Hawker e un animal artistic total diferit — dedicat, concentrat, motivat de o compulsie arzătoare de a-și transforma tablourile în arme ale adevărului. Prietenii săi artiști nutresc o profundă admirație față de ceea ce face, o dovadă convingătoare a talentului său ieșit din comun, dar, așa cum se întâmplă cu majoritatea celor care tind spre niveluri tot mai înalte de excelență, Hawker e neobișnuit de sever față de sine și, oricât de bune sau admirate ar fi tablourile sale, el e rareori mulțumit de ele. Acesta este paradoxul cu care orice artist autentic e nevoit să se lupte: să trăiască într-o stare de permanentă îndoială și totuși să meargă înainte de la un tablou la altul sau de la o carte la alta, în speranța că data viitoare va fi mai bine, pentru ca apoi, chiar dacă e mai bine, să se lase iar năpădit de dezamăgire pentru că n-a fost suficient de mai bine. Din acest punct de vedere, traiectoria interioară a lui Hawker ca artist seamănă mult cu a lui Crane, dar sunt și multe asemănări exterioare, mai ales sărăcia și indiferența cu care se luptă Hawker la începutul carierei sale, pomenite de mai multe ori în conversațiile cu domnișoara Fanhall. Un exemplu din capitolul al optulea:
— Totuși, viața în ateliere…
Hawker pufni ironic.
— Eram șase acolo. În general ne ocupam cu fumatul. Câteodată jucam cupe, iar alteori pocher — pe credit, bagă de seamă — pe credit. Iar când aveam materiale și ceva de făcut, munceam.
După ce-i povestește că pictase modelele în roșu și verde de pe conservele obișnuite de tomate, apoi avansase la porumb și sparanghel, domnișoara Fanhall repetă observația de la început, ca și Hawker:
— Totuși, viața în ateliere…
— Eram șase acolo. Printr-un joc al întâmplării, fiecare făcea rost de bani pe rând. Ceilalți cinci trăiau de pe urma celui cu bani și se disprețuiau pentru asta. Disprețul ne ținea de cinci ori mai mult decât admirația.
— Și asta doar pentru că n-aveați bani?
— Pentru că n-aveam bani la New York, răspunse Hawker.
— Mă rog, la un moment dat s-a întâmplat ceva…
— O, nu, nu s-a întâmplat nimic. Ceva plutea mereu în aer, dar nu s-a întâmplat niciodată.
Un alt exemplu din capitolul douăzeci și nouă, după ce domnișoara Fanhall îl roagă să-i povestească despre debutul său ca pictor:
— Păi, vezi dumneata, am început să studiez pe când eram foarte sărac. Uite ce e, îți povestesc toate astea pentru că țin să știi, într-un fel. Nu că nu mi-ar fi rușine. Mă rog, am început pe când eram foarte sărac și — ca să-ți spun sincer — am, mă rog, am câștigat singur peste jumătate din suma necesară studiilor, iar cealaltă jumătate am smuls-o și am stors-o de la sărmanul meu tată. Am muncit pe brânci la Paris și când m-am întors aici, mă așteptam să devin imediat mare pictor. Și n-a fost așa. Drept să-ți spun, atunci am trecut prin cea mai neagră perioadă. A durat câțiva ani […] Totuși, lucrurile au început să stea ceva mai binișor, apoi și mai binișor, până când, muncind din greu, am ajuns la un venit decent pentru mine […]
— De ce ți-e atât de rușine de povestea asta?
— Sărăcia.
— Sărăcia nu e ceva de care să te rușinezi.
— Cerule, ce îndrăzneală să vii cu absurditatea asta veche. Tocmai de sărăcie te rușinezi. Ai văzut vreodată un om care să nu se rușineze de propria-i sărăcie? Sigur că nu. Firește, când cineva devine foarte bogat, se laudă în gura mare cât de sărac a fost în tinerețe, așa că n-ai bănui niciodată că pe vremuri se rușina cu asta. Dar se rușina.
— Ei, în orice caz, n-ar trebui să te rușinezi de povestea pe care mi-ai spus-o adineauri.
— De ce nu? Refuzi să-mi acorzi mărețul drept de a fi ca ceilalți bărbați?
— Să știi că mi se pare… curajos.
— Curajos — aiureli. Lucrurile astea nu sunt curajoase. Cei care au mâncat o pâine amară lasă genul ăsta de impresie spre slava celor care au mâncat o pâine amară.
— Nu-mi place să te aud vorbind așa. Pare dăunător, să știi.
— Ei, cu siguranță n-a fost eroic. Țin minte limpede că n-a existat niciun moment eroic.
— Nu, dar a fost… a fost…
— Ce a fost?
— Mă rog, într-un fel îmi place, să știi.
Prin Hawker, Crane nu-și face neapărat autoportretul, ci mai degrabă evocă un suflet geamăn, un alt artist care-și abordează arta cu o intensitate similară cu a lui și care a cunoscut umilințe asemănătoare cu cele trăite de el, căci, chiar dacă au și câteva trăsături de personalitate comune (timizi, reprimați, jenați în preajma femeilor), există între ei o diferență esențială, care până la urmă tranșează lucrurile: Crane are simțul umorului, iar Hawker, nu. Până și în momentele sale cele mai negre de penurie și foame, Crane a știut să ia distanță de sine și să-și râdă de propria mizerie prin versurile umflate, caraghioase din „O, pungă firavă, geaba gura o deschizi“, pe când Hawker ar fi total incapabil de asemenea gest. E posomorât, în timp ce Crane zâmbea adesea în pofida necazurilor sale. Hawker e iute la mânie și înverșunat, în timp ce Crane era în general calm și stăpân pe sine, fiind capabil să-i facă pe ceilalți să râdă cu glumele lui, dar Hawker nu zâmbește și nu glumește niciodată. Deci cam asta a fost latura autobiografică a romanului, pentru că, la urma urmei, ce pretenții să avem de la o autobiografie? Crane a folosit părți din sine ca să modeleze două personaje pe nume Hollanden și Billie Hawker, dar ambele sunt invenții, iar A treia violetă e un roman, o creație a imaginației care urmărește meandrele unei povești de dragoste care nu s-a întâmplat decât în mintea autorului.
Amestecul lui Hollanden, ca și sosirea lui Oglethorpe, complică dragostea, dar cel mai mare obstacol dintre cei doi îndrăgostiți provine chiar de la Hawker pentru că, deși avansase pe scara socială (ajungând la „un venit decent“), acesta e intimidat de averea domnișoarei Fanhall sau, mai precis, de clasa în care ea s-a născut și pe care pare s-o reprezinte (distanța din ochii ei e și distanța care-i separă social) și, oricât de glorios ar putea deveni statutul lui, Hawker nu va putea scăpa niciodată de trecutul umil și de rușinea greutăților de la început. Însă, deși e o fată bogată, domnișoara Fanhall nu e snoabă și nu simte impulsul de a trata cu dispreț acel trecut umil sau de a condamna acele greutăți de la început și e sincer mirată de atitudinea lui Hawker. De ce rușine? Dacă n-ai făcut nimic rău, cum să te simți rușinat? Și totuși, acesta este cuvântul folosit de Hawker, deși de fapt vrea să spună ură față de sine, descrisă anterior în text de două ori ca „o profundă silă față de sine“. Cu alte cuvinte, Hawker e certat cu sine, iar când o curtează pe domnișoara Fanhall, această condiție îl expune ca fiind scindat în mod egal între dragoste și furie, și cu cât e mai fermecat de fata cu ochi distanți, cu atât mai contradictorie e purtarea lui față de ea — până într-atât încât atunci când ea îi spune că „sărăcia nu e ceva de care să te rușinezi“, el o contrazice, interpretând remarca ei ca pe un semn de condescendență. Într-o inversare fascinantă a rolurilor, snobul e chiar pictorul chinuit, pradă frământărilor interioare.
Cel mai pertinent episod din prima jumătate a romanului apare în capitolul paisprezece, când Hawker și Grace se plimbă prin pădure, la scurt timp după ce el și-a luat în sfârșit inima în dinți ca s-o anunțe că „ține“ la ea, ceea ce pentru el are greutatea unei declarații de dragoste. Rămânând în urma grupului, îl întâlnesc întâmplător pe tatăl lui Hawker și (la inițiativa lui Grace) parcurg drumul înapoi până la pensiune în căruța lui trasă de boi. Hawker cel snob e stânjenit de această întâlnire întâmplătoare între aristocrată și țăran, dar Grace cea egalitaristă și cu inima deschisă e încântată, iar în timp ce fermierul cel „înalt și rufos“ îi duce la destinație, vorbind relaxat și prietenos cu fata mondenă care stă lângă el în față, pe capră, fiul său stă în spate și tace, crispat și posomorât. A doua zi dimineața, „incidentul cu căruța“ face vâlvă pe veranda pensiunii, iar una dintre femeile bârfitoare o insultă pe Grace lăudând-o pentru „farsa“ pe care o jucase. „Farsă?“ întreabă Grace, iar femeia îi răspunde: „Da, știi dumneata, când ai mers cu căruța trasă de boi cu fermierul ăla bătrân și tânărul ăla, zi-i-pe-nume. Pentru noi toate a fost un deliciu.“ Agitată de grosolănia femeii, Grace pleacă val-vârtej, iar mai târziu în acea dimineață, neputând înțelege adevăratul motiv al indignării ei (atracția ei față de el, simpatia ei față de bunul lui tată), Hawker încearcă s-o îmbuneze luând asupra sa vina pentru jignirea femeii.
— Știu ce ți-a spus doamna Truscot.
Ea se întoarse bătăioasă spre el.
— Da?
— Da, răspunse el cu blândețe. A fost fără îndoială o aluzie la plimbarea ta cu căruța trasă de boi.
Ea șovăi o clipă, apoi spuse:
— Ei, și?
El îi răspunse și mai blând:
— Îmi pare tare rău.
— Nu zău, chiar așa? întrebă ea mândră. Pentru ce-ți pare rău? Îți pare rău c-am mers cu căruța trasă de boi a tatălui tău sau că doamna Truscot m-a jignit din cauza asta?
— Păi, într-un fel, a fost vina mea.
— Da? Presupun că ai de gând să-ți ceri iertare pentru că tatăl tău are o căruță cu boi, nu?