Pe a doua pagină a celui de-al patrulea capitol, Hollanden izbucnește brusc, apropo de nimic:
— Apropo, adăugă el, sper că n-ai vreo doagă lipsă, nu?
— Nu, răspunse Hawker după un moment de gândire. Doar că-s foarte sărac — atâta tot.
— Desigur, desigur, spuse Hollanden. Dar asta-i rău. O să ți-o scoată pe nas — garantat. Mai ales că vii încoace așa des ca s-o vezi pe domnișoara Fanhall.
Astfel aflăm că Hawker a început deja s-o curteze pe femeia uluitoare — indirect, mijlocit, toată tărășenia desfășurându-se în culise, cu alte cuvinte, în afara perimetrului cărții, o nouă groapă săpată în terenul narativ pe care pășim. După această dezvăluire urmează un dialog între cei doi tineri care durează până la sfârșitul capitolului și demonstrează diferențele acute între personalitățile lor — spiritul jucăuș și vioi al lui Hollanden prin contrast cu corectitudinea înțepată și irascibilitatea lui Hawker —, arătând totodată cum funcționează mintea lui Hollanden în timp ce pune în scenă „situația dramatică“ și-l sfătuiește pe Hawker cum să-și găsească locul în „piesa“ care e, de fapt, viața lui (așa cum e concepută și regizată de Hollanden), iar la sfârșitul scenei, când Hawker e redus la bâlbâieli incoerente, fraza finală ne dă semnificația titlului.
— Ce-i cu tine? N-ai mai fost îndrăgostit niciodată?
— Nu-i treaba ta, răspunse Hawker.
Hollanden cumpăni o vreme la acest lucru.
— Ei bine, recunoscu el într-un târziu, în mare, e adevărat, dar nu suport să văd cât de prost îți conduci treburile.
Fața lui Hawker se aprinse de mânie, iar tânărul strigă cu înflăcărare:
— Nu-i treaba ta, când îți spun! Se întoarse brusc spre celălalt bărbat ca să-l înfrunte.
Hollanden cântări cu ochi critic această izbucnire, apoi se lovi peste genunchi cu emfază.
— Chiar că te-ai molipsit. De un milion de ori mai rău decât credeam. Păi, ești… ești… îndrăgostit lulea.
— Și ce dacă? spuse Hawker, cu un gest de sfidare și exasperare.
Hollanden întrezări la orizont o situație dramatică, pe care o examină cu un zâmbet radios:
— Auzi, exclamă el, să zicem că ea n-o să meargă mâine la picnic. Azi-dimineață a zis că nu știe dacă merge. Cred că așteaptă pe cineva de la New York. Ce jale ar fi pentru tine, totuși! Ai?
— Ești deștept nevoie mare, spuse Hawker, cu ironie posacă.
Hollanden cântărea încă situația dramatică de la orizont.
— Plus rivalii. Trebuie că mișună peste tot prin pădure. O fată ca ea, îți dai seama. Și cu atâția bani. Auzi, cred că ai la rivali, un detașament întreg. Îți închipui cum roiesc peste tot. Dar până la urmă nu contează prea mult, a continuat el vesel. Ai un avantaj aici. Trebuie să-i lauzi față de ea — mă-nțelegi — să-i lauzi cu mărinimie ca omul într-un turn de pază. Trebuie să râzi de ei doar cam o dată pe săptămână, dar și atunci cu multă îngăduință, mă-nțelegi — cu bunăvoință — și apreciere.
— Ești un măgar fără pereche, Hollie, spuse Hawker. Ești…
— Da, da — știu, răspunse celălalt liniștit. Un măgar fără pereche. Desigur. Privi iar în zare, apoi șopti: Îmi fac griji pentru picnicul ăla. Ce n-aș da să fiu sigur c-o să se ducă. De fapt, pe ce-am mai sfânt, ar trebui silită să se ducă.
— Ce treabă ai tu cu asta? izbucni iar pictorul.
— Haide, haide, spuse Hollanden, fluturând din mână. Fraiere. Sunt un simplu spectator, te asigur.
În acel moment, Hawker păru copleșit de o silă profundă față de sine însuși.
— Oh, mă rog, Hollie, știi tu, asta-i genul de chestie… Amuți, privind la copaci. Asta-i genul de chestie… e…
— Cum? întrebă Hollanden.
— Care face din tine un idiot băgăcios, gură-spartă, strigă deodată Hawker.
— Ce-ai făcut cu violeta aia pe care a scăpat-o ea ieri lângă terenul de tenis?
Misterioasa primă violetă. Scăpată din greșeală sau intenționat de către domnișoara Fanhall, iar dacă fusese intenționat, atunci însemna — ce? Încă nu putem spune. Poate un semn al afecțiunii — dar față de cine? Hollanden pare să insinueze că Hawker o recuperase sau ar fi putut s-o recupereze — dar deocamdată, nici măcar acest lucru nu e limpede. Mult mai târziu, aflăm că, într-adevăr, artistul își însușise violeta, iar în ziua când domnișoara Fanhall pleacă de la pensiune ca să se întoarcă în oraș și îi mai oferă una, Crane a conturat deja prima etapă a idilei lor zbuciumate, când caldă, când rece, și totuși din ce în ce mai serioasă — cu Hollanden cel năstrușnic și glumeț la cârmă.
Cine e acest tânăr diabolic îmbrăcat în flanelă albă? Sau, așa cum îl întreabă una dintre tinerele cazate la pensiune la începutul capitolului al patrulea: „De ce sunt literații atât de ciudați?“ După ce îi răspunde că „Am întrebat nenumărați literați și nu știe niciunul“, tânărul schimbă direcția și se oferă să le spună „povestea vieții“ sale, la care sora mai mare a mezinei Worcester îl încurajează entuziast: „Oh, chiar vă rugăm!“ (În dialogul care urmează, observați cum folosește Crane formularea inventată de Howells în interviul din luna octombrie a anului precedent: urs dresat.)
— Ei bine — trebuie să înțelegeți —, eu mi-am început cariera — cariera, m-ați înțeles — hotărât să devin profet și, chiar dacă în cele din urmă am ajuns acrobat, un urs dresat în reviste și un jongler cu texte comice, pe vremuri aveam întipărit pe buze un zâmbet care-mi atrăgea antipatia multora, căci le atârna în fața ochilor ca o banshee ori de câte ori încercau să fie mulțumiți de ei înșiși. Din când în când mi se aducea la cunoștință că nu fac cine știe ce gaură în ordinea universală a lucrurilor și m-am dumirit că unul din două mii de oameni pe care-i vedeam auzise de mine, iar dintre aceștia, patru din cinci mă și uitaseră […] În timpul acesta am construit o demnitate colosală, iar când oamenii vedeau această demnitate și aflau că sunt literat, mă respectau. Am tras concluzia că, pentru mine, singura strategie a existenței e să amăgesc plebea, cel puțin pe cei care se sinchisesc de mine. Asta am făcut. Asta fac. Iar acum mă amuz destul de bine bătându-mi joc de asta…
— Nu cred nicio iotă, spuse domnișoara Worcester.
— Ce pretenții să ai de la o autobiografie? întrebă Hollanden.
E dublul coșmaresc al lui Crane — scriitorul corupt care a cedat pretențiilor pieței, un exemplu extrem al omului în care Crane nu vrea să se transforme și deci întruchiparea celor mai negre temeri despre el însuși. Și totuși, ce jovial e Hollanden, cât de în largul său se simte râzându-și de sine și de alții, atât de resemnat față de propria-i mediocritate, încât pare aproape mulțumit de ea, ca și cum, renunțând la strădania de a deveni profet, o povară imensă i s-ar fi ridicat de pe umeri, lăsându-i libertatea de a se zbengui la fel de iresponsabil ca prostănacii supuși modei care-i apreciază textele comice. Cel puțin asta transpare din discursul său, dar tânăra Worcester vede dincolo de fațadă, înțelegând că nici el nu crede o iotă din ce spune. Urmează replica lui mucalită: „Ce pretenții să ai de la o autobiografie?“, adică atunci când cineva spune (sau scrie) despre „povestea vieții“ sale, rezultatul e tot un produs literar, la fel ca orice bucată de ficțiune, ceea ce întâmplător e adevărat și poate fi interpretat ca un comentariu al lui Crane despre propria sa carte, pentru că, deși A treia violetă se inspiră abundent din viața lui, nu e chiar un roman autobiografic, chiar dacă cele două personaje principale masculine sunt artiști și fiecare reprezintă ceva legat de dificultățile autorului de a-și găsi un loc în lumea literară. Cât despre Hollanden, adevăratele sale sentimente sunt probabil exprimate cel mai bine într-o conversație ulterioară cu Oglethorpe, atunci când presupusul rival al lui Hawker, candidatul aproape perfect care să cucerească mâna domnișoarei Fanhall (fiind considerat de mulți cel mai bogat, mai chipeș și mai simpatic băiat de pe fața pământului), își dă cu părerea prostește că
cei mai buni autori sunt cei care câștigă cei mai mulți bani din cărți. Hollanden comentă că aceștia sunt cei mai slabi. Oglethorpe spuse că această chestiune ar trebui lăsată în seama poporului. Hollanden spuse că, de regulă, poporul ia decizii greșite în chestiunile care sunt lăsate în seama sa.
— Asta e o părere aristocratică totalmente odioasă, spuse Oglethorpe.
— Nu, spuse Hollanden. Mie-mi place poporul. Dar, în general vorbind, e o adunătură de gogomani inocenți.
— Dar citesc cărțile dumitale, spuse Oglethorpe rânjind.
— Asta din greșeală, replică Hollanden.
De data asta, Hollanden pare să spună adevărul. Deși poate că nu-l spune și tocmai îndoiala din acest poate face din el un personaj atât de fascinant. Forța de autonegare a ironiilor sale se rotește întruna, într-un vârtej tot mai adânc de noi ironii și contradicții, iar cititorul trebuie să fie prudent și să nu ia de bune vorbele lui. Tocmai i-a spus lui Oglethorpe că știe diferența dintre a scrie bine și a scrie prost și că orice cititor care-l consideră un scriitor bun se înșală. Oare crede ce spune? Probabil. Dar dacă da, asta ar însemna și că Hollanden e dezamăgit că n-a fost la înălțimea ambițiilor sale inițiale, dar Crane nu ne arată nicăieri în carte această dezamăgire. Hollanden nu-și scoate niciodată masca, așa că niciodată nu putem avea deplină încredere în ce spune.