— Billie ține la ea ca la ochii din cap.
— De unde știi asta?
— Nu mă dojeni, Penny. Tu… tu…
— Nu te dojenesc. Poftim! Că gâscă mai ești, Sfâr! Pentru numele Domnului, nu te-apuca să te smiorcăi pe stradă. N-am spus nimic ca să te simți așa. Haide, adună-te.
— Nu mă smiorcăi.
— Nu, sigur că nu; dar nici departe nu pari. Ce prostuță!
În ciuda unor aluzii și a unor speranțe bazate pe acestea, acum devine limpede că Florinda n-a avut nici cea mai mică șansă cu Billie. Dar ce șanse are Billie cu Grace? Nu vom afla răspunsul până la ultima frază a cărții, dar oricum, deznodământul va fi tulbure, cu mai multe interpretări contradictorii izvorând din acel ultim moment de o complexitate diabolică.
Până acum au avut doar două discuții, ambele la conacul Fanhall, prezentat ca o fortăreață cu alură de închisoare, un mediu sterp lipsit de oameni și obiecte, un spațiu pur mental, un vid care a fost izolat de lumea fizică cu unicul motiv de a le permite îndrăgostiților să vorbească — la fel ca pe o scenă goală. În afară de a descrie un candelabru care sclipește „ca o diademă siameză“ și niște perdele din dantelă care curg „în cascade ordonate, ca o apă dresată să cadă matematic“, Crane nu ne spune nimic despre locul în care ne aflăm și, în acele prime două vizite la conac, n-avem idee dacă Hawker și Grace stau de vorbă în picioare sau așezați.
La prima vizită, Hawker e atât de încordat din cauza stresului, că nu reușește „să-și pună limba în slujba scopului“. Începe prin a se contrazice în privința piesei de teatru, recunoscând că, într-adevăr, sunt aceleași personaje dintotdeauna care băltesc „în mâlul confuziei moderne“, apoi continuă să-și saboteze vizita cu o furtună verbală de comentarii stângace, nepotrivite, iar Grace, încă bosumflată din cauza certei legate de căruța cu boi, îl tratează cu o politețe rece în timpul întâlnirii lor nemulțumitoare, de probă. A doua vizită decurge mai lin, ducând la confesiunile lui Hawker despre chinurile lui de la debutul în carieră și la observațiile pline de compasiune ale lui Grace despre curajul lui, ceea ce o convinge să viziteze atelierul lui Hawker împreună cu Hollanden și încă două persoane, dar acea scenă are loc în afara cadrului, cum ar veni, obiectivul fiind îndreptat asupra locatarilor bârlogului de vizavi, care trag cu urechea la ușă și nu aud decât „un bolborosit surd, melodios“ din cealaltă cameră. Capitolul se încheie cu Florinda în picioare la fereastră, privind-o pe Grace care iese din clădire — un moment sfâșietor pentru Sfâr —, dar Crane ne lasă în ceață în privința evoluției idilei dintre Hawker și Fanhall.
Spre sfârșitul cărții, Hollanden reapare ca jucător principal în acțiune. Înainte de scena din restaurant în care apare Pontiac — o lucrătură strălucit orchestrată, cu Hollanden care discută cu Hawker într-o parte a camerei, în timp ce în cealaltă izbucnește o ceartă violentă —, aflăm cât de mult îl dezamăgește pe scriitor purtarea prietenului său: „O să-ți vină mintea la cap. Sunt sigur de asta. Am fost cu ochii pe tine. Ce-ai pățit? Te porți de parcă ar fi ceva cu totul nemaivăzut să te îndrăgostești de o fată.“ După ce se întrerupe ca să comenteze cearta care are loc în spatele lui Hawker, Hollanden continuă: „Brusc ți se scurg ochii după tot felul de poleieli“ (vinovăție din cauza poleielii din Epoca de Aur?62), după care conchide cu severitate: „Ești pe cale de a deveni un mare nesuferit.“ Când Hawker încearcă să se apere, insistând că nu s-a schimbat deloc, camaradul său i-o retează. „Ești dus“, îl întrerupe Hollanden pe un ton trist. „E limpede ca bună ziua. Ești dus.“
Pagina de titlu a romanului A treia violetă și, pe pagina alăturată, o listă cu cărțile lui Crane publicate anterior de D. Appleton and Company, împreună cu pasaje din cronici (FOTOGRAFIE DE SPENCER OSTRANDER)
Dus sau nu, Hawker e într-un mare hal, iar în penultimul capitol, când îl vedem în picioare în fața unui tablou abia terminat, s-au scurs câteva luni și ninge peste imensul oraș pietruit. Într-un capitol anterior, l-am mai văzut muncind din greu la alt tablou, „furibund, necruțător, formidabil“ — ca și cum „ar fi lovit cu o sabie“ —, dar acum, privindu-și cea mai recentă lucrare, e revoltat de rezultat. Hollanden intră în atelier și, văzând fața încruntată a lui Hawker, întreabă: „Acum ce nu-ți convine?“ Nimic nu-i convine și, în termeni similari celor folosiți de Crane pentru a-i mărturisi prietenului său Ned Greene că nu mai poate scrie, Hawker își desființează singur opera, numind tabloul „hidos“ și declarând: „Nu pot să pictez. Nu pot să pictez nici de-al naibii. Nu sunt bun. La urma urmei, la ce mama dracului am mai apărut pe lume, Hollie?“ Hollanden îi spune că e neghiob și idiot, dar, bănuind că prăbușirea lui Hawker e legată într-un fel de Grace, spune: „Doar pentru că ea…“ Hawker nu-l lasă să termine, spunând că ea n-are nicio legătură cu această chestiune, dar dacă tot veni vorba, ea nu dă „nici cât pe-o ceapă degerată“ pe el, ba nici măcar „o conservă veche de tomate“ și de ce să dea? În replică, Hollanden începe să-i țină lui Hawker un discurs despre iraționalitatea femeilor, reluând acel argument răsuflat, dar mereu popular, pe care bărbații l-au trâmbițat secole de-a rândul pentru a-și afirma superioritatea față de femei, dar Hollanden chiar îl crede și-l susține, încheind prin a spune că „echilibrul lumii depinde de mintea ilogică a femeii“ și „slavă cerului pentru asta“ — la care replica lui Hawker este: „Du-te învârtindu-te.“
Din nou casa. Din nou candelabrul, pe care Hawker îl studiază „sfidător și dușmănos“ când intră în camera goală, se așază pe un scaun (e prima oară când e pomenit un scaun) și așteaptă să înceapă întrevederea. Care începe. Grace n-a intrat în cameră, ci e pur și simplu acolo când Hawker deschide discuția spunându-i că „poate“ va pleca. Uimire, apoi politicoasa formulare „Ne va părea rău că rămânem fără tine“. Acel ne o scutește de obligația de a-și exprima propriile sentimente despre anunțata lui plecare, dizolvând-o într-o lume mai largă de Fanhalli care-i include pe cumnata ei și pe copii (știm deja că fratele ei mai mare, probabil soțul cumnatei, a murit, iar Crane nu spune absolut nimic despre părinții ei, care ar putea fi la rândul lor morți sau ar putea pândi în altă cameră). Hawker îi amintește ce-i spusese la un moment dat, că ține la ea, și-i spune că rămâne valabil și că va lua cu el cele două violete ca să-și aducă aminte de ea în peregrinările sale, care-l vor duce departe de New York și ar putea dura multă vreme, poate chiar veșnic. După acest moment sentimental și excesiv, demn de operă, ea își culege de pe rochie o a treia violetă și „i-o aruncă“, gest în care el vede o „supremă insolență“. Brusc iritat și aproape furios, prelungește nota de operă insistând că nu vrea să fie „melodramatic“ sau să se poarte „ca un tenor“ și spunând că în niciun caz nu-și dorește mila ei. Discuția degenerează rapid într-o serie de neînțelegeri reciproce, iar violeta aruncată se transformă în violeta cu care ea i-a dat în cap. Nu, nu i-a dat în cap cu ea, protestează fata, ci i-a dăruit-o „de bunăvoie“.
