— Fir-ar să fie, făcu Hawker către cana lui de cafea, pe care o vărsase din greșeală.
— Deci, rezumă Pontiac, e un model extraordinar și cred că ai de ce să fii invidiat, domnule Hawker.
E suficient pentru a-l întoarce pe Hawker în direcția Florindei? Poate că asta vrea Crane să ne dea de înțeles, cel puțin pentru moment, dar nu, nu e suficient, și la doar câteva zile după acea conversație din restaurant, când Florinda o vede pentru prima oară pe domnișoara Fanhall printr-o fereastră de la etaj, își dă seama că n-are nici cea mai mică șansă de a rivaliza cu o frumusețe ca ea. Ajungem astfel la sfâșietorul capitol treizeci și unu, singurul pasaj din carte care atinge o forță emoțională autentică, o scenă scurtă și discretă în care Pennoyer o conduce acasă pe Florinda după zdrobitoarea întrezărire a femeii iubite de Hawker, iar capitolul e splendid pentru că știm deja că Pennoyer o iubește în taină pe Florinda, că tânjește după ea de când apar amândoi în carte, ceea ce transformă plimbarea lor pe străzi într-un dialog între egali, două suflete rănite care vorbesc fără să se înțeleagă, dialogul lor transformându-se într-o mică bucată muzicală prin repetiție, ritm și acea „coardă“ care se aude pe tot parcursul: un duet dintr-o operă clasică în versiunea modernă, realistă a lui Crane — La Traviata fără orchestră, A treia violetă fără violete. Crane n-ar fi fost capabil să scrie un asemenea pasaj mai devreme și n-a mai încercat niciodată ceva asemănător. Având doar două pagini, capitolul se cere citat în întregime.
Seara, Pennoyer o conduse pe Florinda la clădirea cu multe ieșiri de incendiu. După ce merseră o vreme tăcuți pe marele bulevard strălucitor și pe strada în reparație, ea spuse:
— Penny, ești tare bun cu mine.
— De ce? întrebă Pennoyer.
— Oh, pentru că așa ești. Ești… ești foarte bun cu mine, Penny.
— Păi, n-aș zice că mă omor cu bunătatea.
— Nu-s mulți băieți ca tine.
— Nu?
— Nu. Nu-s mulți băieți ca tine, Penny. Ție-ți spun aproape orice și tu doar asculți, fără să mă contrazici și să-mi răspunzi că-s o proastă pentru că știi că… pentru că știi că n-are niciun rost.
— Oh, ce tot spui, fetițo. Aproape oricine s-ar bucura să…
— Penny, ți se pare foarte frumoasă? În vocea Florindei se simțea o venerație aparte.
— Păi, nu știu, răspunse Pennoyer.
— Ba știi, Penny. Haide, spune-mi.
— Păi…
— Zi.
— Păi, ce să zic, e destul de arătoasă.
— Da, spuse Florinda cu mâhnire. Probabil că este. Ceva mai târziu, își drese glasul și comentă cu indiferență: Presupun că Billie ține mult la ea?
— Ah, îmi închipui că da. Într-un fel.
— Ei, normal că da, insistă Florinda. Cum adică „într-un fel“? Știi foarte bine că pentru Billie e ca lumina ochilor.
— Ba nu știu.
— Ba știi. Cum să nu știi. Vorbești așa doar ca să mă îmbărbătezi. Știi că așa-i.
— Nu-i adevărat.
— Penny, spuse Florinda cu recunoștință, cum de ești așa de bun cu mine?
— Oh, n-aș zice că-s așa de nemaipomenit de bun cu tine. Nu fi caraghioasă.
— Ba ești bun cu mine, Penny. Tu nu mă iei peste picior așa… așa cum fac ceilalți băieți. Ești cât se poate de bun. Dar chiar ai zice că e frumoasă, nu?
— Nu te-ar lua nici ei peste picior, spuse Pennoyer.
— Dar chiar ai zice că-i frumoasă, nu?
— Uite ce e, Sfâr, mai slăbește-mă cu asta, da? O ții una și bună și întinzi coarda. Nu mă sâcâi.
— Dar sincer, acuma, Penny, nu crezi că e frumoasă?
— Ei atunci, pe toți dracii, nu. Nu. Nu.
— Oh, ba da, Penny. Haide, acuma. Nu tăgădui doar pentru că vorbești cu mine. Fii sincer, Penny. Chiar o crezi frumoasă!
— Păi, se răsti Pennoyer vag iritat, tu ce crezi?
Florinda continuă să meargă tăcută, cu ochii la sclipirile galbene pe care felinarele le aruncau pe trotuar. Într-un târziu, spuse:
— Da.
— Da ce? o întrebă tăios Pennoyer.
— Da, ea… da, e… frumoasă.
— Ei, și? strigă Pennoyer, încheind brusc discuția.
Florinda exprimă o certitudine: