Mi-am drămuit bănuții ca să mă întorc acasă zâmbitor, dar falit, la vagonul fumătorilor. Azi mi-am cumpărat ditamai cămașa de costum, cu tot ce mai trebuie. Am o pălărie a-ntâia. Pardesiu n-am, în afară de ăla mic și subțire ca tifonul, poate-l mai știi. N-am nici costum elegant. Frate-meu are — avea — o pereche de încălțări lăcuite și acum dorm cu ele sub pernă […]
Și acum, Willis, bătrâne, când mă tot gândesc la aiureala asta și te văd pe tine acolo, manevrând în culise și știind de la bun început ce cap sec sunt și în ce belea absurdă m-am vârât, mă prostesc tot pritocind lucrurile. Las totul în seama ta. Din punctul meu de vedere, tare-aș vrea ca toată povestea să se ducă pe apa sâmbetei, pentru că, deși aștept momentul cu nerăbdare ca pe probabil cea mai mare bucurie din viața mea, simt că mă porți tu pe umeri. Și dac-aș putea, aș opri totul acum.
Încă optimist, Hawkins i-a răspuns pe 17:
Dacă ajungi la Genesee înaintea mea, ori mă aștepți, ori îmi lași un bilet. Îți trimit urgent un pardesiu azi după-amiază. În Buffalo ne ocupăm de costumul cu pricina. Tu adu-ți cămașa, pălăria și pantofii. Mă ocup eu de pardesiu, haină și pantaloni.
Mie-mi plac treb’șoarele astea. Nu-ți face nicio grijă […] O să ne distrăm pe cinste.
Asta a fost partea amuzantă, cu harababura comică de frământări, nervi și îndoieli temătoare, dar dineul pe care Hawkins și mai mult ca sigur Hubbard însuși și-l imaginaseră intim și demn s-a transformat în ceva de toată jena, un scandal verbal provocat de câțiva ziariști beți, puși pe bășcălie, care stăteau la un capăt al mesei lungi. Ne-au parvenit mai multe relatări de la fața locului și, deși detaliile sunt întrucâtva diferite, impresia generală asupra celor întâmplate e aceeași. Frank Noxon, coleg cu Crane în frăția studențească de la Syracuse, care pe atunci era critic de teatru la Boston Record, a fost unul dintre „ciudații și semi-ciudații“ care au participat, conform propriei lui descrieri. A nimerit lângă Claude Bragdon, scenograf și arhitect, care stătea în fața lui Crane și Hawkins. În capul mesei stătea partenerul lui Hubbard, Henry Taber. „După cină“, a scris Noxon în 1928,
Taber s-a ridicat să-și țină discursul. „Probabil cel mai unic“, a zis. Atât a apucat să spună. O voce de undeva de lângă Hubbard [de la celălalt capăt al mesei] a strigat: „«Unic» are grad de comparație?“ Ăsta a fost semnalul. Care a dat tonul festivităților. Taber și toți ceilalți vorbitori au fost ridiculizați și luați la țintă în cel mai pur stil clovnesc, de batjocură. Crane […] a fost invitat să vorbească și și-au făcut mendrele și cu el.
Bragdon descrie și el dezastrul într-un text scris în 1905:
Dineul acela, care a avut loc într-o sală privată a unui hotel din Buffalo, e încă o amintire supărătoare — ca vederea unui juncan dus la tăiere. La început, evenimentul a fost dominat de o mulțime de pseudoreporteri beți, care veniseră acolo cu intenția vădită de a ridiculiza toată povestea prin întreruperile lor obscene și nerelevante, evident, spre iritarea lui Hubbard și a noastră, a celorlalți.
Hawkins, așezat chiar în stânga lui Crane, a înțeles mai bine ce a trebuit să îndure invitatul de onoare. Într-unul dintre textele sale din anii 1920 apărute în All in a Lifetime, scrie:
În seara de joi, 19 decembrie 1895, am stat alături de Stephen la acel dineu. El arăta impecabil în ținuta lui de seară, dar nu s-a simțit în largul lui. Numeroasele discursuri care-i lăudau opera literară au avut un dublu efect asupra sa. Nimic din purtarea lui nu trăda dacă-i erau sau nu pe plac, dar din când în când îmi dădea câte un cot și gemea înăbușit sau mai scotea câte un cuvânt șoptit de nemulțumire față de acele tâmpenii bine intenționate, cum sunt convins că le considera; pentru că mă asigurase în repetate rânduri că nu făcuse nimic ca să merite vreo laudă.
După ce Hubbard, care prezida adunarea, l-a ridicat în slăvi pe oaspetele de onoare ca om și geniu, l-a poftit pe Crane să spună câteva cuvinte. Stephen s-a ridicat, cu o rezervă evidentă. Se vedea limpede că intrase în panică. Umezindu-și buzele palide și uscate, a părut mai întâi incapabil să rostească o vorbă. Într-un sfârșit, curajul său înnăscut l-a salvat, dar n-a putut spune decât că nu făcuse nimic literar în afară de a exprima cu bietele sale cuvinte ce văzuse și cum văzuse […]
Adevărul e că Stephen trăia clipe de groază.
Atât Bragdon, cât și Hawkins erau prea modești ca să discute rolul lor în evenimentele din acea seară și abia din relatarea lui Noxon aflăm ce au făcut și că Hawkins a fost cel care a salvat seara de la un dezastru total.
Când Crane s-a așezat pe scaun, s-a ridicat Claude Bragdon. Și azi, după treizeci și unu de ani, încă îi aud vocea și-i văd expresia. „Am venit aici“, a zis el, „să-l omagiez pe Stephen Crane, nu să-mi bat joc de el. Îmi pare rău că fac acest pas, dar nu mai pot rămâne în această cameră.“ Ușa era la capătul mesei. Ca să iasă, Bragdon trebuia să treacă pe lângă Taber și Crane. Hawkins s-a ridicat și i-a tăiat calea. „O clipă“, a zis el. „Eu sunt cel mai în vârstă din această sală. Îl cunosc pe Stephen Crane mai bine decât oricine altcineva de-aici. Am dormit împreună, am mâncat împreună, am flămânzit împreună, am supraviețuit împreună. Îl cunosc pe toate fețele, îi știu toate toanele. Am luat parte la tot ce s-a întâmplat, iar el știe că-l iubesc și-l admir. Cum știe că-l iubiți și-l admirați cu toții. Am venit aici, la fel ca prietenul nostru, ca să-l omagiez pe Stephen Crane. Vă asigur că se simte mai măgulit de spiritul acestei întruniri decât ar fi fost dacă i s-ar fi adus elogii solemne.“ Crane a încuviințat din cap cu toată convingerea. Toată lumea a aplaudat.
„Îmi pare rău dacă m-am înșelat“, a spus Bragdon. „Vă rog să mă iertați.“
„Ești iertat cu o singură condiție“, a răspuns Hawkins.
Bragdon a ridicat privirea întrebător.
„Condiția e să te întorci la locul dumitale“, a spus Hawkins.
Ceea ce Bragdon a făcut.63
Cumva, dineul a reușit să se încheie fără alte incidente. A doua zi, un jurnalist de la Buffalo Evening News care participase la evenimente a relatat că fuseseră prezenți treizeci și unu de invitați și că „toate locurile erau ocupate“. Ignorând scandalul iscat la „interesanta întrunire“, a rezumat discursurile ținute de Taber și Hubbard, după care și-a îndreptat atenția asupra autorului Semnului roșu al curajului, „care în acest moment suscită un amplu interes“:
Domnul Crane a răspuns cu eleganță și modestie, spunând că este un ziarist în activitate care, „de când a renunțat la studii“, încearcă să facă atât cât se poate cu instrumentele care i-au parvenit — cu stângăcie, dar sincer, mărginindu-se la a-și zugrăvi propriile impresii în stilul său. Poetul a făcut o impresie foarte bună. E un băiat tânăr, de douăzeci și patru de ani, cu o față fină și ochi ageri, care nu se ia prea în serios.
Mereu gata să tragă la ținta sa favorită, New York Tribune a replicat cu un articol apărut pe data de 29, în care Filistinii erau acuzați că susțin „irepresibila mediocritate care insistă să jignească inteligența publică, de mai mare rușinea. Ne așteptam ca «Filistinii» să contribuie la punerea la punct a Poetului Minor. Dar ei îi oferă un dineu și-l ridică în slăvi!“
Oricât de neplăcut ar fi fost acel dineu pentru el, Crane nu i-a purtat niciodată pică celui care-l ademenise la Hotel Genesee și a continuat să-și publice creațiile în revistele lui Hubbard până la sfârșit — în special poezii, dar și câteva texte de proză scurtă —, neputând să-i întoarcă spatele celui care declarase în scris, la doar trei luni după dineu, că Stephen Crane salvase „ultimele zbateri ale secolului de la rușine literară“. Iar Hubbard a continuat să prospere încă douăzeci de ani, menținându-și imperiul Roycroft și scoțând pe bandă rulantă romane, articole, editoriale de ziar și aproape două sute de pamflete, cel mai popular fiind Un mesaj pentru Garcia, un manifest despre curaj, datorie și onoare cu orice preț care s-a vândut în câteva milioane de exemplare după publicarea sa în 1899 și a fost adaptat de două ori pentru cinema, un film mut în 1916 și un lungmetraj cu Barbara Stanwyck și Wallace Beery în 1936, un text care și-a întins tentaculele atât de departe, încât în anul 1960, pe când aveam treisprezece ani și eram în clasa a opta, l-am primit ca temă împreună cu ceilalți colegi de la profesoara noastră de engleză, doamna Brown, o femeie în prag de pensionare care cu siguranță prinsese epoca lui Crane.
Hubbard a murit în mai 1915, după o vizită în Europa, împreună cu soția sa și alți o mie o sută nouăzeci și șase de oameni, când nava Lusitania a naufragiat nu departe de coasta Irlandei, torpilată de un submarin german în al doilea an din Primul Război Mondial.
26
Întors la Hartwood după Crăciunul petrecut la New York, Crane i-a trimis A treia violetă lui Hitchcock pe 27 decembrie, pe 30 a refuzat o invitație din partea agenției McClure de a scrie o serie de articole despre câmpurile de bătălie din Războiul Civil, iar pe 31 a scris trei scrisori, printre care cea critică la adresa noului său roman, pe care-l numește „porcărie“, trimisă lui Curtis Brown, și cea destinată lui Hawkins, în care îl anunță că poartă iar pantaloni de velur și că-i va trimite înapoi pardesiul în acea seară. După ce-l informează că „Hubbard și Taber te consideră cel mai afabil băiat din lume“, îl întreabă pe Hawkins dacă a fost „mulțumit de cină“, mărturisindu-i că „n-am băut prea mult, dar emoțiile au transformat totul într-o ceață cenușie și nu-mi dau seama dacă m-am comportat decent“, iar după ce termină cu scrisorile pentru cei doi prieteni ai săi, își încheie anul scriind o a treia scrisoare către Nellie Crouse în Akron, Ohio.
Un lucru care și atunci, și acum pare lipsit de noimă. Crane o întâlnise o singură dată — demult, la începutul anului — și în atâtea luni nu-i scrisese nici măcar un cuvânt. Ea fusese cea mai atrăgătoare femeie la serata la care-l târâse prietenul lui, Button, în acea după-amiază de început de ianuarie („O siluetă extraordinară — extraordinară“, ca să reluăm cuvintele lui Lucian Pontiac), iar Crane îi monopolizase atenția cât stătuse acolo — de fapt, nici nu vorbise cu altcineva. Un flirt de tânăr plictisit la o petrecere plictisitoare sau primele semne ale unei pasiuni autentice? Din câte se pare, Nellie Crouse era o „tânără afectată și pe deplin convențională“, la mare distanță de idealul pe care Crane i-l descrisese lui Linson în altă după-amiază petrecută la New York („Nimic nu e mai frumos pentru mine decât conversația firească a unei fete drăguțe care are minte“), dar dacă lui Nellie Crouse îi lipsea mintea, cu siguranță era arătoasă și se califica din toate punctele de vedere ca fată drăguță. Tinerii se îndrăgostesc numaidecât lulea de tinere atrăgătoare. E o lege a universului, dar dacă Crane se îndrăgostise de tânăra arătoasă pe care o întâlnise la începutul anului, atunci de ce așteptase până la sfârșitul anului ca să facă o mișcare?
Nellie Crouse, 1896
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII SYRACUSE)
Sunt posibile mai multe răspunsuri, dar niciunul nu e pe deplin convingător. Se poate să fi simțit că o ia razna de la izolarea la Hartwood. Departe de prieteni de aproape două luni și jumătate, tânjind după companie feminină în mica lui chilie de la etajul casei lui Edmund, probabil că tânărul Crane ajunsese să se gândească aproape obsedant la femei, nu doar la Grace și Sfâr cele inventate din romanul său, ci și la femei reale și, în timp ce-și cântărea șansele la diferite candidate care i se perindau prin minte, și-a îndreptat atenția asupra fetei din Akron de la petrecere — cea mai frumoasă dintre toate — și s-a întrebat dacă nu cumva merita s-o curteze. Or, după ce petrecuse două luni pritocind dramele curtării în romanul său între timp finalizat, era gata să facă personal o tentativă de cucerire, urmând exemplul lui Billie Hawker și punând ochii pe o frumusețe înstărită și inaccesibilă — chiar și cu prețul de a părea un mare caraghios. Sau (mai puțin probabil), se gândise la Nellie Crouse în fiecare zi din anul ce trecuse, dar ezitase s-o abordeze din nou pentru că simțise nevoia să-și întărească mai întâi cartea de vizită de pretendent înainte să treacă la atac, iar cum recentul său succes îi confirmase acea carte de vizită, ajunsese în sfârșit în postura de a face următoarea mișcare. Sau, încă răscolit de acel succes cu care încă nu se împăcase și agitat mai tare de cele câteva incidente de la dineul Filistinilor din Buffalo, o luase nițel pe arătură și nu-și dădea seama ce face. Oricare ar fi fost motivul, cele șapte scrisori pe care i le-a scris lui Nellie Crouse între 31 decembrie și 18 martie sunt atât sublim de ridicole, cât și profund amuzante — Călăuza rătăciților64 în varianta lui Crane, transformată în cronica unei idile încropite. Se tot învârtește în cerc, contorsionându-se în noduri tot mai strânse de fanfaronadă jenată, anticipări, scuze, scuze pentru scuze, alte anticipări ale scuzelor pentru scuze, totul într-o manieră atât de ineptă și chinuită, încât ți-e milă de el, dar te și amuzi de parantezele sale ironice și de salturile retorice, de felul cum scrie ca nebunul, într-un vârtej strălucit de moară stricată până când falsa seducție unilaterală eșuează pe bancurile de nisip ale inepției. Era o născocire, o fată inventată căreia i-ar fi stat mai bine ca personaj secundar în A treia violetă, și imediat ce Crane și-a dat seama că e prea grea de cap ca să priceapă fie și un crâmpei din ce-i spunea el, a continuat să scrie ca pentru sine, urlând în pustiu în timp ce-și făcea singur capul calendar, iar într-un final, după ce o fermecase, o lingușise și se străduise din răsputeri să pătrundă prin opacitatea ei stupidă, ea l-a refuzat, iar el a abandonat, cu siguranță scârbit de sine, dar și deprimat, într-un hău de disperare — cel puțin pentru o vreme —, din care a ieșit însă târâș și a mers mai departe.
Dar cât de vioi începuse totul, cu o scrisoare trăsnită și glumeață care a dat tonul celor care au urmat, în care sfiosul pretendent și-a lansat campania oferindu-i o serie de tăieturi din presă despre cina Filistinilor de pe 19 decembrie (noile lui cărţi de vizită — care probabil că umpluseră plicul până la refuz, semnalând „Atenție, conținut important“) și comentându-le în primele două paragrafe cu nonșalanță autoironică, ceea ce dovedea și că devenise un om atât de important, încât putea râde de propria-i importanță. Poate că nu era o strategie rea, dar rămânea o strategie, pentru că în acel moment nu știa ce șanse are la ea și era nevoit să-și ascundă adevăratele intenții. Urmează un al treilea paragraf straniu, o primă aluzie timidă la scopul său printr-o negare ocolită și pompoasă: „Presupun că nu vei fi deosebit de impresionată dacă-ți voi spune că numele dumitale îmi provoacă sentimente puternice.“ Cu alte cuvinte: îmi place de tine, dar de ce ți-ar păsa că-mi place de tine și la ce Dumnezeu să-ți folosească informația că-mi place de tine? Imediat după asta, se apucă să spună o poveste:
Iarna trecută am stat în sudul Mexicului suficient timp ca să mă colorez la față precum un trotuar pavat cu cărămidă. Singurul lucru american la mine era un ditamai revolverul Smith and Wesson și nu vedeam decât indieni care bănuiesc că puneau carne de câine în tamales. În această stare de spirit și condiție fizică, am sosit în orașul Puebla, unde am văzut o fată americană…
Să nu uităm că încerca s-o impresioneze pe fiica unor bogătași din protipendada unui orășel de provincie, o prințesă virgină care se îmbrăca elegant și trăia în coconul protector al averii familiei, așa că iată-l pe Crane fudulindu-se în prima scrisoare cu fața lui arsă de soare și un revolver la șold, arătând total neamerican în timp ce se pregătește să se înfrupte din tamales cu carne de câine împreună cu prietenii săi indieni. Oare domnișoara Crouse va avea subtilitatea de a detecta umorul în felul cum descrie Crane sudul Mexicului sau va fi oripilată de fanfaronada lui de dur și de obiceiurile alimentare barbare ale băștinașilor? Crane avea să afle răspunsul când și dacă ea avea să catadicsească să-i răspundă, dar pentru moment și-a văzut liniștit de povestea lui despre fata americană din Puebla, pe care o văzuse cu totul doar de patru ori — o dată pe coridorul hotelului și de trei ori pe stradă — și cu care nu schimbase nici măcar o vorbă, dar la vederea acelei fete americane „într-o rochie de primăvară nouă-nouță“ era cât pe ce să „cadă lat“, așa că dăduse fuga la ghișeul gării și-și cumpărase pe loc bilet la următorul tren spre New York. Cel puțin așa spune. Dar de ce o spune? Pentru că fata „semăna cu dumneata“, scrie el, iar din acest motiv nu era pentru el un om, ci un simbol „și mereu m-am gândit la dumneata cu recunoștință pentru emoția deosebită pe care mi-ai insuflat-o în orașul Puebla, Mexic“, fără să-i explice de ce nu-i trecuse prin cap să-i scrie în drum spre casă sau imediat după întoarcere și, la drept vorbind, nici ce voia să spună prin cuvântul emoție. Emoția de a vedea o fată americană care semăna cu ea — ceea ce-l îmboldise să se întoarcă urgent în America — sau pur și simplu emoția de a vedea o fată care semăna cu ea, indiferent dacă rămânea sau nu în Mexic? Imposibil de spus cu certitudine.
După ce spune aproape tot ce are de spus, Crane încheie cu alte două salturi surprinzătoare în paragraful final, schimbând brusc subiectul pentru a scrie trei dintre cele mai celebre fraze din corespondența lui — „Unii o duc toată viața numai într-o justificare. Așa am fost și eu pe vremuri, dar nu mai sunt. Aș zice că umblu prin lume neexplicat“ —, după care, temându-se că scrisoarea lui va fi luată drept „o insolență fără egal“, speră că ea nu se va supăra și întreabă — din senin, chiar apropo de nimic — dacă știe cumva unde se află prietenul lor comun Button, pretinzând că acesta fusese de fapt motivul pentru care-i scrisese. „L-am pierdut acum aproape un an și n-am mai reușit să dau de el. Presupun că din pricina staturii lui [Button era foarte scund]. Trece oricând neobservat în mulțime.“ Apoi semnează: „Al dumitale devotat Stephen Crane.“
O demonstrație ciudată, aproape absurdă, dar care i-a adus ce dorise — un răspuns — și astfel a început corespondența lor, neexplicatul Crane promițând că i se va explica doar ei, îi va arăta creațiile doar ei, trimițându-i ca dovadă un exemplar din „O mânecă gri“ („nu e în niciun fel o poveste bună“), mărturisind că întrebase de Button doar ca pretext pentru a-i scrie, după care (toate acestea abia în a doua scrisoare) se lansează într-o tiradă absurdă și întortocheată despre cum ar vrea să se ducă în Arizona ca să-i studieze pe apași pentru că „un ins din Boston n-a avut minte și mi-a cerut să-i scriu o piesă pentru teatrul său și aș vrea să fie cu apași“, ceea ce nu e decât un preambul pentru a o informa că, dacă pleacă în Arizona, are de gând să călătorească în vest „pe Erie“, ceea ce-și amintește limpede că presupune o oprire la Akron, dar chiar și dacă nu va pleca în Arizona, cu siguranță va pleca la Buffalo, „iar dacă ai bunătatea să-mi spui că Akron nu e departe de Buffalo, o să-ți fac o vizită într-o după-amiază — sau poate într-o seară. Cu certitudine.“ Desigur, nu exista nicio certitudine, dar în sfârșit își asumase intențiile, iar o întâlnire față în față îl interesa în cel mai înalt grad — ca prim pas spre orice s-ar fi putut sau nu întâmpla între ei, ceea ce bineînțeles că în acel stadiu era total incert.
Scrisorile lui Crouse s-au pierdut, dar e ușor să deducem ce scrie din răspunsurile lui Crane, care-i folosește observațiile ca să se lanseze în răspunsurile lui lungi și întortocheate care-l vizează, inevitabil, la fel de mult pe el ca și pe ea. Când nu bate câmpii cu sforăieli nesincere despre sensul vieții, face tot posibilul să-i cânte în strună, dându-se peste cap ca să pară un suflet-pereche în asemenea armonie cu ea, încât îi simte cea mai măruntă fluctuație de dispoziție ca și cum ar fi a lui, ca atunci când începe o scrisoare spunându-i „Ce înfiorător de sătulă de toate cele ești“, pentru ca apoi să adauge „am hotărât să mor la treizeci și cinci de ani“ pentru că viața „nu mi se pare că merită deranjul în mod deosebit“, sau se gudură pe lângă ea risipindu-i eventualele îndoieli în privința lui, ca atunci când răspunde obiecției ei glumețe că o „înspăimântă să rămână singură cu un om atât de inteligent“ spunând „sunt de multe ori un gogoman desăvârșit și un idiot fără pereche. Ating culmi de prostie la care majoritatea oamenilor nici nu visează“. Orice, numai să-i arate că e un băiat înțelegător, cu inimă bună, iar în noianul de corespondență, îl vedem probând întruna diferite măști, căutând-o febril pe cea care să-i permită să întrupeze acea formă de bărbăție care să-i lase ei cea mai bună impresie, atingând culmea ridicolului atunci când hotărăște să se prezinte ca „persoană deosebit de practică și experimentată, de teamă să nu confunzi cuvântul «poet» cu cine știe ce sentimente zănatice“. Își imagina, probabil, că tatăl ei era acel tip de persoană practică și de ce să nu încerce să imite un om care luptase ca infanterist în Războiul Civil și se impusese treptat în lumea afacerilor din America, devenind unul dintre principalii acționari de la Goodyear Rubber Company, Diamond Match Company și cine știe câte alte companii, dar s-a dovedit că pe Crouse n-o interesa un bărbat care să semene cu tatăl ei, înclina mai degrabă spre „un bărbat la modă“, așa că Crane, „un barbar zbârlit“, cum singur se descrisese, avea să se transforme de dragul ei într-un bărbat la modă — și priviți cum se zvârcolește, chinuindu-se să se împace cu lucrurile pe care le detestă cel mai tare pe lume, dându-și întruna cu stângul în dreptul până când în sfârșit își trage un glonț în picior.
Recenta dumitale mărturisire că mai degrabă-ți merge la inimă un bărbat la modă decât alte feluri de bărbați e mai aproape de propriile-mi înclinații decât te-ai aștepta […] Eu, unul, prefer bărbatul care se îmbracă decent și se comportă invariabil așa cum trebuie, dar, vai, trebuie să fie mai mult de atât, mult mai mult. Dar se întâmplă atât de rar să fie mai mult decât decent la vorbă și la port, încât atunci când văd un asemenea bărbat, de obicei îl privesc cu dispreț ca pe un idiot. Și totuși, cum spuneam, sunt și excepții. Există bărbați cu înclinații foarte sociale, dar care știu să-și țină cumpătul atunci când au în față un revolver cu cocoșul ridicat, iar moartea stă și așteaptă pe spătarul unui scaun. Există bărbați cu înclinații foarte sociale care fac diferența între muzica bună și cea proastă, între poezia bună și cea proastă — (puțini) —, între teatrul bun și cel prost — (și mai puțini) —, între pictura bună și cea proastă. Sunt foarte mulți care știu să deosebească vinul bun și să joace bine pocher. Sunt câțiva care știu să se arate tandri cu o femeie nu doar când sunt ei în toane bune, ci când are ea mai mare nevoie de tandrețe. Sunt mulți care știu să călărească, să înoate, să tragă cu arma, să navigheze, foarte mulți. Sunt infim de puțini cei care se abțin să trâmbițeze intimități despre femei. Sunt destui care refuză să se tocmească la chestiunile bănești. Sunt unul sau doi care-și văd, invariabil, de treburile lor. Sunt câțiva care știu să fie sinceri fără să măcelărească sentimentele prietenilor […]
Bag mâna-n foc pentru adevăratul aristocrat […] cel care ține piept oricărei încercări. E ca un cal pur-sânge. Poate că e nervos și săltăreț, dar în momentele de criză se calmează și devine creatura cea mai răbdătoare și mai de nădejde.