— Să știi, spuse Hawker, că mi-e foarte greu să plec știind că ți-am lăsat impresia că-s vreun netot. E foarte greu. Ia spune, mă crezi netot, nu-i așa?
Ea nu spuse nimic. La un moment dat ridică ochii și-l privi în treacăt, profund indignată.
— Acum te-ai înfuriat. Dar ce-am făcut?
Probabil că mintea ei se zbuciuma, pentru că într-un final îi strigă, brusc înlăcrimată:
— Oh, pleacă atunci. Pleacă. Te rog. Chiar vreau să pleci.
Hawker păru ca trăsnit de această schimbare bruscă. Sări în picioare, făcu doi pași înainte și rosti un cuvânt ca o explozie de încântare și uluire:
— Ce?
Cu un efort eroic, ea ridică încet ochii care, strălucind de furie, sfidare și nefericire, îi întâlniră pe ai lui.
Mai târziu, ea îi spuse că e un mare caraghios.
Ecranul se face negru, cortina cade, cartea se termină. Și noi ne întrebăm ce anume s-a întâmplat?
O posibilă interpretare: dacă ne concentrăm pe felul în care Grace își pierde brusc controlul, atunci izbucnirea ei înlăcrimată prin care-i cere lui Hawker să plece din casă poate fi interpretată ca un semn al pasiunii — pasiunea ca indiciu al iubirii — pentru că Grace e femeie, iar Hollanden tocmai ne-a spus, din rolul său de maestru de ceremonii, că femeile sunt ființe iraționale, ceea ce înseamnă că „explozia de încântare și uluire“ a lui Hawker vine din înțelegerea că Grace a lăsat în sfârșit garda jos și și-a exprimat adevăratele sentimente față de el, care le oglindesc pe ale lui față de ea și, chiar dacă ochii ei strălucesc de „furie, sfidare și nefericire“, aceste lucruri nu sunt foarte importante pentru o femeie în focul pasiunii, căci în intensitatea acelui moment întors pe dos, furia înseamnă iubire, sfidare, capitulare, iar nefericirea, fericire, așa că totul se termină cu bine pentru cuplul nepotrivit, iar în noaptea nunții, când vor merge la culcare, ea îl va tachina cu blândețe pentru că se purtase atât de caraghios cu ea până în acel moment decisiv.
O altă posibilă interpretare: dacă ne concentrăm asupra cuvintelor mai târziu, atunci finalul fericit pe care majoritatea cititorilor îl vor considera ca de la sine înțeles devine brusc incert, pentru că mai târziu înseamnă o perioadă de timp relativă, nespecificată, și poate Crane nu se gândește la un mai târziu imediat, ci la unul mai distant, după doi sau trei ani, de pildă, când Hawker își va fi încheiat peregrinările solitare prin părți misterioase de univers, așa că se întoarce la New York și se întâlnește întâmplător la o reuniune cu Grace (măritată între timp cu Oglethorpe sau cu alt prinț din clasa înlesnită), iar când se strecoară pe terasă ca să schimbe câteva cuvinte între patru ochi, ea îi dezvăluie că motivul pentru care o rupsese cu el în urmă cu doi ani este că fusese cu adevărat furioasă, sfidătoare și nefericită în acea după-amiază și considerase că el se purtase cu ea (pentru a relua cuvintele din carte) ca un mare caraghios.
Cititorul e lăsat să aleagă finalul potrivit — sau să nu aleagă și să le păstreze pe amândouă, ceea ce bănuiesc că a fost intenția lui Crane când și-a încheiat opera de dragoste cu o scenă atât de criptică și ambivalentă. Divulgând atât de puțin, își permite să ofere două finaluri opuse și egale, o strategie perfect în ton cu spiritul parodic, autoreflexiv al cărții în ansamblu. Nu e o propunere de tipul ori-ori, ci mai degrabă și-și. Ambele în același timp.
Sunt lucruri complicate, înnebunitor de nuanțate și probabil că nimeni nu se va mira aflând că romanul a sucombat repede după publicarea sa, în mai 1897. Crane era pe atunci în Mediterana, relata despre Războiul Greco-Turc în calitate de corespondent pentru Hearst, așa că a fost scutit de plutonul de execuție al cronicilor americane, care au atacat A treia violetă pentru că ar fi „o soră mai slabă“ (Buffalo Enquirer), „lipsită de realism […] în orice sens plauzibil“ (New York Tribune), „lasă o impresie clară de nemulțumire“ (Brooklyn Daily Eagle), „o poveste despre un flirt într-o stațiune de vară mai ineptă decât tot ce s-a scris până acum în acest gen“ (Springfield Republican) și „o carte pe care scrie cu litere de-o șchioapă cât e de proastă“ (Providence Journal). Godey’s Magazine a fost singura publicație newyorkeză care a părut să realizeze cât de cât reușita lui Crane, iar cronicarul anonim, deși spune că e o carte „fără sânge-n vine“ (nu fără temei), o laudă ca „remarcabilă demonstrație a unui meșteșug literar pur; ca studiu al controlului și originalității tehnice, e fără precedent“. După ce laudă dialogul „sacadat, fragmentar“ și vivacitatea limbajului lui Crane, cronicarul observă că „demonstrează în permanență o bună capacitate de sugestie a unor subtilități subtextuale de sens și dispoziție printr-o vorbire aparent neglijentă“ — ceea ce merge drept la țintă. Însă ce mă surprinde, la mai mult de un secol de la publicarea cărții, este cât de puțină atenție i s-a acordat în toți acești ani, chiar și din partea specialiștilor în Crane și a susținătorilor devotați ai muncii sale. A treia violetă a trecut în mod misterios neobservată, ceea ce explică de ce i-am dedicat atâta timp în acest capitol — pentru că e neglijată în continuare și pentru că merită o privire proaspătă a unei noi generații de cititori. Prin comparație cu cele mai puternice povestiri și romane ale lui Crane, intră cu siguranță în categoria creațiilor „minore“, dar minor nu înseamnă neînsemnat și faptul că a încercat să scrie un roman de moravuri chiar în timp ce romanul său de război îl transforma într-o figură internațională ne spune ceva despre disponibilitatea sa de a risca, de a experimenta, de a se aventura în noi teritorii. Cum în general experimentul a fost un succes, pentru că subminează convențiile formei pe care a ales s-o abordeze, asta dovedește, după părerea mea, cât de avansat era Crane față de vremurile sale. A treia violetă nu e doar primul scenariu din lume, ci și, probabil, primul roman postmodern.
Crane n-a mai încercat niciodată un proiect asemănător. După vacanța sa de două luni pe Insula Iubirii, s-a întors pe continent, s-a dezlegat la ochi, a luat tocul în mâna dreaptă și a plonjat din nou în întuneric.
25
La sfârșitul secolului al XIX-lea, în America nu existau premii literare. Nu se înființaseră fundații care să împartă granturi și burse scriitorilor, iar colegiile și universitățile nu angajau scriitori care să învețe alți scriitori să scrie. În acea epocă de capitalism sălbatic, neîmblânzit, piața guverna în întregime domeniul literar, iar pentru a oferi recunoaștere acelor scriitori care se remarcaseră printr-o lucrare excepțională sau printr-o operă de o viață, onorurile erau acordate de cluburi literare private și asociații informale ale unor colegi scriitori, cu ocazia unor banchete la care se consumau mâncare și vin din belșug pe lângă discursuri — o mulțime de discursuri — care-l lăudau pe oaspetele de onoare. Crane fusese deja invitat la o astfel de întrunire cu un an și jumătate în urmă — un eveniment în cinstea lui Frances Hodgson Burnett, găzduit de Uncut Leaves Society din New York —, dar refuzase să se ducă de spaimă, terorizat de gândul de a-l vedea pe John Barry ridicându-se și citindu-i poeziile în fața unui public pe care-l credea ostil. Dar situația se răsturnase, iar cu recent dobândita sa celebritate ca autor al Semnului roșu al curajului, Crane s-a văzut aruncat în poziția incomodă de a fi tot mai des el însuși invitatul de onoare la asemenea serate. Cu toate reținerile sale, de obicei accepta — mai întâi din motivele curente (recunoștință, politețe, ocazia de a străluci în public timp de câteva ore) —, dar când a înțeles cât de mult însemnau acele serate pentru unele persoane din Port Jervis sau împrejurimi, a ajuns să accepte și dintr-o dorință mai profundă și mai stringentă de a-și impresiona frații mai mari cu noul său statut în lume. În special pe William, fratele cel mai mare și deci un surogat de tată pentru el în ultimii șaisprezece ani, căci există vreun fiu care să nu fie dornic să-i demonstreze tatălui său că nu mai e acel fluieră-vânt bun de nimic care părea să fie pe vremuri? Pe 7 ianuarie 1896, aflând că Hitchcock organiza pentru el un dineu la început de martie la Authors Club, Crane i-a scris lui Hawkins:
Socoteala cu dineul îmi provoacă emoții amestecate. Într-un fel, prevestește un Calvar, dar într-un sens mai general, sunt copleșit de mândrie și aroganță la gândul că am asemenea prieteni.
Apropo, ar trebui să vezi ce efect au lucrurile de felul ăsta asupra familiei mele. Ce s-au mai umflat în pene! Vai de mine! Pur și simplu nu se mai satură să-i vizitez. E minunat. Nu mai sunt oaia neagră, ci o vedetă.
Dar cât era de epuizant pentru oaia-neagră-vedetă când se concretizau planurile de a-l onora, cu atât mai mult prima oară, care s-a întâmplat să fie în perioada în care el se afla la Hartwood, iar invitația i-a sosit la început de noiembrie din East Aurora, New York, la doar câteva zile după ce Crane îl anunțase pe Hawkins că terminase prima treime din A treia violetă, ceea ce înseamnă că a scris ultimele două treimi din carte într-o stare de panică tot mai intensă, blestemându-se că acceptase, dar prea timid ca să se retragă sub un pretext oarecare — poate un picior rupt sau o criză de urticarie agresivă —, apelând întruna la Hawkins pentru susținere morală, logistică și vestimentară și făcând din țânțar armăsar atât de rău, încât episodul ar putea fi considerat pur comic, dacă deznodământul ar fi fost altul. Crane a fost fraierit de un escroc și, fiind naiv și dispus să creadă în bunele intenții ale semenilor săi, nu l-a învinovățit pe acel om pentru eșecul de la Hotel Genesee din seara de 19 decembrie 1895. Chiar și mai uluitor, a rămas prieten cu el tot restul vieții.
Fost producător de săpun devenit scriitor, editor și autoproclamat „inspector general din oficiu al universului“, insul cu pricina era năpăstuit cu unul dintre cele mai usturătoare și mai comice nume din acea epocă: Elbert Hubbard. W.C. Fields avea să câștige mai târziu bani frumoși inventând personaje cu asemenea nume, dar Hubbard a reușit să se lepede de tânăr de neinspiratul Elbert, ascunzându-se după diminutivul Bertie, iar ca adult și-a luat numele de Fra Elbertus, de la care provine titlul uneia dintre revistele pe care le-a publicat, Fra. Un escroc lăudăros cu aplecare spre sentințe vizionare și fler pentru autopromovare, devenit discipol al mișcării Arts and Crafts și care, inspirat de Kelmscott Press, înființată de William Morris în Anglia, și-a deschis în 1895 o versiune americană lângă Buffalo, Roycroft Press, creând în același timp o comunitate restrânsă de artizani cunoscuți ca „roycrofteri“, care lucrau la tipărit, legat și producția manuală de hârtie și creau mobilier Arts and Crafts. În luna iunie a acelui an și-a lansat prima revistă, The Philistine: A Periodical of Protest, care-i lua la țintă pe îmbuibații din lumea literară consacrată din New York, ironiza banalitatea mulțumită de sine a vieții americanilor din clasa mijlocie și era legată în hârtie maro de măcelărie, ca să atragă atenția că între copertele sale se găsea „carne“. Majoritatea articolelor erau scrise de însuși Hubbard (ceilalți colaboratori nu erau plătiți din principiu), iar în culmea popularității sale, The Philistine a depășit tirajul de o sută de mii de exemplare — un număr remarcabil pentru o asemenea revistă. În numărul inaugural, Hubbard s-a alăturat corului de arcași alunecoși care aruncau săgeți spre cartea de poezii a lui Crane, întrebându-se de ce călăreții negri sunt negri, când „ar fi putut fi la fel de bine verzi, galbeni sau bleu, că tot nu aflăm nimic în carte despre ei“, iar mai târziu în aceeași lună, a avut nerușinarea să-i trimită o scrisoare lui Crane, „nădăjduiesc că nu veți fi pus la inimă mica scamatorie despre Călăreții negri“ și să-l roage să le trimită „niște manuscrise. Ne veți ajuta, iar noi vom încerca din răsputeri să vă ajutăm la rândul nostru“. Era pentru prima oară că o revistă îi cerea o poezie lui Crane și probabil că a fost flatat, îndeajuns de flatat ca să nu le poarte pică pentru insultă, așa că, în loc să ignore rugămintea, i-a trimis o poezie lui Hubbard pentru următorul număr, apoi încă una pentru următorul, și astfel a început povestea, Crane crezând în ce-i spusese Hubbard despre cum se vor ajuta reciproc, când de fapt Hubbard nu voia decât să se ajute singur, folosindu-se de Crane. Totuși, omul se oferise să-i publice poeziile, deci Crane îl considera aliat, un alt rebel din frumosul război împotriva stării de fapt și, chiar dacă nu cădeau de acord în toate privințele, omul voia să-i folosească opera și ce era greșit în a arunca din când în când câte un os unui câine flămând?
Greșeala, cum observă Amy Lowell în introducerea ei la noua ediție a Călăreților negri, avea legătură cu reputația lui Hubbard și cu efectul ei negativ asupra reputației de poet a lui Crane. „Publicului îi era greu să creadă că un om promovat de un pozeur prin excelență ca Elbert Hubbard avea vreo calitate […] E extrem de regretabil că asemenea poezii au apărut sub egida Roycroft.“ Crane însă, care era încă atât de tânăr și lipsit de experiență, n-a sesizat problema și, fără să stea prea mult în cumpănă, și-a continuat incursiunile în cămară după oase pentru Hubbard.
Apoi a sosit invitația prin poștă, explodând în liniștea și izolarea din Hartwood sub forma unei scrisori datate 10 noiembrie, din partea Comitetului pentru Societatea Filistinilor (o organizație care nu a existat în afara acestui scop), care începea astfel: „Recunoscând în persoana domniei voastre și în geniul poetic al domniei voastre un om pe care ne-am dori să-l cunoaștem mai bine, Societatea Filistinilor dorește să organizeze un dineu în onoarea domniei voastre în viitorul apropiat.“ Printre semnatari se numărau Hubbard, partenerul acestuia, Henry P. Taber, și alți nouă bărbați ce reprezentau publicații din Buffalo, Syracuse, Boston, New Orleans, Denver și Washington. Copleșit, Crane i-a scris imediat lui Hawkins, întrebându-și prietenul ce să facă. Hawkins, care era cu doi ani mai în vârstă decât William, fratele lui S.C., și redactor-șef al revistei Brains (unul dintre primele periodice dedicate publicității), avea să priceapă cu siguranță situația mai bine decât el.
Răspunsul a fost prompt și ferm: „Poți să le răspunzi băieților din Buffalo neîntârziat, pentru că trebuie — chiar trebuie — să le accepți invitația. Viața are și o parte comercială care nu trebuie total ignorată. Nu există nicio justificare pentru asta și niciun motiv întemeiat ca să fie așa, dar așa e și iată-te […] Acceptă liniștit. Îmi spui ce dată s-a stabilit și mă voi ocupa să fii dichisit pe potriva ocaziei.“ Nelăsând nimic la voia întâmplării, Hawkins continuă cerându-i lui Crane circumferința pieptului, măsura la pantofi și lungimea piciorului de la șliț la călcâi, pentru că știa că garderoba lui Crane era deficitară pe toate fronturile și că nici nu putea remedia problema din lipsă de fonduri. Zelos ca un prieten adevărat, Hawkins era dispus să facă orice ca să-l ajute, chiar dacă nici el nu era bogat.
Remontat de acest sprijin entuziast, Crane i-a scris lui Hubbard că acceptă, adăugând cu modestie: „Sunt un om foarte simplu și mă gândesc cu tristețe la dezamăgirea prietenilor mei, Filistinii, dacă au avut bunătatea să-și formeze vreo părere cât de puțin favorabilă despre capacitățile sau personalitatea mea.“ În aceeași zi sau în ziua următoare, Crane i-a scris lui Hawkins ca să-i mulțumească pentru sfat și să-i spună cât de stânjenit se simțea „când mă gândesc că am fost atât de josnic încât să profit de generozitatea ta“. Apoi i-a dat lui Hawkins informațiile cerute: „Circumferința pieptului meu, afurisit să fie, măsoară optzeci și nouă de centimetri — puțin —, iar piciorul, optzeci și patru — și mai prost. Iar măsura la picior — ducă-se pe pustii — e patruzeci. Poftim! S-a terminat. Am senzația că ți-am mărturisit că sunt un hoț nenorocit“ — pentru că știa că Hawkins avea să fie nevoit să scormonească în propriul buzunar ca să-l salveze. „Cerul să-ți dea tihnă, Willis, iar la bătrânețe să-ți aduci aminte cum te-ai împrietenit cu cel mai mare gogoman literar din America.“
Crane i-a trimis din timp lui Hubbard o listă cu persoane pe care voia să le invite și în scurtă vreme, în biroul revistei Philistine au început să curgă mesajele de regret, nu pentru că l-ar fi desconsiderat pe invitatul de onoare, ci din rezervă față de gazdă, care deja căpătase reputația despre care avea să scrie Amy Lowell peste treizeci de ani și care profita în mod evident de succesul recent al lui Crane pentru a se promova pe sine și revista sa. Irving Bacheller, Hamlin Garland, Ripley Hitchcock și William Dean Howells aveau toți alte obligații și au transmis cele mai calde salutări. Ambrose Bierce era în California, Richard Harding Davis era în altă parte, iar S.S. McClure a scris că, oricât de mult ar fi apreciat talentul lui Crane, prefera „să-i admire pe bravii Filistini de la o distanță sigură“. Fără să clipească, Hubbard și-a văzut de planurile sale, dineul de amploare restrângându-se la unul mai mic, cu aproximativ douăzeci și cinci de invitați care confirmaseră prezența, tipărind un meniu-suvenir gros, care includea o poezie de Crane în premieră și răspunsurile celor peste treizeci de persoane cărora le fusese imposibil să participe. Între timp, la Hartwood, pe măsură ce se apropia data de 19 decembrie, Crane se lăsa încetul cu încetul copleșit de o glorioasă stare de panică permanentă. Iată ce-i scrie lui Hawkins pe 15 decembrie: