Pentru cohortele care atârnă la marginea lumii bune și cântă o sută patruzeci și trei de osanale pe zi zeilor societății, crezându-se bine-crescuți doar pentru că au bani — pentru astfel de oameni am un foarte profund și intens dispreț […] În Hartwood am avut adesea prilejul să-i studiez pe parveniți. Hartwood Club e la doar cinci kilometri și acolo vin câțiva dintre acești parveniți. Să mă cruțe Dumnezeu de ambiții sociale!
Asta a fost cea de-a șasea scrisoare, scrisă pe 11 februarie, șase scrisori pe care i le-a trimis cam în tot atâtea săptămâni, dar au trecut apoi optsprezece zile înainte s-o scrie pe a șaptea, cea mai scurtă dintre ele, pe care n-a reușit s-o încheie cum se cuvine, apoi a mai așteptat încă șaptesprezece zile înainte să pună mâna pe toc și să scrie ultimul paragraf al ultimei sale scrisori pentru invizibila Nellie Crouse. E greu de înțeles de ce s-a mai obosit să cumpere un timbru și s-o expedieze, din moment ce ea deja îl abandonase pentru altcineva, dar poate că a vrut să aibă ultimul cuvânt și, după atâta paradă și bufonerie, ultimul cuvânt a fost surprinzător de amar.
Cele două paragrafe finale ale acelei ultime scrisori, scrise la o distanță de două săptămâni și jumătate:
1 martie: Vai mie, ce mult am ajuns să admir cimitirele — sfârșitul calm, netulburat, lipsit de orice speranță al lucrurilor — absența senină a patimilor — ignorarea păcatului — să nu mai știi de blestemățiile de speranțe aurite care se aprind noaptea și-l fac pe om să-și ia picioarele la spinare, pentru ca apoi, la lumina experienței, să se dovedească a fi capcane ingenioase pentru imaginație. Dacă există vreo bucurie de a trăi, eu, unul, n-o găsesc. Viitorul? Viitorul e împovărat de obligații — noi încercări — conflicte. Un vin vechi și rar, creat de zei pentru muritori. Carafe de disperare…
18 martie: Drept e că ar fi trebuit să-mi revin suficient până acum ca să fiu în stare să-ți scriu o scrisoare rezonabilă, dar nu pot — penița mea a murit. Sunt doar un om care se chinuie cu o viață care nu mai e pentru el decât o gură de țărână.
Se făcuse de râs, dar nu mai mult decât cei mai mulți dintre noi la tinerețe, mai ales când alergăm după iubire și habar n-avem cum să procedăm. Crane pare cel puțin să-și fi însușit lecția, iar după acea dezamăgire din primele luni ale lui 1896, nu s-a mai ținut după fete drăguțe, după fete cu bani, după fete pe care le întâlnise o singură dată la vreo serată sau după toate celelalte apariții care nu erau decât nălucile unor fete care trăiau doar în mintea lui. Avea să mai greșească și cu alte femei pe viitor, dar nu în același fel, niciodată.
În anul următor (iunie 1897), Nellie Crouse s-a măritat cu un absolvent de Harvard pe nume Samuel E. Carpenter și s-a mutat cu el în Ridgefield, Connecticut. Au avut șase copii (dintre care doi au murit la vârste foarte fragede) și au divorțat în 1914. Ea a renunțat la tutela copiilor în favoarea familiei fostului său soț din Philadelphia, a trăit la Paris pentru o perioadă incertă de timp, apoi s-a mutat și ea la Philadelphia, unde a murit în 1943.
27
Idila epistolară ratată cu Crouse a fost doar una dintre problemele lui Crane de la începutul acelui an. Încă dezorientat și mai falit ca oricând, pentru că în timp ce scrisese la roman nu câștigase deloc bani, s-a lăsat convins să participe la mai multe proiecte neinspirate, din care până la urmă n-a ieșit nimic, dar și să comită o gravă eroare de judecată artistică. Asta s-a întâmplat în ianuarie, când s-a întâlnit cu Hitchcock la sediul Appleton și a fost de acord cu ideea de a reedita Maggie — într-o versiune mai cumințită, expurgată, mai „acceptabilă“. O propunere periculoasă pe mai multe fronturi, în opinia mea, și chiar dacă cineva ar prefera să-mi ignore convingerea fermă că scriitorii n-ar trebui niciodată, sub nicio formă, să-și modifice textele mai vechi, tot ar rămâne cel puțin încă patru obiecții. Prima: pentru S.C. trecuseră trei ani de la publicarea inițială a cărții, iar în acei trei ani progresase atât de mult ca scriitor, că nu mai putea judeca ce produsese pe când era mai tânăr. A doua: îmblânzirea revoltei originalului însemna să nege motivul pentru care scrisese cartea, iar Crane, care luptase cu atâta înverșunare să păstreze anarhia și „simțul etic“ al poeziilor sale — chiar dacă asta ar fi însemnat să retragă manuscrisul de la Copeland and Day și să nu publice niciodată Călăreții negri —, cedase între timp pretențiilor Appleton și era dispus să accepte „un volumaș drăguț de Stephen Crane“ — o trădare față de sine și opera sa. Ținea numai și numai de el să-i refuze, ba chiar și să insiste să republice romanul fără schimbări, în afară de a corecta greșelile de ortografie sau de tipar, iar dacă Appleton refuza, ar fi putut s-o propună în altă parte. Ce se întâmplase cu tânărul rebel curajos care nu știa ce e compromisul? Bănuiala mea este că se temea — se temea chiar și mai tare decât i-a dat de înțeles lui Howells după ce s-a întors de la New York, unde se pusese la cale planul pentru noua Maggie — și presupun că această frică a fost tot un efect secundar al afirmării sale bruște, neașteptate, al așa-zisului său succes, care era încă atât de nou pentru el și deci atât de buimăcitor, încât se pierduse temporar pe sine, nu mai știa prea bine cine e. Așadar, în loc să se țină tare pe poziții, a dat înapoi. A treia: era o pierdere de vreme. Avea lucruri mai bune de făcut decât să reia o carte veche, în care nu mai părea să creadă, și de ce să se fi întors la ea când singurul pas plauzibil pentru el era s-o țină tot înainte? A patra: proiectul era condamnat la eșec și până la urmă a și eșuat. Ce susceptibilități ar fi protejat prin exercițiul inutil de a înlocui fiecare dracului și naiba cu d…i și n…a? Și care să fie finalitatea estetică de a măcelări splendidul capitol șaptesprezece și a elimina ultimele două întâlniri masculine ale lui Maggie din noaptea morții ei? A doua versiune a fost un dezastru, iar istoria ne dovedește cât e de proastă: ediția din 1896 a fost dată uitării cu multă vreme în urmă și, de zeci de ani, singura versiune editată disponibilă e Maggie cea originală, așa cum a fost publicată în 1893.
Munca de a scoate colții fiarei sălbatice pe care o crease ca debutant la douăzeci, douăzeci și unu de ani i-a luat în jur de două luni. La început, Crane a părut optimist în privința proiectului și i-a scris pe 2 februarie lui Hitchcock: „Mă bucur să vă aud vorbind astfel despre Maggie. Mă apuc luna aceasta s-o rescriu.“ După două sau trei zile, anunța că „am înlăturat o mulțime de drăcuieli“, iar în a zecea zi, că „am șlefuit cu grijă cuvintele dureroase“, ceea ce confirmă dincolo de orice îndoială că a participat de bunăvoie la transformarea cărții sale într-una „drăguță“. O săptămână mai târziu însă, i-a trimis un exemplar din Călăreții negri editorului său englez, William Heinemann, iar în scrisoarea anexată a pomenit de noua ediție anunțată: „Maggie s-a născut în urmă cu trei ani într-o lume de dușmani, dar am mai cumințit-o puțin, la cererea Appletonilor […] Eu unul detest cartea.“ După un posibil moment de blocaj (din cauza apatiei? a silei?), pe 23 martie l-a asigurat pe Hitchcock că „o să-i dau bice cu Maggie“, dar pe 2 aprilie, după ce terminase treaba și stătea cu șpalturile în față, i-a scris editorului că „mă îmbolnăvesc când văd șpalturile. Puneți pe altcineva să le revizuiască — dacă veți considera necesar — și aveți grijă la greșeli de gramatică și de ortografie. Mi-e prea lehamite de Maggie ca s-o revăd eu.“ I-a mai spus lui Hitchcock și că s-a „apucat de prefață“, dar probabil că a mototolit-o și a aruncat-o, pentru că, la început de iunie, când Appleton a publicat Maggie în versiunea modificată — cu două zile înainte ca Edward Arnold să scoată Mama lui George —, cartea n-avea niciun fel de prefață și orice urmă din ceea ce Crane a încercat sau nu să scrie despre prima sa nuvelă s-a pierdut. Cititorii sunt lăsați să tragă singuri concluziile.
***
Chiar și mai periculoasă a fost decizia de a-l primi pe S.S. McClure înapoi în viața sa. După ce avusese două episoade nefericite cu el — calvarul de șase luni când așteptase un răspuns pentru Semnul roșu și tăieturile nemiloase pe care le făcuse articolului său despre minele de cărbune —, ne-am fi așteptat să se fi lămurit suficient în privința personajului ca să păstreze o distanță sigură, dar pe măsură ce Crane continua să înainteze șovăielnic spre vârsta adultă, se dovedea a fi unul dintre acei oameni rari cărora le e imposibil să păstreze ranchiună. Îl iertase pe șmecherul de Hubbard pentru că-i ironizase poeziile și se folosise de el la dineul Filistinilor, iar când McClure, un șmecher și mai mare și mai abil l-a abordat cu diferite propuneri, Crane a fost dispus să uite de trecut și să-l asculte. Evident, McClure spera să profite de pe urma recentei celebrități a băiatului și evident că băiatul își dădea seama de asta, și totuși, băiatul avea nevoie de bani, iar dacă șmecherul putea să i-i ofere, atunci de ce să nu îngroape securea războiului și să-i mai dea o șansă? Crane era deja un personaj foarte căutat, dar primea mai mult invitații să facă parte din cluburi și asociații și să dea interviuri în ziare și reviste, iar McClure a fost singurul care a venit să-i vorbească de bani — o ocazie pentru Crane să-și umple la loc buzunarele goale.
Prima ofertă certă a venit de la partenerul lui McClure, John Phillips, o propunere să viziteze câmpurile de bătălie din Războiul Civil pentru o serie de articole pentru agenție — pe care Crane a refuzat-o în scrisoarea sa de pe 30 decembrie, pretextând că era prea ocupat cu altele —, dar se pare că McClure îl abordase ceva mai devreme cu o propunere de a publica noi povestiri despre Războiul Civil și, cum terminase deja „O mânecă gri“ și „Un mister al eroismului“, Crane s-a pus pe treabă. Încă din 7 ianuarie îi spune lui Hawkins: „scriu o poveste pentru McClure — «Micul regiment». E înfiorător de greu. Am inventat tot ce puteam inventa în legătură cu războiul, iar povestea asta mă ține într-o stare de veșnică disperare. Cu toate astea, avansez binișor cu ea.“ Atât de binișor, încât peste o săptămână a plecat în nordul Virginiei, ca să exploreze îndelung locul Bătăliei de la Fredericksburg pentru a se documenta despre cadrul povestirii sale, iar după ce a terminat „Micul regiment“, a mai scris încă trei povestiri despre război în succesiune destul de rapidă, aducând totalul la șase, ceea ce s-a dovedit a fi suficient pentru un volum de povestiri pe care Appleton s-a grăbit să-l tipărească și să-l publice în noiembrie, cu titlul Micul regiment și alte episoade din Războiul Civil american. Distinsul editor al lui Crane era la fel de dornic ca McClure să se înfrupte din roadele Semnului roșu, așa că războiul a fost mai tare decât dragostea, iar povestirile au apărut în volum cu șase luni înainte de A treia violetă, fiind apoi publicate în serial în mai multe ziare de nimeni altul decât… McClure.
Următoarea propunere a lui McClure s-a dovedit a fi tot o pierdere de vreme. Oferta de a publica noi povestiri de război scrise de Crane se soldase cu succes pentru că, deși nici el nu era pe deplin conștient de asta, Crane își dorise să reia subiectul războiului. Pe de altă parte, niciodată nu-i trecuse prin cap să scrie un roman despre politica națională, dar când McClure i-a făcut oferta tentantă de a-i finanța o deplasare la Washington, pentru a se documenta pentru un eventual roman despre politicieni și politică, ideea i-a stârnit un oarecare interes lui Crane, care a plecat spre capitală, să vadă și să afle cât mai mult înainte de a se înhăma la proiect. Disponibilitatea sa de a face deplasarea ne arată încă o dată cât era de confuz și destabilizat în acele luni, Crane fiind genul de scriitor care scria din interior spre exterior — nu invers — și oricât s-ar fi documentat, tot n-ar fi fost de-ajuns ca să aprindă scânteia lăuntrică de care avea nevoie ca să se arunce într-un nou roman. Ideea pentru Maggie îi venise înainte să colinde mahalalele în căutare de noi detalii pentru povestea sa și planul pentru Semnul roșu al curajului îl gândise deja înainte să se afunde în cercetări istorice despre Războiul Civil. Pentru A treia violetă, aproape totul provenea direct din propria-i viață. Își propunea acum să lucreze din exterior spre interior și singurul lucru cu care s-a ales a fost o vizită lungă la Washington, care a durat de la începutul lui martie până pe 2 aprilie, în mediul plăcut al Cosmos Club, unde a lucrat la povestirile lui de război și a scris mai multe scrisori memorabile, printre care și încheierea cu „gura de țărână“ la idila lui cu Crouse, amenințarea agresivă la adresa lui Hitchcock cu prilejul neînțelegerii legate de Mama lui George și comentariile autoironice și pătrunzătoare pentru Viola Allen — „am fost așa un neghiob, neghiobul neghiobilor“ — despre perioada în care fuseseră colegi de școală. Romanul despre Washington însă, adică motivul principal al vizitei sale la Washington, s-a lovit de un zid. Din fericire, Crane era suficient de inteligent ca să recunoască un eșec și, după ce pe 23 martie îi scrie lui Hitchcock că învață „încetul cu încetul unele lucruri“ și că vizitase deja „mai multe interioare senatoriale“, peste numai o săptămână îi scrie iar, ca să-i spună că abandonează: „La sfârșitul acestei săptămâni cred că voi reveni definitiv la New York. Acești oameni pozează în asemenea hal, încât mi-ar trebui o carabină cu țeavă dublă ca să le dezvălui adevăratele sentimente, iar dezvăluirea lor mă înspăimântă.“ În ziua următoare (pe 31 martie), îi scrie lui Hawkins pur și simplu: „Washington mă exasperează.“
***
Aceste rateuri și erori de judecată ascund chestiunea banilor, dificultatea fundamentală de a avea un venit suficient de stabil pentru a se întreține fără a întâmpina perioade de secetă care să-l facă să strângă cureaua sau, și mai rău, recăderi în sărăcia care-i marcase primii ani la New York. Crane era, fără îndoială, solicitat, putea fi sigur că publică aproape tot ce scrie, numai că onorariile plătite de ziare și reviste erau mici, câte douăzeci și cinci, treizeci de dolari, uneori chiar și cincizeci sau șaptezeci și cinci, dar chiar și publicarea în foileton a unui întreg roman ca A treia violetă i-a adus doar o sută cincizeci de dolari. În timp ce se zbătea să-și găsească un nou echilibru în acel moment de tranziție derutant, Crane nu se lupta doar pentru a se adapta la noile sale circumstanțe interioare, ci căuta totodată un mod de a-și organiza viitorul economic și, cum nu avea pe nimeni care să-l sfătuiască, iar deciziile îi erau adesea umbrite de porniri imprudente, s-a pomenit atras în aranjamente care arătau bine la suprafață, dar până la urmă îl dezavantajau, reducându-i venitul în loc să i-l crească, ceea ce l-a azvârlit în paradoxul de a munci tot mai mult pentru a câștiga tot mai puțin. Un astfel de aranjament a fost înțelegerea încheiată cu McClure, care a exploatat temerile lui Crane că nu dispune de suficienți bani gheață oferindu-i un fel de onorariu inițial, cu alte cuvinte, plătindu-l în avans pentru texte încă nescrise, așa că, atunci când Crane îi preda ceva, McClure nu-l mai plătea în bani gheață, ci doar i-l trecea în cont — reținându-i un comision pentru serviciile sale. Crane a părut să intuiască de la bun început posibilele dificultăți care-l așteptau, căci iată ce-i scrie lui McClure pe 27 ianuarie: „Cred că înțelegerea cu dumneavoastră e un lucru bun. Sunt perfect mulțumit de partea mea, dar partea dumneavoastră mă îngrijorează întru câtva, pentru că mi se întâmplă adesea să fiu nespus de anost și lipsit de imaginație, iar aceste perioade durează adesea zile în șir.“ Doar zile. Dar dacă una dintre aceste perioade ar fi durat două săptămâni sau o lună — sau poate chiar mai mult? Până în august, Crane a înțeles că devenise, practic, robul așa-zisului său binefăcător și, în frustrarea sa, s-a reorientat, încheind un acord cu Paul Revere Reynolds, primul agent literar din America, pentru a-și vinde una dintre povestirile recente (întâmplător, una dintre cele mai bune, „Un om și alții“) contra sumei dorite de trei sute cincizeci de dolari, încheind scrisoarea pe care i-o trimite pe 9 septembrie cu acest avertisment: „Nu vă adresați lui Bacheller sau McClure.“65
Dar plasarea textelor sale în ziare și reviste era doar o parte din poveste, iar dacă Crane plănuia să-și câștige existența exclusiv din scris, avea nevoie și de editori de carte scrupuloși și dedicați și nu era suficient ca acei editori să-l plătească echitabil, ci era esențial să mențină relații bune cu el. După ce publicase Maggie în regie proprie, apoi cele cinci sute de exemplare din Călăreții negri la mica editură din Boston Copeland and Day, mutarea la D. Appleton & Company din New York a fost prima lui experiență cu o firmă mare, comercială. Fondată în 1831, Appleton era un nume venerabil în lumea editorială americană, cu o listă de autori care-i includea pe Lewis Carroll, Charles Darwin, Rudyard Kipling, Thomas Huxley și Henry James — pentru a enumera doar câțiva —, iar editorul său de acolo, Ripley Hitchcock, era un om dur, dar deosebit de inteligent, un istoric de artă cu studii la Harvard pe de-o parte, iar pe de altă parte, un consilier literar sârguincios, care înțelegea că activitatea editorială e o afacere, iar treaba lui era să se asigure că Appleton rămâne un concern profitabil. În general s-a înțeles bine cu Crane, dar din când în când s-au iscat și tensiuni între ei, cel mai acut fiind momentul când Crane a cedat presiunilor unui fost coleg de la Claverack care reprezenta în America firma anglo-americană Edward Arnold și i-a dat manuscrisul romanului Mama lui George fără să se obosească să-l informeze pe Hitchcock. A urmat scrisoarea ostilă și atipic de amenințătoare trimisă de Crane pe 26 martie, un conflict dezamorsat, cel mai probabil, odată cu gestul conciliator al lui Hitchcock de a crește procentul cuvenit lui Crane ca drepturi de autor de la zece la cincisprezece, dar problema s-a reaprins în vara aceluiași an, după cum ne informează specialistul în opera lui Crane J.C. Levenson:
În mod evident, trecerea de la 10 la 15% s-a făcut cam în acea perioadă [la începutul primăverii], pentru că următoarele scrisori trimise de Crane lui Hitchcock au fost mesaje liniștite, scrise pe un ton oficial. Dar când Arnold, care pierduse Maggie, a încercat să obțină drepturile de publicare în Anglia pentru operele sale ulterioare și deci să anuleze înțelegerea dintre Appleton și Heinemann, vechea problemă s-a agravat. Situația s-a rezolvat când Crane i s-a adresat nu lui Hitchcock, ci însuși domnului Appleton [pe 6 iulie]: „L-am anunțat pe Arnold că înțelegerea dumneavoastră cu Heinemann pentru Micul regiment și A treia violetă trebuie să rămână valabilă — că e un contract anterior corect și că am de gând să mă asigur că drepturile asupra cărților ce revin Heinemann sunt respectate.“ Mesajul, scris pe hârtie cu antetul Appleton și datat de altă mână, nu de cea a lui Crane, trebuie să fi fost scris în biroul de la Appleton, cu Hitchcock în spatele lui Crane șuierând vorbe tari despre importanța obligațiilor legale.
Probabil că a încasat o lecție dură, dar adevărul este că a meritat-o și problema pare să se fi rezolvat de îndată ce scrisoarea a ajuns în mâinile lui Appleton. Cel puțin pentru moment și cel puțin cu Hitchcock, dar după ce a publicat la ei încă trei cărți în cursul unui an (noua Maggie, Micul regiment și A treia violetă), Crane s-a îndreptat spre alte edituri — și spre alte obstacole.
Cât de inocentă pare, privind retrospectiv, scrisoarea pe care i-a scris-o lui Hitchcock la începutul lui februarie, cerând un avans de o sută de dolari din drepturile de autor ca să cumpere „un cal de călărie“ pe care pusese ochii, iar când Hitchcock i-a dat banii, Crane i-a mulțumit pentru „înțelegerea promptă“ și a adăugat: „E un răsfăț să simt că datorez câteva dintre plăcerile mele bietei mele penițe.“ Proprietarul calului era Elbert Hubbard și Crane văzuse tânărul animal castrat în decembrie, când călătorise la Buffalo și East Aurora, iar Hubbard a avut flexibilitatea să nu țină la prețul de o sută de dolari, ci să i-l lase la șaizeci. Ne întrebăm pe ce a cheltuit Crane cei patruzeci de dolari încasați de la Hitchcock — câte țigări a fumat, câte mese a luat, câte incursiuni nocturne a făcut la naiba-n praznic?
Animalul a primit numele de Peanuts de la noul său stăpân, a fost dus la Hartwood în primăvara anului 1896 și și-a petrecut acolo tot restul vieții, trăind mulți ani după moartea celui care-l cumpărase.
28
După ce s-a întors de la Washington, Crane s-a mutat înapoi în apartamentul din West Twenty-third Street pe care-l împărțise cu Post Wheeler și în scurt timp a început să scrie iar despre New York, continuând de unde se oprise înainte să plece în Vest și Mexic. Crezuse că avea să lucreze la romanul politic între timp abandonat și, cum la orizont nu se prefigura niciun alt proiect major, în următoarele câteva luni și-a împărțit timpul între proză scurtă și jurnalism. N-a făcut prea mult jurnalism, dar suficient cât să-i aducă niște bani, iar articolele produse au fost bune, cinci cu totul între mijlocul lunii mai și mijlocul lunii august, toate vândute de McClure mai multor publicații (drepturile de autor aparținându-i lui Crane) și acoperind subiecte diverse, de la restaurante pe acoperiș la o zi din viața unui tramvai electric de pe Broadway sau moda curselor pe bicicletă, foarte populară printre tinerii atletici și tinerele îmbrăcate cu rochii și pantalonași care făcuseră un sport din fuga de poliție pe „bulevardul de vest“ (Fifty-ninth Street), între Columbus Circle și râu. Toate scrise abil, toate mici comori de observație atentă și umor, dar cel care se remarcă, cel mai profund dintre toate, cel care explorează un aspect al vieții la New York aproape invizibil pentru restul lumii este primul articol, un text de șase pagini apărut pe 17 mai cu titlul „Feluritele vise ale opiului“.
E posibil ca McClure să fi ales subiectul articolului, dar pare mai probabil să-l fi propus chiar Crane. Se întorsese la New York după o absență de câteva luni și, deși orașul îl deziluzionase, rămânea o sursă de fascinație pentru el. Mai ales cei săraci și marginalizați, cei căzuți, cei care fuseseră alungați și se refugiaseră în subterane, iar ca pasăre de noapte cu state vechi, cronicar al motelurilor ieftine și al speluncilor, s-a orientat de această dată spre frăția subterană a dependenților de opiu, care trebuie să fi numărat pe puțin douăzeci și cinci de mii de oameni după estimările sale, concentrați în două zone distincte din Manhattan — Chinatown, unde a început totul, și Tenderloin, cu populația sa de „actori de duzină, vânzători de ponturi la curse, jucători de noroc și tot soiul de escroci“.
În acea epocă a presei bulevardiere senzaționaliste, Crane își tratează subiectul senzațional cu o detașare solemnă, ca și cum ar prezenta un raport științific unei săli pline de doctori și sociologi. Limbajul său e sec și circumspect, lipsit de comentarii personale sau înflorituri retorice și nu descrie niciun caz (sau exemplu) specific ca să-și susțină demonstrația, preferând o trecere în revistă de ansamblu a fenomenului, așa cum îl înțelege el. Nu, spune el în primul paragraf, consumul de opiu nu-i vizează strict pe chinezi, majoritatea fumătorilor fiind de fapt bărbați și femei albe. Până de curând, când poliția a început să facă razii, existaseră „localuri“ splendide în tot orașul, suficient de opulente ca să fie considerate „somptuoase ca niște palate, dacă n-ar fi fost decorațiunile de prost gust“, dar de la o vreme, „opiul s-a repliat în casele particulare“. Prima dată e adesea neplăcut, spune el, simți că se învârtește camera și totul în ea „ca măruntaiele unei centrale electrice“, apoi ți se face „sete, groaznic de sete“, dar dacă începătorul decide să mai facă o tentativă, „Încetul cu încetul, puterea drogului îi pătrunde în inimă. Îi absoarbe gândul. Omul începe să mintă tot mai elegant, pentru a masca deficiențele și micile eșecuri din propria-i viață. După care în sfârșit poate să devină un «vicios al pipei» în toată regula, un tip căruia «îi arde buza»“. În acel moment, ne spune Crane, proaspătul dependent va învăța singur să pregătească opiul — să-l „gătească“ —, o operațiune delicată ce presupune să rulezi „bila“ și s-o încălzești la o mică lampă, iar „când omul își cumpără singur «instrumentele» și învață să încălzească, probabil că e dus. Și-a luat pe umeri un elefant pe care-l va purta cu el până-n pragul veșniciei“. Crane continuă cu o relatare lungă și meticuloasă despre metoda de încălzire, începând cu pipa și bolul ei din argilă, coada de bambus și muștiucul de fildeș (care nu seamănă deloc cu reprezentarea populară a pipei de opiu așa cum e desenată în ziare), apoi trece la rolul „acului hipodermic“, pe care îl descrie ca „un fel de ac de stopat ascuțit“, un instrument versatil folosit pentru a extrage opiul din cutia sa, care e ținut apoi deasupra flăcării până când capătă consistența „melasei clocotite“, în timp ce degetul mare și arătătorul celeilalte mâini îi dau forma potrivită, după care bila ajunge în bolul pipei, apoi e manipulată tot cu acul „până când se transformă într-un fel de năsturel cu o gaură în mijloc, care se potrivește perfect peste gaura din bol“.
După acest inventar precis al mecanicii consumului de opiu, Crane își îndreaptă atenția asupra fumătorilor înșiși, care se adună întotdeauna în grupuri mici, pasându-și de la unul la altul o singură pipă, în timp ce „bucătarul“ pregătește boluri noi pentru fiecare fumător în parte, iar intimitatea liniștită a acestor participanți care stau strânși unul în altul îi inspiră lui Crane o comparație neașteptată, dar nimerită, între „un grup de oameni care stau într-o pădure în miez de noapte, la un foc de tabără, și un grup de fumători care stau în fața unei tăvi cu opiu, cu lumina ei palidă […] [pentru că] așa cum privirile leneșe din jurul unui foc de tabără fixează visătoare lemnele incandescente, tot astfel privirile leneșe din jurul tăvii cu opiu se fixează asupra flăcăruii galbene“. În ambele cazuri există camaraderia grupului, dar și izolarea fiecărui membru de toți ceilalți. Singuri împreună, cum ar veni, sau împreună și totuși singuri, pentru că fiecare individ e afundat în propriile gânduri și se desprinde de camarazii săi, țintuit de lumina din fața sa.
Abia în ultimele două paragrafe, Crane se întoarce la fumător ca individ și abordează în sfârșit problema dependenței, dar sunt paragrafe atât de puternice, încât le strivesc pe cele nouăsprezece dinaintea lor, luându-l prin surprindere pe cititor prin sinceritate și înțelegerea obiectivă a tentației drogurilor. Imparțiale, lipsite de orice judecată morală, cuvintele lui Crane transmit o adâncă sensibilitate față de vâltoarea psihologică ce-l ține captiv pe consumator într-un nesfârșit dans amețitor al disperării și eliberării transcendente de suferința de a fi viu: mintea și corpul războindu-se constant între ele până când, în sfârșit, corpul învinge.
Dacă un începător se așteaptă să viseze un pământ presărat cu turnuri de porțelan albe și un cer de mătase verde, atunci cu siguranță se înșală amarnic. „Visul fumătorului de opiu“ pare mai degrabă o greșeală. Influența „mărfii“ e în mod evident o stare plăcută de moleșeală, de odihnă mentală desăvârșită. Problemele vieții nu mai apar. Existența e tihnă. Virtuțile prietenilor omului, de pildă, strălucesc minunat pe fundalul perfecțiunii sale brusc căpătate. Universul s-a îndreptat. Începuturile ratate, nedreptatea se risipesc; nu mai există nimic altceva decât o armonie calmă, mângâietoare între toate lucrurile — până a doua zi dimineața.
Și cine să dea năvală în acest tărâm al tihnei de-o clipă, în această țară de vis, dacă nu oamenii din Tenderloin, cei care sunt deopotrivă hipersensibili și deznădăjduiți, cei care se gândesc mai mult la moarte și la misterele vieții, la posibilitatea unei vieți de apoi, decât toate celelalte clase, educate sau needucate. Opiul le oferă minciuna sa, iar ei o primesc bucuroși, așteptându-se să găsească o definiție a păcii, numai pentru ca la trezire, cumplitele chinuri ale vieții să li se pară și mai cumplite. Și chiar dacă pipa le va distruge viața, ei se agață și mai tare de ea, pentru că stă între ei și gânduri.
N-are rost să ne întrebăm dacă Crane a încercat personal să ia opiu sau nu. Judecând după felul cum se pregătise să scrie alte articole despre New York — trăise ca un vagabond ca să scrie despre vagabonzii din „Un experiment al sărăciei“, de pildă —, aș spune că e foarte probabil, dar nu există dovezi care să-mi confirme bănuiala și nimeni nu știe cum a ajuns să scrie articolul, nici de ce sau ce fel de documentare a făcut în prealabil. Pentru noi ar conta doar dacă Crane ar fi devenit la rândul său dependent de opiu, ceea ce nu s-a întâmplat, așa că n-ar trebui să conteze, și totuși contează din acest motiv simplu și sinistru: la un moment dat pe când lucra la articol, și-a procurat o trusă pentru opiu (iarăși, nimeni nu știe cum sau de ce), iar după ce a terminat articolul, a expus trusa pe perete în apartamentul său ca suvenir, un lucru pe care obișnuia să-l facă atunci când îi plăcea câte un obiect (plăcuțele cu Mozart și Beethoven, pintenii din Mexic), dar după câteva luni, când Theodore Roosevelt și poliția din New York s-au întors împotriva lui pentru că depusese mărturie contra unuia dintre oamenii lor în procesul Dorei Clark, i-au răscolit apartamentul, au găsit trusa și s-au folosit de ea pentru a-l acuza că deține un local unde se fumează opiu — încă o dovadă incriminatoare care l-a făcut să fugă din oraș și să nu se oprească până când n-a traversat oceanul. Pentru poliția din New York a devenit un om cu o țintă pe spate.
***
Cu toate aceste lucruri care-l pândeau în viitorul apropiat, dar care părea încă departe, Crane și-a văzut senin de treburi, lucrând la povestirile și articolele sale, frecventând Lantern Club, participând la serate literare unde făcea mereu obiectul unor toasturi calde, laudative din partea colegilor săi scriitori, acceptând să devină membru în Authors Club, unde fusese recomandat de Howells, și revenindu-și în fire încetul cu încetul după șocul trăit cu Semnul roșu, deși în niciun caz complet și fără să aibă vreun proiect anume pentru viitor.
Noua Maggie și Mama lui George au apărut aproape simultan, la început de iunie. Cu toate compromisurile făcute, Maggie a rămas, în linii mari, aceeași, în orice caz, aceeași cât să provoace reacția pe care ar fi provocat-o și o reeditare identică a primei versiuni, și a primit, așa cum era de prevăzut, multe cronici negative. New York Tribune, mereu gata să-l disprețuiască pe Crane, a dezlănțuit asupra nuvelei un atac atât de veninos și plin de dezgust, încât a atins un nivel de ridicol demn de o comedie bună (sau proastă): „Pune pe hârtie mitocănia și brutalitatea pe care le întâlnim de obicei doar prin contactul cu clasele cele mai abrutizate […] Nu are pic de farmec al stilului, niciun dram de umor, nicio urmă de imaginație […] Cartea șochează prin simpla sa monotonie și grosolănie stupidă. S-o citești e ca și cum ai sta în fața unei haimanale care te-njură și te pălmuiește de două ori pe minut timp de o oră.“
Unii cronicari, care nu au înțeles că Maggie era un text mai vechi, au luat-o ca pe un semn de regresie, de talent în curs de a se dezintegra, în timp ce alții au fost plictisiți, ostili sau indiferenți la limbajul și cadrul mizer al cărții, dar s-au găsit și câțiva care au considerat-o o carte bună, chiar excepțională, cum ar fi New York Times, care a descris Maggie ca pe o carte scrisă de „mâna unui artist“ și l-a lăudat pe autor ca „maestru al argoului din mahalale“. După care au venit alte reacții puternice din alte zone și, în scurt timp, Mama lui George, primită la fel de ostil, a început să adune destule recenzii pozitive, așa că, în cele din urmă, reacția generală la dubla lansare de carte a lui Crane poate fi descrisă printr-un poate răsunător. Apoi, exact când zgomotul începea să se stingă, iată că apare eseul de trei mii de cuvinte al lui Howells despre ambele nuvele, publicat pe 26 iulie în World, și toate cronicile scurte publicate până atunci, cele bune, ca și cele proaste, s-au șters brusc din memorie — de parcă n-ar fi fost scrise niciodată.
„E băiat bun“, spune Howells despre Crane într-o scrisoare pentru Hamlin Garland scrisă cu doar câteva zile înainte să apară articolul, un băiat bun „cu mult randament“, adăugă el, în sensul că opera lui Crane nu era doar bună, ci și cu un potențial nelimitat și, în ciuda reacției de iritare a lui Howells față de Semnul roșu și față de ceea ce el numise poeziile în proză ale lui S.C., noul său eseu dă dovadă de admirație fără rezerve față de cele două romane scurte, el fiind singurul critic de la vremea aceea care a știut să le plaseze în contextul istoric potrivit — unul mai larg.
Artele dau dovadă de o interesantă unitate în spirit; și cred că ceea ce mă surprinde cel mai mult la povestea din Maggie e acea calitate a necesității fatale care domină tragedia greacă. Totul e dictat de condiții, iar condițiile există […] Alt efect este acela al unui ideal de frumusețe artistică prezent în desfășurarea sordidei povești de dragoste a acelei biete fete, ca în orice ficțiune clasică. Știu, e un lucru care li se va părea stupid acelor stupizi care nu pot face diferența între material și prelucrare artistică [subiect și stil] și care consideră că frumusețea e totuna cu gingășia și drăgălășenia, dar nu mă adresez lor. Mă adresez mai degrabă celor care se simt apropiați de orice fel de făptură omenească și nu se uită nici după noblețe, nici după josnicie când e vorba despre suferință inevitabilă sau despre un suflet care luptă zadarnic cu un destin inexorabil.
Pe marginea Mamei lui George, despre care Howells i-a spus lui Garland că era preferata soției sale din tot ce scrisese Crane, „cea mai bună dintre toate“, observă că „surprinde prin curajul cu care descrie persoane cu desăvârșire mediocre, prin măiestria cu care le înnobilează cu frumusețea compasiunii autorului pentru tot ceea ce e supus greșelii și suferinței“.
Crane plecase iarăși într-una dintre expedițiile lui de vară în pădurile din Pennsylvania, împreună cu Senger și restul găștii, așa că a citit articolul abia la întoarcere. Din scrisoarea lui către Howells de pe 15 august: „Sunt, desigur, cele mai bune cuvinte care s-au spus despre mine și sunt nespus de recunoscător. Adevărul e că ați fost mereu atât de generos față de mine, încât inspirația se evaporă din peniță de fiecare dată când încerc să vă mulțumesc.“
În aceeași scrisoare vorbește și despre admirația sa față de Abraham Cahan, al cărui Yekl, recent publicat, beneficiase de câteva paragrafe în articolul lui Howells pentru World, ceea ce a prilejuit întâlnirea dintre Crane și Cahan la casa de vacanță a lui Howells din Far Rockaway, urmată la scurt timp de o cină între patru ochi și, în fine, de un eveniment pe 22 septembrie ținut de Lantern Club în cinstea lui Garland, Crane și Cahan, „cei trei tineri exponenți ai așa-zisului realism în ficțiune“ (New York Press), unde Cahan a povestit cum în tinerețea petrecută în Rusia visa să devină scriitor, iar Crane a citit manuscrisul unei povești noi, care a fost, desigur, „criticată corespunzător“ de public, așa cum cerea regulamentul clubului.
***