Cu o săptămână înainte de publicarea articolului lui Howells, în „Paginile literare“ din Illustrated American a apărut un profil pe două coloane dedicat lui Crane, semnat de un tânăr pe nume Herbert P. Williams, care fusese promovat în postul de redactor literar la Boston Herald cu doar un an în urmă. E un text neobișnuit pentru că Crane l-a primit pe Williams în apartamentul său (o invitație rară, poate chiar fără precedent adresată unui jurnalist), o ocazie pentru noi de a pătrunde în lumea lui intimă și a înțelege câte ceva despre viața lui în acea
cameră enormă de la ultimul etaj al unei case aproape de inima orașului, din cartierul comercial. Mobila din cameră e straniu de tipică pentru locatar: un perete într-o nuanță palidă e punctat din loc în loc de trofee de război și peisaje impresioniste […] În mica bibliotecă sunt teancuri de manuscrise cenușii și articole de scris care ar putea deveni literatură. Unul dintre cele două scaune e așezat între ferestre și masa de scris, la care ar putea cina un club întreg. O călimară, o peniță și un teanc de coli de scris sunt puncte pe uriașa suprafață verde. O canapea se întinde lângă fereastră, încercând să umple spațiul. Niciun fel de confort nu aglomerează locul — niciun fel de extravaganță decorativă — nici literatură, clasică sau periodică; doar omul și mintea lui.
Descriindu-l pe Crane ca „sincer, deschis, natural și complet lipsit de afectare“, Williams reușește apoi să extragă de la el o frază care mi se pare cea mai elocventă descriere pe care a făcut-o vreodată efortului interior necesar înainte de a se apuca efectiv de scris. „Mi-a spus că metoda lui este să caute singurătatea și să se gândească la lucruri. «După care te apucă un dor după nu știi ce anume; și o suferință, o foame a inimii.» Le amestecă pe toate. Apoi începe să scrie.“
Foame a inimii.
O imersiune oarbă înăuntrul său, o căutare a unui lucru care nu poate fi numit — care nu trebuie numit —, apoi munca laborioasă de a extrage cuvintele și a le pune pe pagină, unde cuvintele care au fost până atunci ale tale sunt acum ale altora. Crane avea doar douăzeci și patru de ani când a vorbit cu Williams, dar deja trăia printre cuvinte de mulți ani și înțelegea că dezlegarea misterului creației artistice e în sine misterul suprem.
29
O vreme a călcat apa, apoi a început să înainteze, iar în acel an producția sa a continuat să crească până când a ajuns la un ritm comparabil cu randamentul frenetic din 1894. Pe lângă articolele pentru McClure, a scris câteva poezii noi și a publicat aproape o duzină de texte de proză scurtă de două, trei și patru pagini într-un spectru larg de tonuri și stiluri (în principal pentru agenția Bacheller), dar cele mai importante texte ale sale din 1896 sunt două povești despre Războiul Civil („Veteranul“, care a fost inclusă în volumul Micul regiment, și o capodoperă de patru pagini și jumătate, „Un episod din război“, care nu a fost inclusă în volum), plus două povestiri de aventuri scrise la Hartwood în timpul verii, „Cei cinci șoareci albi“ (care se petrece în Ciudad de México ) și „Un om și alții“ (care se petrece în sudul Texasului). În acel an a mai scris câteva povestiri despre Vest și Mexic, toate bune sau cel puțin interesante, dar acestea două sunt cele mai bune și ambele merită câte o plăcuță de bronz în panteonul celor mai memorabile creații ale lui Crane. Lucru valabil și pentru „Un mister al eroismului“ și pentru celelalte două povestiri de război din 1896, dar ultimele patru din Micul regiment — „O mânecă gri“, „Trei soldați miraculoși“, „O campanie în Indiana“, ca și cea care dă titlul volumului — nu ating excelența celor mai bune. Sunt întru totul lizibile și bine scrise, dar cum cele zece volume ale operelor complete ale lui Crane gem de zeci de texte mai mari sau mai mici, trebuie să fiu selectiv când scriu despre ceva, altfel rămânem aici până o zbura vaca.66
„Veteranul“ se distinge de celelalte creații ale lui Crane atât ca o curiozitate, cât și ca un fel de exorcism — o poveste scrisă ca răspuns la altă poveste, care e atât o continuare, cât și un act de distrugere. Henry Fleming e readus la viață, se bucură de ea timp de câteva pagini, după care Crane îl omoară într-un gest brutal și simbolic care pare săvârșit în speranța de a pune capăt dramei cu „blestematul de Semn roșu“.
Fleming e acum bătrân, suficient de bătrân ca să aibă cel puțin un nepot, iar pe prima pagină a „Veteranului“ e numit „bătrân“ de nu mai puțin de cinci ori, dar dacă Crane plasează povestea în anul în care a scris-o (1896), aritmetica ne spune că Fleming nu poate fi trecut de cincizeci de ani. Numai că e prea tânăr pentru scopul lui Crane, care umblă deci puțin la calendar, pentru a răspunde nevoilor emoționale ale poveștii pe care vrea s-o spună, și-l transformă pe Fleming într-un bătrân venerabil, un om a cărui viață e doar trecut, fără un viitor, ceea ce face ca moartea lui din paragraful final să fie ceva mai suportabilă — nu un accident grotesc care curmă o viață la mijloc, ci încununarea unei vieți ajunse la un final nobil și logic.
Povestea începe într-o după-amiază de primăvară când Fleming pune țara la cale cu un grup restrâns de oameni într-o mică băcănie, iar prietenii săi îi pun întrebări despre vremurile când fusese tânăr soldat în Războiul Civil. Crane revizitează unul câte unul evenimentele esențiale din Semnul roșu al curajului, doar că de această dată le aflăm chiar din gura protagonistului. Când cineva din grup îl întreabă dacă s-a temut vreodată în timpul luptelor, Fleming lasă privirea în jos, zâmbește și-i surprinde răspunzând că da. „Uneori am fost speriat de-a binelea. Păi cum, în prima mea bătălie am zis că-mi cade ceru-n cap. Am crezut că vine sfârșitul lumii. Cum să nu fiu speriat.“ Ceilalți râd, cuceriți de sinceritatea lui Fleming, pentru care-l admiră și mai mult, mai ales că sunt la curent cu strălucita lui carieră și știu că urcase în ierarhie până la gradul de plutonier, „așa că, după părerea lor, eroismul lui era dincolo de orice îndoială“. Numai că, odată ce Fleming se deschide în fața lor, amintirile continuă să se reverse din el și o vreme declamă întruna, ca și cum i-ar fi imposibil să se oprească.
— Problema era că mi se părea că trag toți în mine, spuse bătrânul. Da, domne. Credeam că fiecare soldat din cealaltă tabără mă ia la țintă numai și numai pe mine. Și mi se părea sminteală curată, vă dați seama. Voiam să le explic ce băiat de milioane sunt, fiindcă-mi ziceam că poate așa n-o să mă mai ia la ochi. Dar nu le puteam explica, iar ei o țineau în sminteala lor — bum! — bam! — trosc! Așa că am fugit!
Două mici triunghiuri de riduri îi apăruseră în colțul ochilor. Era limpede că nu se dădea în lături de la puțină comedie în timp ce spunea povestea. Însă micul Jim, nepotul, care ședea la picioarele lui, era vizibil îngrozit. Își încleșta agitat mâinile, iar ochii i se făcuseră mari de uimire în fața acelui scandal teribil — cel mai strașnic bunic să spună una ca asta.
— Asta a fost la Chancellorsville. Sigur că mai târziu m-am mai obișnuit cât de cât. Ca tot omul. Numai că mulți băieți păreau a fi ca peștele în apă de la bun început. Și eu la fel, când am intrat în pâine, cum se spune acum, dar la început am fost total năuc. Uite, Jim Conklin ăl tânăr, de pildă, băiatul lui Si Conklin ăl bătrân — ăla de avea tăbăcăria — nu-l mai țineți minte niciunul —, ei, el a intrat de la început în pâine, parcă s-ar fi născut acolo. Dar la mine a fost altfel. A trebuit să mă obișnuiesc mai întâi.
Scena se schimbă brusc de la un paragraf la altul și nu mai suntem la băcănie, ci afară, pe stradă, cu Fleming și nepotul lui care merg împreună pe lângă magazinele din orășel în timp ce băiețelul agitat se ține strâns de două degete ale bunicului, ignorând comentariile bătrânului despre mânzul cel drăgălaș „colo în țarc“, pentru ca într-un final să-l întrebe dacă povestea pe care o spusese în magazin era adevărată. Da, spune Fleming, într-adevăr fugise. „Era prima mea bătălie și, vezi tu, era o larmă îngrozitoare.“ Această confirmare are un efect puternic asupra băiatului, care poate fi văzut ca o personificare modernă a propriilor deziluzii ale lui Fleming în privința măreției războiului de pe când era un voluntar cu caș la gură, necălit în foc. „Jimmie părea uluit că idolul său se clătina astfel din proprie voință. Era rănit în idealismul său dârz de băiețandru.“ Cum bătrânul continuă să vorbească despre mânz, întrebându-l pe Jimmie dacă nu și-ar dori să aibă și el un animal atât de frumos, băiatul i-o retează spunându-i că mânjii lor sunt mai frumoși, după care se încuie „iarăși într-o tăcere îmbufnată“. Deocamdată, mânjii par o divagație nesemnificativă, dar nu sunt, iar până la finalul povestirii se dovedesc a fi esențiali. Crane a plantat o sămânță, iar în ultimele paragrafe, când planta răsare, mânjii se dovedesc a fi cauza morții lui Fleming.
După un rând liber începe a doua parte a povestirii. Unul dintre rândașii angajați la ferma lui Fleming — identificat pur și simplu ca „un suedez“, apoi ca „suedezul“ sau „suedezul ăsta“ — pleacă într-o zi în oraș și se întoarce noaptea la fermă beat, atât de beat încât se împiedică de un felinar și, fără să vrea, dă foc grajdului. Fleming, pe care zarva îl trezește din somn, se repede afară din casă împreună cu mai mulți rândași, dar bătrânul e singurul care are curajul să deschidă ușile grajdului în flăcări și să intre acolo pentru a salva animalele.
Aruncă o pătură pe capul unei iepe bătrâne, tăie priponul de lângă iesle, duse iapa la ușă și o îmboldi cu piciorul să iasă la loc sigur. Se întoarse cu aceeași pătură și salvă unul dintre caii de povară. Mână afară cinci cai, apoi ieși la rândul său ca un viteaz, cu hainele în flăcări. Nu mai avea mustăți, iar pe cap îi rămăsese foarte puțin păr. Aruncară peste el cinci găleți de apă. Fiul său cel mare însă nu-l nimeri cu a șasea găleată, pentru că bătrânul se răsucise şi o rupsese la fugă la vale până-n beciul grajdului, unde erau priponite vacile. Unii băgară de seamă în acel moment că alerga șchiopătând, de parcă unul dintre caii înnebuniți l-ar fi pălit peste șold.
Pârlit și șchiop, Fleming se comportă ca și cum ar retrăi o scenă de bătălie din tinerețea sa (tinerețea pe care i-o inventase Crane) și se aruncă în haosul incendiului cu aceeași nesăbuință și impetuozitate care-l susținuseră în luptă în timpul războiului — irațional, scos din minți, orb la orice fel de risc care-i stă în cale. Până-l acel moment, curajul său salvase mai mulți cai de la o moarte sigură, iar după ce se întoarce și salvează aproape toate vacile, în afară de una, Fleming și rândașii se întorc în fața grajdului și rămân acolo „triști, răsuflând ca niște oameni care făcuseră tot ce era omenește posibil“.
Și cu asta ar trebui să se termine totul, dar după câteva momente, suedezul beat strigă „ca o unealtă a destinelor crunte. «Manzii! Manzii! Uitat manzi!»“.
Într-adevăr. Fleming a uitat doi mânji în fundul grajdului și când le spune celorlalți că trebuie să se întoarcă și să încerce să-i salveze, toți ceilalți protestează, spunându-i că „e moarte curată“, „oricine intră acolo se sinucide“, dar avertismentele lor frenetice nu-l clintesc.
„Bătrânul Fleming se holba absent la ușile deschise. «Sărmanii micuți» spuse el. Se repezi în grajd.“
Și astfel își găsește sfârșitul. Crane ne scutește de detaliile oribile ale morții lui Fleming în flăcări, preferând să sară la paragraful final, un paragraf ciudat și neobișnuit de bombastic pentru un scriitor atât de pragmatic și disciplinat, dar în efortul său de a-și lua adio cum se cuvine de la Fleming, printr-o elegie demnă de un erou, Crane nu se poate abține de la exagerare, știind că ultimul act al lui Fleming nu e atât eroic, cât mai degrabă prostesc, un gest impulsiv, sentimental al unui om care nu mai e întreg la minte.
Când acoperișul se prăbuși, un vârtej imens de fum șerpui spre cer, ca și cum vajnicul suflet al bătrânului, eliberat de trup — o sticluță — s-ar fi înălțat precum legendarul duh. Fumul se colorase în roz de la flăcări și poate că beznele de nerostit ale universului nu vor avea puterea de a covârși culoarea acestui suflet.
Luată ca povestire de sine stătătoare, „Veteranul“ e aproape de neînțeles. Însă dacă o considerăm o anexă la Semnul roșu al curajului, capătă o oarecare forță, dacă nu ca operă de artă, cel puțin ca piatră de hotar pe traiectoria vieții lăuntrice a lui Crane. Puțini romancieri își dau osteneala să omoare personajele care le-au adus cel mai mare succes, dar pentru Crane, succesul fusese atât lucrul cel mai bun, cât și cel mai rău care i se întâmplase, o sursă de împlinire, dar și de traumă, și poate că a simțit că trebuie să se descotorosească de lucrul care în ochii lui întruchipa cel mai bine trauma, așa că Henry Fleming, născut din imaginația lui Crane, avea să moară tot în imaginația lui Crane.
Cadavrul a stat liniștit câțiva ani, dar spre sfârșitul vieții lui Crane, când lucra la ultima sa carte de proză scurtă, Povestiri din Whilomville, despre aventurile unui băiețel pe nume Jimmie Trescott, bătrânul Henry Fleming revine la viață și are o ultimă apariție fugară — împreună cu suedezul nebun care dă foc grajdului în „Veteranul“. Povestirea se numește „Vânătoare de lincși“, iar când Jimmie pune pentru prima oară mâna pe o armă și rănește accidental una dintre vacile lui Fleming cu un glonț rătăcit, Fleming iese furios la el, agitând un bici. „Păi de ce-ai ’pușcat-o?“ întreabă el.
Jimmie căzu pe gânduri, șovăi, se hotărî, se codi, după care spuse:
— Am crezut că-i un linx.
La care bătrânul Fleming și suedezul său se așezară pe iarbă și râseră până nu mai putură.
Nu mai avem un nor-suflet care plutește deasupra beznelor de nerostit ale universului, ci un bătrân care se rostogolește pe iarbă, mort de râs.
***
În 1895, în ultima zi a lunii octombrie, Crane a primit o scrisoare de la secretarul de redacție de la The Youth’s Companion, care-l invita să publice în revistă: „Am citit și noi, laolaltă cu lumea întreagă, Semnul roșu al curajului și celelalte povestiri de război pe care le-ați scris […] și ne dorim foarte mult câteva povești de la dumneavoastră.“ Prezentându-se ca „publicație ilustrată pentru familie“, Companion era o instituție națională, citită de enorm de multă lume, care a apărut în 1827 și a rămas pe scena americană timp de peste o sută de ani. Atingându-și culmea popularității în anii 1890, a publicat texte ale celor mai importanți scriitori, de la Mark Twain la Booker T. Washington, și, cum subliniază secretarul de redacție în scrisoarea sa pentru Crane, „nicio altă publicație americană nu oferă autorilor săi o recunoaștere atât de substanțială precum Companion“. În plus, plătea bine.67
În acel moment, Crane lucra din greu la A treia violetă, dar le-a răspuns pe 5 noiembrie că acceptă „cu mare bucurie să scrie pentru Companion“ și le-a promis să le trimită ceva „pe viitor“. Viitorul a sosit în martie, când a trimis prin poștă la biroul din Boston manuscrisul povestirii „Un episod din război“, menționând în încheierea scrisorii însoțitoare că „acest locotenent e o persoană reală“ — poate cineva din poveștile unchiului său Wilbur Peck, care fusese medic militar în timpul războiului.
„Un episod“ e cea mai scurtă dintre povestirile despre Războiul Civil ale lui Crane din 1895-1896, dar și cea mai intensă, curajoasă și emoționantă — un text extrem de modern care abordează cu multă claritate și receptivitate chestiunea traumei de război. O problemă care face parte din viața omului încă de la primul război între clanuri din urmă cu mii de ani și, chiar dacă a avut mai multe denumiri de-a lungul istoriei americane — inimă de soldat în timpul Războiului Civil, șoc cauzat de bombe în timpul Primului Război Mondial, nevroză de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și sindrom de stres post-traumatic (PTSD) în timpul Războiului din Vietnam și mai târziu, pentru războaiele din Irak, Afganistan și de pretutindeni —, simptomele au rămas neschimbate, iar boala e aceeași în toate războaiele, repetându-se iar și iar într-un veșnic pattern al destrămării interioare și al suferinței mute.
Povestea începe în toiul acțiunii, în timp ce locotenentul (niciodată numit) măsoară și împarte conștiincios rația de cafea fiecărui pluton al regimentului. „Cu buzele strânse“, „încruntat și serios“, bărbatul își folosește sabia pentru a împărți grămada de boabe de cafea de pe prelata din cauciuc în pătrate „uluitor de egale“, dar când să desăvârșească acel „triumf măreț al matematicii“, în timp ce mai mulți caporali se îngrămădesc în jurul lui ca să-și primească porția cuvenită, locotenentul strigă de durere, se uită la omul de lângă el „de parcă l-ar fi bănuit de atac la persoană“, iar în clipa următoare, ceilalți observă sânge pe mâneca locotenentului și strigă la rândul lor. Nu, locotenentul n-a fost lovit cu pumnul de un camarad; a fost nimerit de un glonț al dușmanului.
Crane reușește să spună toate astea în doar șase fraze și, în timp ce înainte i se deschid zeci de posibilități narative, se oprește în următoarele două paragrafe și examinează în detaliu reacțiile imediate ale locotenentului, dar și ale celorlalți soldați la acest incident subit și total întâmplător, „această catastrofă care lovise când nimeni nu se aștepta la vreo catastrofă“. Nimeni nu spune nimic. Locotenentul, care în mod evident începe să intre în șoc, se uită spre parapet, apoi privește lung pădurea verde din fața lui, presărată acum cu „mulți norișori de fum alb“. După câteva clipe, bărbații încă muți privesc și ei în aceeași direcție, contemplând „pădurea din depărtare de parcă mintea le-ar fi rămas la misterul traiectoriei glonțului“. Tăcerea e crucială, iar Crane o prelungește insuportabil de mult, trăgând de ea pentru că scrie despre o lume în care e normal ca soldații să fie uciși în luptă, nu atunci când împart altor soldați boabe de cafea, iar misterul acelui glonț silențios, invizibil e suficient de puternic ca să-i paralizeze pe martori într-un fel de uluire mută. Cât despre bărbatul împușcat, acesta intră într-o zonă în care cuvintele devin cu totul de prisos.
Urmează o chestiune complicată: ce să facă cu sabia. Brațul drept al locotenentului e imobilizat, așa că mută sabia în mâna stângă, dar n-o apucă de mâner, ci de undeva din mijlocul tăișului, „cu stângăcie“, și acel obiect familiar, însăși emblema milităriei sale, îi devine brusc străin. E unul dintre cele mai pure exemple ale abilității lui Crane de a explora emoții prin obiecte neînsuflețite: concentrându-și atenția asupra sabiei, ne transmite disocierea treptată a locotenentului de realitatea căreia îi aparținuse cu doar câteva minute mai devreme, detașarea sa crescândă față de ceea ce este și va rămâne mereu fostul său eu, în timp ce se retrage în izolarea inimii de soldat, cum se numea pe atunci. Procesul continuă cu tentativa locotenentului de a-și pune sabia la loc în teacă, o misiune aproape imposibilă când ai sabia în mâna stângă și teaca pe stânga, mai ales dacă ții arma de mijlocul tăișului și ea a devenit stranie și lipsită de noimă pentru tine, iar când rănitul începe „o încleștare disperată cu sabia și teaca tremurândă […] răsufla ca un luptător în ring“.
Dar în clipa aceea, bărbații, spectatorii, se treziră din împietrire și se îmbulziră înainte compătimitori. Plutonierul luă sabia și o puse cu blândețe în teacă. Apoi se trase temător îndărăt, atent să nu-l atingă pe locotenent nici măcar cu un deget. O rană dă celui care o îndură o demnitate stranie. Oamenii sănătoși se feresc de această nouă și teribilă măreție. E ca și cum rănitul ar atinge cortina trasă peste misterele întregii existențe, rostul furnicilor, al monarhilor, al războaielor, al orașelor, al luminii soarelui, al zăpezii, al unei pene desprinse din aripa unei păsări, o forță ce aureolează o masă însângerată, făcându-i uneori pe ceilalți oameni să înțeleagă că sunt mărunți […]
Alții săriră să ajute. Unul întinse sfios umărul și-l întrebă pe locotenent dacă vrea să se sprijine de el, dar acesta din urmă îl refuză mâhnit. Arăta ca un om care știe că e victima unei boli îngrozitoare și înțelege că e neajutorat. Privi iar lung către parapet și pădure, apoi o luă agale îndărăt. Își ținea delicat încheietura dreaptă cu mâna stângă, de parcă brațul rănit ar fi fost făcut din sticlă foarte casantă.
Iar ceilalți priviră în tăcere pădurea, apoi pe locotenentul care se îndepărta — apoi iar pădurea, apoi iar pe locotenent.
Cu aceste formulări pătrunzătoare și detalii narative alese cu precizie, Crane descrie excluderea locotenentului din regimentul pe care-l comandase. Forța alienantă a rănii l-a alungat din grup, făcându-l să se retragă în sine, tăindu-i legăturile cu camarazii, iar din acel moment a rămas singur, încă în război, dar fără a mai fi combatant, exclus ca invalid din armată chiar dacă rămâne în uniformă, iar în următoarele două pagini rătăcește într-un soi de stupoare, căutând spitalul de campanie, privind lumea ca un străin din alt univers, curios, dar indiferent, privat de semnificația lucrurilor care până atunci însemnaseră totul pentru el. De pildă, când vede un general călare pe un cal negru, apoi o ordonanță galopând „frenetic“ spre el și întinzându-i o bucată de hârtie, i se pare „uluitor, fix ca într-un tablou istoric“. Mai târziu, când vede năvala vijelioasă a unei divizii la dreapta sa, cu bărbați călare urlând, „huruit de roți“ și „lucirile piezișe ale armelor“, se mulțumește să privească pur și simplu în altă parte — fără emoție, izolat, detașat. Câțiva soldați rătăciți îl îndrumă spre spitalul de campanie, iar după câteva minute e abordat de un ofițer care-l mustră pentru că nu-și îngrijește brațul așa cum se cuvine. Ofițerul „îl ia în primire pe locotenent cu rana lui“, tăindu-i mâneca și bandajându-i cu o batistă carnea sfâșiată, expusă vederii, turuind pe un ton care lăsa „să se înţeleagă că obișnuia să fie rănit în fiecare zi. Locotenentul lăsă capul în jos, simțind în prezența lui că nu știe să se poarte așa cum se cuvine în prezența unui rănit“.
Într-un târziu ajunge la corturile albe, joase, din jurul unei foste școli în care fusese improvizat spitalul, un loc gălăgios și mocirlos unde doi ambulanțieri care-și blocaseră roțile țipă unul la altul, în ambulanțele „gemând de răniți se auzea câte un vaiet răzleț“ și „un șir interminabil de bandajați“ trece cu pas târșâit în timp ce pe treptele școlii izbucnește o nouă ceartă, iar locotenentul se uită la un bărbat care stă rezemat cu spatele de un copac, fumând o pipă dintr-un știulete de porumb — cu „fața cenușie ca o pătură soldățească nouă“, un soldat rănit, tăcut, care se abandonează în brațele morții. Doar atât — o singură imagine obsedantă —, după care Crane trece la finalul poveștii, făcând un salt uriaș, surprinzător între ultimele două paragrafe: