— Nu, dar…
— Ei bine, merg cu căruța trasă de boi atunci când am eu chef. Tatăl tău sigur mă va primi cu drag. Iar dacă ești atât de șocat, nu ești obligat câtuși de puțin să vii cu noi.
După câteva momente, tânăra îi spune că săptămâna următoare va pleca de la pensiune împreună cu familia ei. Luat pe nepregătite, lui Hawker nu-i vine să-și creadă urechilor, după care, ca pentru a-i demonstra cât de iritată e din cauza lui, Grace îi spune în treacăt că l-ar fi anunțat mai devreme, doar că i-a ieșit din minte. După această dezvăluire dureroasă, ea pune sare pe rană prefăcându-se că a uitat declarația lui făcută cu o zi în urmă („țin la tine, desigur“), iar când el o acuză că a uitat dinadins, ea îl face „un mare caraghios… nici nu te-am văzut vreodată atât de caraghios“. Apoi o șterge să joace tenis cu Hollenden, care-i promisese că o învață o nouă lovitură, „șlem“.
Lovitura pe care i-o aplică obtuzului Hawker e pe deplin justificată în acest moment, dar nu e totul pierdut, iar pretendentul buimac e departe de a se da bătut. În ultima seară înainte de plecarea domnișoarei Fanhall, Hawker se întoarce la pensiune, spăsit, dar încă hotărât și, deși tânăra e înconjurată de câteva persoane, printre care și Oglethorpe (care a tot intrat și ieșit din scenă), el face tot posibilul să-i transmită sentimentele sale în acele împrejurări constrângătoare. „O să-mi fie dor de tine“, îi spune; „A fost cea mai încântătoare vară din câte am trăit“, îi spune; „O să-mi fie dor de tine“, îi spune iar; „O să mă simt foarte singur aici“, îi spune; „Presupun că mă voi întoarce și eu la New York peste câteva săptămâni“, îi spune, iar domnișoara Fanhall îi răspunde înțepată „Sper să vii în vizită“, la care el răspunde la fel de înțepat „Cu mare plăcere“, iar de această dată cititorul poate fi de partea lui și poate simți agonia situației sale dificile. După câteva momente, când tânăra se pregătește să se retragă la culcare:
Hawker îi spuse fetei:
— O să… o să… o să-mi fie teribil de dor de tine.
Ea se întoarse să-l privească și zâmbi.
— Chiar așa? îl întrebă cu voce joasă.
— Da, spuse el. Apoi rămase rușinat și tăcut în fața ei. Ea fixa scândurile podelei. Deodată scoase o violetă dintr-un buchețel prins pe rochie și i-o aruncă în timp ce se întorcea spre Oglethorpe, care se apropia de ei.
— Noapte bună, domnule Hawker, spuse acesta. Sunt foarte bucuros că te-am cunoscut, desigur. Sper să ne revedem în oraș. Noapte bună!
Se ținu pe-aproape în timp ce fata îi spunea lui Hawker:
— La revedere. Datorită ție am avut o vară atât de fermecătoare. Vom fi încântați să te revedem în oraș. Trebuie să vii în vizită cândva ca să te vadă și copiii. La revedere!
— La revedere, răspunse Hawker, încercând nerăbdător, febril să descifreze chipul feminin inscrutabil din fața lui. Voi veni cu prima ocazie.
Acțiunea se mută apoi în sud, la New York, unde-i cunoaștem pe prietenii artiști sărmani ai lui Hawker, iar ritualul curtării continuă poticnit printr-o serie de trei conversații între patru ochi dintre Hawker și Grace la conacul familiei ei dintr-un cartier select, descris ca „o clădire nesfârșită din cărămidă la fel de expresivă ca o închisoare“. Oricât de captivante au fost pasajele de la țară, povestea capătă un plus de viață în oraș, pentru că e locul unde Crane ne oferă cea mai reușită creație a cărții, pe Florinda O’Conner, Sfâr pentru prieteni, care pozează pentru artiști și e de departe personajul feminin cel mai emoționant și mai complet din toată opera lui Crane.61 În mod semnificativ, Oglethorpe a dispărut din scenă și în loc să ne întrebăm care e bărbatul pe care-l va alege moștenitoarea, ne întrebăm acum care e femeia pe care o va alege pictorul — pentru că știm încă din clipa în care apare în capitolul al nouăsprezecelea că Sfâr e îndrăgostită lulea de el.
Hollanden e încă în peisaj, dar nu în centrul scenei, ca în prima jumătate a cărții, apărând în câteva momente cruciale ca să împingă înainte intriga, deși Zbârcitul și restul găștii acaparează majoritatea scenelor. Sunt o ceată amuzantă și energică de poznași inocenți și vioi care se luptă cu tot soiul de adversități (respingeri, foame, plăți întârziate pentru opere publicate, panica lunară stârnită de plata chiriei), cu speranța tenace de a obține recunoaștere ca ilustratori și desenatori în reviste. Condițiile în care trăiesc sunt inspirate direct din sejurul de un an al lui Crane pe tărâmul coabitării între bărbați, iar camera pe care o împart (numită bârlogul) e exact ca cea pe care o împărțise el cu Greene, Carroll și ceilalți — chiar și lada pentru cărbuni care vrea să treacă drept piesă de mobilier. Din când în când, câte un membru al găștii rostește câte o replică memorabilă, ca de pildă Pennoyer atunci când înțelege că-i așteaptă un weekend de burți goale („Curios lucru […] ți se face cumplit de foame imediat ce te lămurești că n-o să mai ai ce mânca“) sau Belea, care țopăie prin cameră și ține un monolog comic despre preferința pentru subiecte străine și nu americane a pictorilor americani de succes, întrebându-se, într-o maimuțăreală a atitudinii disprețuitoare a acestora — „Cum dracului să pictez eu America dacă nimeni n-a mai făcut asta până acum?“ —, dar în general flecăresc între ei, joacă partide de cărți, își pregătesc mese modeste dacă și când au de mâncare și manifestă un interes exagerat față de flirturile lui Hawker. Imediat ce Hawker se întoarce la New York, iar Pennoyer îl surprinde întâmplător „ținând în palmă“ violetele și privindu-le, acest interes se transformă într-o preocupare obsesivă față de flirtul lui: misterul celor două flori și numele necunoscutei pe care o reprezintă florile. E important pentru ei pentru că Hawker e vedeta lor, prietenul care a dat lovitura, pictorul strălucit care sare cu banii de chirie de fiecare dată când sunt strâmtorați și, cum zeul din camera de vizavi nu pare în apele lui, bănuiesc că vor afla ce i s-a întâmplat dacă rezolvă enigma celor două violete. Pe deasupra, sunt pur și simplu curioși, mor de curiozitate să știe doar de dragul de a ști, așa că intră în poveste ca observatori și, încă o dată, povestea din a doua jumătate a cărții continuă să fie chiar povestea poveștii, plus sau minus câteva personaje din distribuție.
Sfâr e și nu e parte din gașca băieților, singura prezență feminină primită în garsoniera sordidă a frăției lor. „O fată sprintenă și cam plăpândă“, ea îi vizitează des în bârlog și mănâncă alături de ei, fumează și bea cu ei, iar o dată chiar le gătește o cină cu spaghete (dezgolindu-și „brațele minunate“ când își suflecă mânecile) și cu aceste două comentarii telegrafice despre înfățișarea ei devine singurul personaj central al romanului care e descris fizic într-o oarecare măsură. În acea lume masculină închisă a tachinărilor și a insultelor, ea le ține piept tinerilor numindu-i „idioți“ și „nătăfleți“ (ratați), iar ei o tachinează la rândul lor numind-o „o biată copilă cu gura mare“: „Nu știi că vorbind așa pe șleau încalci toate legile genului tău și o să facă lumea ochii mari la tine?“ — de fapt, un compliment și o dovadă a afecțiunii pe care i-o poartă. O ajutaseră să iasă din „necazuri“ de mai multe ori, iar acum, că ei trec printr-o perioadă nefastă, iar ea s-a redresat lucrând ca model, vrea să le întoarcă serviciul ajutându-i în aceste momente dificile, dar lor le e prea jenă să se lase ajutați și o refuză „purtându-se ca niște fanți“, adică pozând în gentlemeni galanți care ar prefera să moară de foame decât să accepte ajutor de la o fată. Ceea ce-i unește e admirația universală pentru zeul din camera de vizavi. Cu toții sunt de acord că Billie Hawker e un om extraordinar și, cum băieții știu că Sfâr e îndrăgostită de el, iar Billie nu e îndrăgostit de ea, afecțiunea lor față de ea are și un iz de milă. Tristul adevăr este că știe și ea acest lucru și asta o face un personaj atât de distinct, de strălucitor: nu e chiar vedeta showului, dar e cea care fură toate privirile de fiecare dată când apare, cea care fură inima publicului. Ea spune de la început „Billie Hawker nu dă doi bani pe mine și nici n-a încercat să pretindă că ar da“. Pare o sentință definitivă, dar până la urmă e o poveste de dragoste, iar obstacolele sunt ceea ce-i motivează pe cititorii acestor povești să dea paginile mai departe și poate Crane pregătește terenul pentru momentul când fata cu brațe minunate va reuși să depășească obstacolele dintre ea și Billie.
Deși nu va reuși, drumul până la acea fundătură trece prin cele mai captivante părți ale cărții, pentru că Hawker cel fraier și greu de cap habar n-are de sentimentele ei față de el și o umilește iar și iar fără să-și dea seama, prea preocupat de propria-i dramă amoroasă ca să înțeleagă ce face. În ziua când se întoarce în oraș, când intră în bârlog și nu se sinchisește s-o salute, ea se întoarce și comentează: „Măi să fie, Billie Hawker […] Nu pari prea bucuros la vederea unui amic.“ (Amic: un semn că are umor, dar și că e disperată.) Hawker îi răspunde răstit: „Cerule, dar ce te așteptai, să fac tumbe…?“ Mai târziu în aceeași zi, când Hawker se îmbracă în cele mai bune haine, cu o pereche de mănuși gri elegante (cu gândul să iasă în oraș, să-i facă o vizită domniței cu violetele), se întâlnește cu Sfâr, care urcă într-un suflet pe scara întunecoasă cu mâncare și băutură pentru o cină cu băieții. Când se apropie de o ferestruică prin care pătrunde lumina, ea îl cântărește din ochi și spune: „O, frățioare […] Ce chipeș ești, Billie. Mergi la o încoronare?“ El mormăie ceva despre o vizită la „o prietenă“, iar când ea îi spune să vină și el la cină când se va întoarce („E distractiv când ne strângem cu toții la masă. Nu-i așa, Billie?“), el dă din colț în colț, răspunzând șovăielnic „Să vedem… nu-mi dau seama“. Când ajunge în cartierul elegant, la ușa unei „anumite case austere“, află că Grace nu e acolo. Mai mult decât dezamăgit, se poartă ca și cum ar fi fost trădat, iar „când a dat colțul, strângea ciudat din buze, ca un om dornic de răzbunare“.
Sărim la pregătirile de cină din bârlog. Sfâr răcește vinul pe pervazul ferestrei în timp ce gătește spaghete cu mânecile suflecate, iar Belea și Zbârcitul se ceartă care dintre ei să se ducă să cumpere salata de cartofi. Aud cum se apropie cineva „fluierând o arie din «Traviata», care răsuna când tare și grav, când încet și înăbușit pe măsură ce omul care fluiera parcurgea încâlceala de coridoare. Fluieratul făcea parte din Hawker la fel ca pardesiul lui“. În cele din urmă, Hawker și Florinda se oferă să aducă mai multe provizii (vin roșu, coniac, țigări și altele), iar ea îl întreabă direct: „De ce… de ce ești așa urâcios, Billie?“ El o întreabă dacă e chiar așa de urâcios. „Da, ești urâcios peste poate.“ Descumpănit de comentariile ei și de „durerea din ochii ei“, el spune că nu vrea să fie urâcios, vorbind pe un ton devenit brusc neașteptat de „tandru“ sau măcar „aparent“ tandru, ceea ce o face pe Florinda să-i pună mâna pe braț în timp ce continuă să coboare scara „groaznic de întunecoasă“, sugerând că au căzut la pace și au ajuns la o înțelegere. Dar când se opresc la „iluștrii furnizori de salată de cartofi de pe Second Avenue“, Florinda se oferă să ducă pachetul, pentru ca mănușile lui Hawker să nu se „murdărească“, iar el izbucnește din senin în fața ei din cauza acelor „mănuși afurisite“, acuzând-o că
[…] insinuezi c-aș avea singura pereche de mănuși gri din lume, dar te înșeli. Sunt mai multe perechi și n-am de ce să le păstrez pe astea de parc-ar fi unicat în istorie.
— Nu-s gri. Sunt…
— Sunt gri. Știu că nobilii tăi străbuni din Irlanda nu-și educau familia în chestiuni legate de mănuși, așa că n-ai de unde…
— Billie!
— N-ai de unde să știi că lumea poartă mănuși nu doar pe vreme rece, când oricum voi le știți doar pe alea cu un deget.
O calcă în picioare cu vorbele lui, îi insultă familia și educația, o umilește. Când se întorc în clădire, își exprimă vag regretul, fără cuvinte, oferindu-se s-o conducă pe scara întunecoasă, dar când vrea să-i atingă brațul, ea și-l trage. E de înțeles. După izbucnirea lui crudă, de ce să-și dorească atingerea lui?
În următorul capitol îi vedem pentru ultima oară împreună între patru ochi. În bârlog a fost iar o cină de grup și s-a făcut târziu (e trecut de ora unsprezece) și, cum e un cartier prea periculos ca o femeie să iasă singură noaptea pe străzi, băieții joacă o partidă de pocher ca să-l aleagă pe acela dintre ei care, cum spune Belea, „va avea deosebita onoare de a o conduce pe domnișoara Sfâr acasă la mama domniei sale“. Hawker câștigă cu trei șeptari și, în timp ce ies amândoi în întuneric, îndreptându-se spre apartamentul ei de pe Third Avenue („o clădire cu scări de incendiu care-i scrijeleau toată fațada“), Crane se îndepărtează momentan de stilul său „expeditiv“ pentru o digresiune de un paragraf despre reparațiile permanente la care erau supuse străzile New Yorkului și despre munții de pietre de pavaj proaspete care blochează trotuarele, creând „bezna încâlcită“ prin care Hawker o conduce pe Florinda acasă și atmosfera de „însingurare sumbră“ suspendată deasupra „formelor bizare de pe stradă“. Când se apropie de casa ei, Florinda îi pune o întrebare asemănătoare cu cea din capitolul precedent și, în sfârșit, ceva începe să se deștepte în mintea greoaie a lui Hawker.
— Billie, spuse deodată fata, de ce ești așa rău cu mine?
Un cetățean pașnic ieși de după un morman de dărâmături, dar ar fi putut să nu fie pașnic, așa că fata se agăță de Hawker.
— Cum așa, doar nu-s rău cu tine, nu?
— Ba da, răspunse ea.
Ajunși pe treptele clădirii cu nenumărate scări de incendiu, ea se întoarse încet și-l privi […]
El îi susținu privirea.
— Florinda, strigă el ca străluminat, înghițind brusc ceva care-i stătea în gât. Fata cerceta scările și se legăna dintr-o parte în alta, cum fac școlarii de la țară atunci când sunt vinovați. Apoi intră agale în clădire. Un mic felinar roșu fusese atârnat de un morman de pietre, pentru a avertiza lumea că strada e în reparație.
Și gata. Hawker înțelege în sfârșit că ea e îndrăgostită de el, dar nu spune nimic, doar o strigă pe nume și nu face altceva decât să înghită în sec apăsat, ca gâtuit brusc de un val de emoție. Apoi, în timp ce Florinda se leagănă dintr-o parte în alta și privește în jos la trepte, fără îndoială așteptând ca Hawker să spună sau să facă ceva, Crane continuă cu o comparație ciudată și neașteptată — o compară cu o școlăriță vinovată —, ceea ce o infantilizează pe Florinda și în același timp pare să-i nege natura de ființă sexuală, și pentru că școala imaginară a lui Crane nu e în oraș, ci la țară, asta o transformă totodată într-o țărăncuță nesofisticată — în niciun caz genul de femeie de care să fie atras Hawker, cu ambiția lui de a urca pe scara socială. Și totuși, în ultima frază apare acel misterios felinar roșu, simbolul universal al prostituției, în acest caz atârnat de un morman de pietre pentru a-i avertiza pe trecători că e riscant să se aventureze pe acea stradă și poate că riscul există, chiar un risc sexual, căci până în acel punct din jumătatea newyorkeză a romanului, Hawker încă n-a revăzut-o pe Grace, iar cei care țin cu nobila Sfâr și vor ca tânărul snob să se întoarcă spre ea, recâștigându-și astfel propria noblețe, au încă motive să spere. Așa se încheie capitolul douăzeci și patru, cu Crane reușind scamatoria imposibilă de a împăca și capra, și varza, înnodând atât de tare și de vesel convențiile poveștii sale de dragoste parodice, încât ne putem delecta cu ironia sa, dar în același timp așteptăm cu nerăbdare să vedem ce se mai întâmplă. Două violete! „Înghițind brusc ceva care-i stătea în gât.“ Acestea sunt ingredientele operelor italiene exaltate și ale romanelor fierbinți pseudo-pornografice — asemănătoare cu cel scris de Zola pe care Crane îl ridiculizase în „De ce a înjurat tânărul vânzător?“ în primăvara anului 1893. Dar Sfâr depășește acești tropi răsuflați în schimbul realității și, oricât de artificială ar fi intriga, vrem să știm ce se va întâmpla cu ea.
Florinda e pomenită din nou abia peste trei capitole, dar deznodământul e încă departe de a fi sigur, iar persoana care-i susține cauza este, spre avantajul ei, un terț dezinteresat, un personaj episodic pomenit o singură dată până-n acel moment, cu zece capitole în urmă. E vorba despre un pictor de succes cu numele delicios de Lucian Pontiac (nu mai avem Smithi și Johnsoni în această carte), care a angajat-o pe Florinda ca model și e plin de admirație față de ea. Hawker e într-o seară cu Hollanden la un restaurant ticsit de lume, iar Pontiac vine la masa lor și e invitat să li se alăture, așa că cei doi pictori fac cunoștință. După ce-l complimentează în treacăt pe Hawker pentru „abilitățile“ sale, Pontiac îi spune că lucrează ocazional cu una dintre modelele lui. „Trebuie spus că are cele mai reușite brațe și încheieturi din univers. O siluetă extraordinară — extraordinară.“ Când Hawker întreabă dacă se referă la Florinda, Pontiac răspunde: „Da. Așa o cheamă. O fată de milioane […] Și cinstită. Al naibii de cinstită […] Am fost foarte atras de fata dumitale, Florinda.“ „Fata mea?“ se miră Hawker. Pontiac explică apoi că în urmă cu o săptămână, vineri, când ar fi vrut să lucreze cu ea, fata îl refuzase pe motiv că Billie Hawker se întorsese în oraș și ar fi putut avea nevoie de ea, așa că fusese impresionat de ceea ce numește „supunerea, loialitatea și devotamentul“ ei. Când îl întreabă pe Hawker dacă avusese într-adevăr nevoie de ea vineri, acesta răspunde că nu, la care Hollanden comentează, exprimând parcă gândurile cititorului: „Biata miloagă.“
— Cine? întrebă Pontiac.
— Florinda, răspunse Hollanden. Presupun…
Pontiac îl întrerupse.
— Ah, sigur că e regretabil. Totul e regretabil. Dragul meu domn, nimic nu e mai demn de regret ca universul. Dar această Florinda e așa un suflet tânăr și dârz. Lumea e împotriva ei, dar ea, bat-o norocul, îi poate ține piept. E foarte puternică, așa cum un copil mic e puternic. Ei, dumneata n-o cunoști. E…
— O cunosc foarte bine.
— Ei, poate că o cunoști, dar, după părerea mea, nu-i apreciezi caracterul formidabil. Și silueta extraordinară — extraordinară.