Din acel moment, imaginile încep să se fragmenteze în „tropăitul pașilor, ploaia de împușcături, țipetele, chipurile umflate ivindu-se ca niște măști prin fum“, iar după două scurte paragrafe, într-o relatare post-factum piezișă, aflăm această noutate surprinzătoare despre rolul străinului în ciocnire: „Omorâse un om și pe lângă el zbură iute, ca o pană dusă de vijelie, gândul că e ușor să omori un om.“
E ultimul pas al unui proces ineluctabil pus în mișcare din pură întâmplare. Un nevinovat intră fără să-și dea seama într-o lume a violenței și devine, din observator neutru, un participant rezervat, apoi unul activ, pentru ca la finalul poveștii să ia și el parte la violență. Cu acest adevăr teribil îngropat în sufletul său pentru tot restul vieții, „simți deodată față de Bill, păstorul soios, un fel de idolatrie. Bill era pe moarte, iar acea postură îi dădea păstorului rătăcit demnitatea ultimei înfrângeri, superioritatea celui din mormânt“.
După un rând gol, urmează ultimele patru paragrafe ale poveștii, în timp ce străinul stă pe pământ și se șterge pe față de sudoare și praf de pușcă. „Avea zâmbetul blând și stupid al unui cerșetor bătrân în timp ce privea la cei trei mexicani șontâcăind și clătinându-se în depărtare.“ Au rămas trei din șapte și, socotindu-l pe cel ucis cu o noapte în urmă, cinci dintre cei opt mexicani care-l atacaseră pe Bill sunt morți. Bill, care între timp murise și el, e al șaselea cadavru. Scena e ticsită de cadavre, însângerată ca o scenă de final dintr-o tragedie shakespeariană, dar nu există un Fortinbras care să restabilească ordinea pe lume, iar în cele din urmă, străinul se ridică și se apropie de Bill, ale cărui mâini sunt încleștate în jurul gâtului altui mort. Îi desprinde mâinile, după care, „clătinându-se ca și cum ar fi cam cherchelit, stătu privind în jos la fața neclintită“. La un moment dat îi vine o idee și se duce să ia pătura mexicană multicoloră care „zăcea murdară după ce fusese călcată în picioare“. Scuturând-o cu grijă de praf, se întoarce la Bill și o întinde peste corpul păstorului. Totuși, nu e momentul pentru introspecție solemnă, iar spre finalul poveștii avem parte de o ultimă străfulgerare de spaimă.
Apoi rămase iar nemișcat, cu gura căscată și aceeași expresie stupidă în ochi, când deodată făcu un gest înspăimântat, cercetând cu disperare în jur.
Aproape că ajunsese la stufăriș când se opri, cuprins de spaimă. În drumul lui zăcea un trup contorsionat cu un braț ridicat în aer, țeapăn. Îl ocoli încet, cu precauție, iar tufișurile, încuviințând din cap și șușotind, cu chipurile lor înfrunzite întoarse spre scena din spatele lui, începură să se legene și să se tot legene în încremenirea și pacea pustiului.
Abia după o lună sau două, Crane a reușit să-i dea povestirea noului său agent, Paul Revere Reynolds. Conștient de forța textului pe care-l primise, Reynolds i l-a vândut lui Richard Watson Gilder de la Century cu cinci sute de dolari, cea mai mare sumă pe care a primit-o vreodată Crane pentru o povestire. Însă cum Gilder ținea la politica sa strictă de a interzice orice fel de termen vulgar sau înjurătură în paginile revistei sale, au ieșit niște scântei din cauza folosirii unor cuvinte, mai ales „ce Dumnezio“ și „dracului“. Când povestirea a apărut în numărul din februarie 1897 (cu o ilustrație pe o pagină întreagă semnată Frederic Remington), acești termeni șocanți s-au transformat în „ce D-zeu“ și „d…lui“. Cu doar două luni în urmă, la Paris (pe 10 decembrie 1896), piesa modernistă revoluționară Ubu rege de Alfred Jarry, care începe cu o variantă a cuvântului „căcat“, provocase o răzmeriță în sala de teatru în seara premierei și fusese anulată după o singură reprezentație. A rămas celebru comentariul lui W.B. Yeats, prezent întâmplător în sală: „După noi, Dumnezeul Sălbatic.“
După sejurul extraordinar de productiv la Hartwood, Crane s-a întors la New York ca să înceapă lucrul la o serie de articole despre cartierul Tenderloin, supranumit „Circul Satanei“. La jumătatea lui septembrie, pământul a început să-i fugă dintr-odată de sub picioare și, pentru că ciudățenia și iar ciudățenia sunt legile destinului, în scurt timp, nici New York, nici Hartwood n-aveau să mai fie centrele lumii sale.
30
Intră în scenă Theodore Roosevelt. Intră în scenă William Randolph Hearst. Dintr-un incident în altul, în câteva săptămâni, Crane s-a pomenit în belea până în gât.
T.R. Roosevelt — astăzi unul dintre chipurile uriașe de piatră sculptate în peretele sud-estic al Muntelui Rushmore — era și el un fenomen american precoce care nu doar că devora cărți (una înainte de micul dejun și adesea două sau trei seara, în fiecare zi), ci le și scria (aproape patruzeci), ca și sute de eseuri și articole și nu mai puțin de 150 000 de scrisori. După trei mandate ca membru al corpului legislativ din statul New York, a ieșit din politică în 1884 după ce atât soția, cât și mama lui au murit la etaje diferite ale aceleiași case, într-un interval de doar unsprezece ore. În următorii doi ani a plecat în Dakota de Nord și a trăit la un ranch, a mai scris trei cărți, apoi s-a întors în politică și la New York, unde a candidat la primărie în 1886 și a pierdut, după care a publicat o lucrare de istorie devenită bestseller, The Winning of the West, și s-a căsătorit pentru a doua oară. Numit de administrația Harrison la Comisia Serviciului Public a Statelor Unite, a trăit în următorii câțiva ani la Washington, dar după victoria categorică a republicanilor în alegerile de la New York din 1894 (despre care a relatat Crane în „Culese de pe stradă în noaptea alegerilor“), a plecat din capitală și s-a întors în orașul natal, unde noul primar reformator, William Lafayette Strong, l-a numit la conducerea poliției din New York, ceea ce înseamnă că Roosevelt a devenit șef peste forțele de ordine din cel mai mare oraș al țării la doar treizeci și șase de ani.
W.R.H. Hearst era și el tânăr — doar treizeci și trei de ani când l-a angajat pe Crane să-i furnizeze articole și schițe despre Tenderloin —, dar în 1896 era deja un om de presă cu experiență. După ce cu nouă ani în urmă fusese exmatriculat de la Harvard, devenise redactor-șef la San Francisco Examiner (proprietatea tatălui său, un senator american bogat), iar în 1895, când Hearst s-a mutat la New York și a preluat Journal, care se afla într-o perioadă nefastă, a început războiul presei „yellow“68 între ziarul lui și World al lui Joseph Pulitzer. După un an la cârmă, Hearst și-a câștigat reputația că-și plătește bine colaboratorii, iar pe 11 august, când i-a trimis lui Crane o telegramă în care-l întreba „De câți bani aveți nevoie?“, Journal și-a adăugat un nou scriitor pe statul de plată.
T.R. Probabil că Crane l-a cunoscut pe Roosevelt la Lantern Club la sfârșitul anului 1895 sau începutul anului 1896, dar prietenia lor a început cu adevărat abia în vară, când McClure a cochetat cu ideea de a-i cere lui Crane un articol despre serviciul de poliție. A urmat o cerere pentru un interviu, iar pe 20 iulie, Roosevelt i-a trimis lui Crane un scurt mesaj, în care-i spunea unde și când pot sta de vorbă: „La tribunal se deschide la zece, dar ar fi bine să ajungi pe la unsprezece. Am multe să discut cu dumneata despre «Madge»“. Se referea la noua ediție din Maggie publicată în iunie și, chiar dacă articolul pentru McClure n-a mai fost scris în cele din urmă, Crane și Roosevelt au luat de câteva ori masa împreună în acea vară, de cel puțin două ori însoțiți de Jacob Riis, un alt reformator și susținător al lui Roosevelt. După o lungă absență, Hamlin Garland se întorsese la New York pentru o vizită estivală, iar într-un mesaj nedatat, pe care i l-a lăsat la hotel cândva în iulie (împreună cu un exemplar cu autograf din Mama lui George), Crane i-a scris: „Tocmai am aflat că ești în oraș. Aș vrea să cinăm împreună diseară la Lantern Club. Pe cinstea mea!! Probabil că va fi și Roosevelt acolo. Nu mă lăsa baltă. O să trec pe aici pe la șase — din nou.“69 Luna următoare, Crane i-a trimis din nou lui Roosevelt o scrisoare despre chestiuni polițienești, căreia i-a anexat un exemplar din Mama lui George și un manuscris dactilografiat cu „Un om și alții“, pe care tocmai o terminase. Primul paragraf din răspunsul lui Roosevelt din 18 august arată cât de atent urmărea creațiile lui Crane și cât era de conștiincios ca cititor, în ciuda comentariilor denigratoare, pline de prejudecăți despre personajele mexicane din povestire. Scrisoarea, care se încheie cu formula amicală „Sper să ne revedem curând“, e scrisă de mâna unui om care se considera prietenul lui Crane:
Îți sunt foarte îndatorat pentru Mama lui George cu autograful dumitale. O voi păstra împreună cu celelalte cărți scrise de dumneata. Poate într-o zi te vei îndupleca să-mi dai un autograf pe Semnul roșu al curajului, căci, oricât de mult mi-ar plăcea celelalte cărți ale dumitale, cred că asta e preferata mea. Pe viitor aș vrea să mai scrii o povestire despre colonist și ticălosul mexican în care să câștige colonistul; e mai firesc așa!
W.R.H. La o zi după ce primise telegrama lui Hearst, Crane s-a dus la Madison Square Garden ca să audă (poate să și scrie despre) primul discurs important al lui William Jennings Bryan în calitate de candidat al democraților la președinție. Bryan fusese nominalizat în urmă cu câteva săptămâni la congresul partidului de la Chicago, unde ținuse celebrul său discurs cu „crucea de aur“ (în care denunța standardul aurului ca unealtă prin care bogații striveau interesele clasei muncitoare), iar președintele în funcție, Grover Cleveland, fusese abandonat de propriul său partid — același Grover Cleveland care fusese ales (în opinia fostului șef al lui Crane de la Tribune, Whitelaw Reid) ca urmare a articolului lui Crane din 1892 despre JOUAM. Un val de caniculă se abătuse asupra New Yorkului (cu temperaturi de peste treizeci și două de grade) și, cum în acea seară era așteptată multă lume la Garden, era de datoria lui Roosevelt să asigure protecție adecvată din partea poliției. Cei o mie de polițiști pe care i-a pus la dispoziție ar fi trebuit să fie suficienți pentru a menține ordinea într-o arenă cu douăsprezece mii de locuri, numai că au venit patruzeci de mii de oameni și a ieșit scandal când forțele de securitate depășite numeric au lăsat să intre oameni fără bilet și au interzis accesul unora cu bilet, provocând o mare debandadă pe stradă, la intrarea în Garden, unde două valuri diferite de susținători revoltați ai lui Bryan au forțat cordoanele poliției.
T.R. A doua zi, presa a fost foarte critică, iar Crane, neobișnuit de iritat de ceea ce văzuse, i-a scris imediat lui Roosevelt despre asta — nu neapărat ca să se plângă, ci ca să se intereseze cum și de ce scăpaseră lucrurile de sub control. Pe 18 august, în cel de-al doilea paragraf al scrisorii pe care o începe mulțumindu-i lui Crane pentru cartea și povestirea pe care i le făcuse cadou, Roosevelt abordează problema direct:
În această seară voi fi la Madison Square Garden să văd exact ce fac polițiștii. Au o misiune extrem de dificilă cu o mulțime ca asta, pentru că trebuie să fie deosebit de binevoitori cu oamenii, dar și să le facă pe plac Organizatorilor adunării, care nu știu nimic despre mulțime și totuși trebuie să țină sub control douăzeci de mii de oameni. Voi spune un singur lucru în favoarea lor, apropo de întrunirea lui Bryan; n-am avut nici măcar o singură reclamație pentru bătăi sau brutalitate de la niciun fel de pretinsă victimă; atât Organizatorii întrunirii, cât și Administratorul de la Garden ne-au scris în termenii cei mai calzi.
În aceeași scrisoare, ceva mai spre început, Roosevelt anunță că urmează să „plec peste câteva zile în Vest pentru trei săptămâni“, iar Crane a profitat de această absență ca să-și formuleze explicit iritarea într-un articol. Nu e prea clar de ce era atât de pornit împotriva poliției. În trecut asistase la numeroase nedreptăți la New York și aiurea fără să se deranjeze să scrie despre ele și o singură dată până atunci, în textul despre minele de cărbune din 1894, își îngăduise să se dedea cu adevărat unei explozii de iritare pe o temă politică sau economică — paragrafe tăiate ulterior din text de McClure. De această dată, dintr-un motiv obscur (un resentiment mocnit care-i aprinsese furia după scenele de la Garden la care fusese martor? o nemulțumire personală față de polițiștii de stradă din Tenderloin?), s-a montat iar, fiind îndeajuns de agitat ca să se așeze la masă și să defuleze pe hârtie, dar pentru că nu voia să-l atace pe amicul său Roosevelt în presa newyorkeză, s-a asigurat cu prudență împotriva riscurilor, publicându-și reclamațiile într-o serie de articole pentru îndepărtata Port Jervis Evening Gazette, apărute în trei săptămâni succesive, de la sfârșit de august la început de septembrie, îngropându-și comentariile despre poliție într-o rubrică intitulată „Din metropolă“ (bârfe picante de la New York, care seamănă întru câtva cu cele scrise pe vremuri despre Asbury Park), apoi, ca măsură de protecție suplimentară, semnând cu inițialele în loc de numele întreg. Primul articol e, indiscutabil, cel mai vituperant. Înainte să treacă la subiecte ca victimele recentului val de caniculă la New York (un număr record de oameni, o mie cinci sute de cai), la moda bicicletelor, tot mai în vogă, și la deschiderea unui nou magazin universal, Crane începe cu un paragraf în care tună și fulgeră:
Organizarea de toată jena de care a dat dovadă poliția la recenta întrunire pentru Bryan și Sewall de la Madison Square Garden a suscitat numeroase comentarii critice, cu ecouri în presa cotidiană. Brutalitatea și cruzimea inutile cu care a fost tratat publicul venit în număr mare ar fi fost de neiertat indiferent de ocazie, dar în seara în chestiune au fost pur și simplu rușinoase. Asemenea erori grosolane care s-au făcut simțite dureros în seara de 12 ale lunii curente ar fi fost de neconceput sub regimul Byrnes [fostul comandant al poliției, pus pe liber de Roosevelt], ceea ce ne reamintește că ce s-a câștigat la nivel oficial în onestitate prin reformele administrative e puțin spus contrabalansat de efectele incapacității și lipsei de experiență.
Articolul din săptămâna următoare conține opt puncte, două fiind noi exemple de comportament inadecvat al poliției. După ce descrie înmulțirea bufetelor în Manhattan, pentru a răspunde nevoii de „a prânzi pe fugă“, Crane adaugă:
Dintr-un motiv inexplicabil, conducerea reformată a poliției i-a luat în vizor încă de la începutul carierei sale pe micii comercianți inofensivi ca ținte de hărțuit în voie.
Introducerea unor legi restrictive sâcâitoare, care reglementează orele de închidere și deschidere pentru magazine, a devenit baza persecuțiilor sistematice ale poliției, iar cei care le încălcă sunt imediat târâți în fața unui magistrat local, unde sunt exonerați pe loc. Comercianții sunt azi bine organizați pentru a se apăra, opinia publică e de partea lor și probabil că vor avea un cuvânt de spus în ziua votului.70
Iată-l revenind la punctul șase:
Să sperăm că polițistul care a arestat noaptea trecută pe 6th avenue o femeie nevinovată, care nu supărase pe nimeni, va fi pedepsit exemplar. E o infracțiune care în ultima vreme a devenit foarte frecventă, iar căderea în dizgrație și sancționarea exemplară a unora dintre brutele cu funcție ar putea servi drept avertisment pentru polițiștii prea zeloși.
Femeia nevinovată la care se referă era o prostituată pe nume Ruby Young (un alt nume al Dorei Wilkins sau Clark), iar faptul că Crane o menționează în articolul său e extrem de ciudat, vizionar sau de-a dreptul înfricoșător. În acel moment încă nu o cunoscuse, dar e aceeași femeie care avea să-i iasă în cale la primele ore ale dimineții de 16 septembrie, declanșând controversa soldată cu cel mai lung proces polițienesc din istoria orașului, cu umilirea publică a lui Crane și, în cele din urmă, cu plecarea sa din New York.
În încheiere, în articolul de pe 9 septembrie, face aluzie la una dintre cele mai contestate măsuri ale administrației Roosevelt: impunerea strictă a recent adoptatei legi Raines, care interzicea cârciumilor să funcționeze duminica. Aproape toți bărbații activi munceau șase zile pe săptămână, iar legea care-i priva de plăcerea măruntă de a-și vedea prietenii la un pahar ocazional în singura lor zi liberă a fost considerată o pedeapsă nemeritată pentru clasa muncitoare și a fost întâmpinată cu dispreț în tot orașul. Doar hotelurile cu cel puțin zece camere își păstrau dreptul de a vinde alcool duminica, dar numai clienților și numai însoțite de gustări. Pentru a ocoli restricțiile, proprietarii de birturi și-au extins afacerile închiriind camerele din spate și de la etaj, ca să poată intra la categoria hoteluri. Cum majoritatea „clienților“ erau prostituate, unul dintre efectele neintenționate ale Legii Raines a fost creșterea numărului de bordeluri din oraș.71
Roosevelt s-a întors la New York pe 11 septembrie și a organizat un prânz cu patru prieteni care, intenționat sau nu, reprezentau fiecare unul dintre interesele sale durabile: Crane (literatura), Jacob Riis (reforma locuințelor din cartierele sărace), Hamlin Garland (Vestul) și vânătorul de animale mari William Chanler (uciderea animalelor mari). În volumul său de memorii din 1930 Roadside Meetings, Garland își amintește că Roosevelt a stat de vorbă prietenos cu toată lumea în afară de Crane, care n-a vorbit mai deloc în timpul mesei, stând acolo cu o expresie „de om care a dat de belea“. E posibil ca Roosevelt să fi fost la curent cu articolele din Port Jervis? Puțin probabil. Dar Crane ar fi putut crede sau măcar bănui că era, ceea ce a fost suficient să-l streseze. În romanul de război, Henry Fleming e de mai multe ori atât de copleșit de vinovăție, încât se teme că ceilalți soldați îi vor citi vinovăția pe chip. Să fi fost Crane într-un impas asemănător în privința lui Roosevelt? E posibil. Oricum, trebuie să fi fost cel puțin stânjenit că stă la masă cu cel pe care tocmai îl atacase în ziar, mai ales că acel om îi plătea cu siguranță prânzul.
W.R.H. Tenderloin72 și-a primit numele în 1876 de la căpitanul de poliție Alexander „Clubber“ Williams. După transferul său la Secția 29, aflată într-una dintre cele mai corupte zone din oraș, se pare că ar fi spus: „De când sunt în poliție, am avut parte doar de antricot, dar acum o să mănânc niște mușchi file.“ Williams a profitat de ocazia care i se oferise, iar în următorii nouăsprezece ani a acumulat o avere care includea o casă și alte proprietăți la New York, încă o casă în Connecticut, bunuri imobiliare în Japonia și destui bani din șpăgi ca să-i investească și să transforme câteva sute de mii de dolari în milioane.
Tenderloin, un cartier din mijlocul orașului ale cărui granițe au fluctuat cu vremea, includea inițial cvartalele dintre Fifth și Eighth Avenue pe direcția est-vest și cvartalele dintre Twenty-third și Fifty-seventh Street pe direcția nord-sud. Când Crane a început să scrie articole pentru Hearst, cartierul se micșorase întru câtva, întinzându-se pe o axă între Fourth și Seventh Avenue, iar pe cealaltă, între Twenty-third și Forty-second Street. Dar, cum formulează Crane într-una dintre schițele lui din Journal: „Tenderloin nu e doar un loc. E o emoție.“ Pe bulevardele acelei emoții se găseau cele mai multe teatre și hoteluri din oraș, iar pe străzile sale dosnice întunecoase, aproape toate tripourile, localurile pentru opiu și bordelurile — încă o lume duală, în care lumina trăia alături de întuneric, iar virtutea se prefăcea că nu bagă de seamă legătura sa fraternă cu păcatul.73
Crane a început investigațiile pentru Hearst la jumătatea lui septembrie (cam în perioada când a avut loc acel prânz penibil cu Roosevelt), dar timp de câteva săptămâni înainte de asta frecventase tribunalul pentru delicte minore din Jefferson Market pentru a asista la punerea sub acuzare, audierile și procesele diferitelor personaje din Tenderloin care ajungeau în instanță, printre care probabil și Dora Clark, ceea ce ar explica menționarea ei în articolul apărut pe 28 august în ziarul din Port Jervis. În noaptea de 15 septembrie, Crane a avut un interviu prestabilit cu două coriste care lucrau în cartier. Nu se știe dacă erau într-adevăr artiste la teatru sau altceva, pentru că, în argoul local, termenul de „coristă“ însemna și prostituată, iar numele (și identitățile) celor două tinere n-au fost niciodată dezvăluite. Conversația în trei a început la unul dintre „saloanele turcești pentru fumat“, un eufemism pentru casele mizere unde consumatorii de droguri veneau să încerce hașiș (ieftin, ușor de găsit și tolerat de lege), dar la un moment dat înainte de miezul nopții, Crane și cele două femei au plecat de la salonul de pe West Twenty-ninth Street, s-au dus până la Broadway Garden, „renumit ca fief al prostituatelor“, unde și-au continuat discuția încă două ore. Spre sfârșitul acestor două ore, Dora Clark, o cunoștință a uneia dintre coriste, a venit la masa lor ca să-i salute și a fost invitată să li se alăture. La scurtă vreme, au hotărât cu toții să plece acasă. Au ieșit împreună din Broadway Garden, apoi Crane a însoțit-o pe una dintre coriste până la un tramvai din partea de sus a orașului, în timp ce Dora Clark și cunoștința ei îl așteptau la intersecția dintre Broadway și Thirty-first Street. Venind agale spre ele după ce o condusese pe prima fată la tramvai, Crane a observat că erau adâncite într-o discuție. Doi bărbați au trecut iute pe lângă ele, fără îndoială îndreptându-se spre casă după o noapte lungă în oraș, iar când Crane mai avea câțiva pași până la colț, alt bărbat a sărit pe neașteptate din beznă și le-a înșfăcat pe femei. Au început amândouă să țipe. În momentul următor, Crane și-a dat seama că bărbatul, în mod evident un polițist îmbrăcat în civil, se pregătea să le aresteze pe însoțitoarele lui pentru că oferiseră servicii sexuale celor doi bărbați care tocmai trecuseră pe lângă ele.
Portret în cerneală care însoțește „Aventurile unui romancier“, New York Journal, 20 septembrie 1896.
A fost începutul încurcăturii sordide cunoscute drept „Cazul Dora Clark“, preludiul primului act al unei piese în mai multe acte care a trenat până la sfârșitul lui octombrie și a continuat să planeze asupra lui Crane cât a trăit, ba chiar și după aceea. Depoziția sa scrisă despre acea noapte și a doua zi dimineața (publicată după doar patru zile în Journal cu titlul „Aventurile unui romancier“) este „o poveste simplă despre două coriste, o femeie a străzii și un martor greoi, fără voie“. Crane sare peste câteva detalii preliminare, reducând salonul de fumat și Broadway Garden la un singur „local de pe Broadway unde cele două coriste și martorul fără voie au petrecut toată seara“ și neagă că ar fi cunoscut-o dinainte pe Clark, deși în realitate mai scrisese despre una dintre arestările ei anterioare, dar acestea sunt detalii mărunte, chiar insignifiante față de hotărârea lui Crane de a-și risca pielea și a se implica în apărarea lui Clark. A realizat că, ținându-i partea, avea să-și șifoneze grav reputația și totuși a făcut-o, oricât de importantă ar fi fost pentru el acea reputație — cum o demonstrează faptul că a ezitat să ia o poziție fermă împotriva acțiunilor poliției care-l înfuriaseră atât de rău și că-și ascunsese observațiile într-o rubrică de bârfe urbane mărunte dintr-un ziar publicat atât de departe de metropolă, încât era imposibil să i se audă glasul. De această dată însă, altfel au stat lucrurile, aceasta fiind esența chestiunii.
Din câte povestește Crane, după ce polițistul a anunțat de ce le arestează pe cele două femei, el, martorul fără voie, a exclamat: „Care bărbați?“ Bărbații care tocmai au trecut, a răspuns polițistul, moment în care fetele au început să plângă „isteric“, încercând
să-și smulgă brațele din strânsoarea polițistului. Corista părea aproape scoasă din minți de groază și furie. Într-un sfârșit, a țipat:
— Păi, e soțul meu. Și a arătat cu degetul spre martorul fără voie. Martorul a răspuns prompt privirii iuți, întrebătoare a polițistului:
— Da, așa este.
Dacă e nevoie să mărturisești o căsătorie pentru a salva o fată care nu e prostituată de la a fi arestată ca prostituată, atunci asta trebuie făcut, chiar dacă vei suferi veșnic. După care polițistul a uitat imediat — a uitat fără o clipă de șovăială că o arestase pe acea fată cu doar câteva momente în urmă pentru că oferise servicii sexuale, așa că i-a dat drumul la braț și a lăsat-o să plece.
Dar mai era cealaltă fată, a spus polițistul („șarmant ca un lup“), iar conversația absurdă s-a reluat cam în același spirit ca înainte, martorul fără voie întrebând de ce să se obosească s-o aresteze pe vreuna dintre ele, iar polițistul răspunzând că din cauza celor doi bărbați pe care-i acostase, dar nu, a răspuns martorul fără voie, „ea nu-i acostase pe cei doi bărbați“. Polițistul n-a catadicsit să răspundă la acea afirmație, ci a schimbat subiectul, întrebându-i pe Crane și pe coristă dacă o cunoșteau pe „femeia asta“. Da, a răspuns corista, o văzuse de două sau trei ori, dar „martorul fără voie a răspuns pe loc că nu știe absolut nimic despre fată“.
„Ei bine, e o prostituată de rând“, a zis polițistul.
A urmat un scurt moment de tăcere, dar martorul fără voie a întrebat apoi: