar aceste capcane sunt evitate prin control lingvistic și rezervă emoțională, atingând un patos nesentimental, așadar un patos veritabil, și nu doar o copie tristă, și ce idee inspirată ca ultimul paragraf să nu fie povestit de un observator omniscient, ci văzut prin ochii celor două tinere prostituate, în timp ce se uită cum dispare silueta mărunțică în negru în uriașul burdihan al străzilor orașului. Încă un moment cinematografic și, dacă nu mă înșel, această schiță scurtă și fulgerătoare e singura creație a lui Crane în care toate personajele principale sunt femei.
Și „Elocvența suferinței“ e despre o femeie la ananghie, de această dată o tânără, o slujnică acuzată de stăpânii ei de furt, care e pe cale de a fi strivită de malaxorul sistemului de justiție — unul dintre numeroasele cazuri observate de Crane în timpul vizitelor sale la tribunal. Începe cu o descriere ironică a cadrului, comparând sala tribunalului cu o biserică, cu ferestrele sale „înalte și pioase“, și pe polițistul postat la ușă — care le spune tuturor celor care intră „Scoateți-vă pălăria“ — cu „un preot care vede că sanctitatea bisericii a fost nesocotită sau uitată“. Trece apoi la diferitele grupuri de oameni din sala de judecată, cei implicați în cazuri și cei care au venit să caște gura „din curiozitate“, sperând să trezească din amorțire „nervii lor tociți și lehămetiți de lume — strune care refuză să vibreze pentru banalități“. Abia după aceea, nu mai devreme, o prezintă pe servitoarea care stă în picioare într-un colț, păzită de un polițist în civil, uscându-se de plâns în timp ce lacrimile i se revarsă din ochi, lăsând „grozave dâre rozalii pe chipul ei“. Din când în când privește în colțul opus al sălii, „unde două tinere bine îmbrăcate și un bărbat așteptau cu seninătatea celor care n-au a se teme că vor afla cum arată o închisoare pe dinăuntru“. Femeile sunt angajatoarele ei, iar când cazul ajunge în fața judecătorului, cele două declară „pe un ton calm și moderat“ că fata furase lenjerie de mătase în valoare de cincizeci de dolari dintr-una dintre camerele lor. Prin contrast, când fata are ocazia să dea o explicație, e atât de agitată și speriată, că are buzele livide. Avocatul reclamantelor o ia la întrebări, după cum ne spune Crane „cu aerul unui om care aruncă într-o casă de piatră cu niște ghivece de flori“, după care scurta ședință se încheie cu concluzia judecătorului că dovezile sunt îndeajuns de solide pentru „a o trimite pe fată la judecată“.
Aprodul cu ochi ageri începu pe dată să facă loc următorului caz. Cele două femei bine îmbrăcate și însoțitorul lor se întoarseră într-o direcție, iar fata în cealaltă direcție, spre o ușă cu arcadă austeră care dădea într-un culoar pietruit. Apoi sala tribunalului răsună de un țipăt teribil, țipătul acelei fete care se credea pierdută.
Țipătul e atât de puternic, de sfâșietor, încât străpunge mulțimea ca o lamă de cuțit. Fata se prăvălește în brațele unui aprod și, în timp ce „bate nebunește de două ori din călcâie pe podea“, zbiară îngrozită: „Sunt nevinovată! Oh, sunt nevinovată!“