— Ei, eu încă țin la tine, așa că nu pot pleca decât undeva — undeva hăt, departe — unde… unde… Vezi?
În carte sunt treizeci și trei de capitole, în medie a câte trei pagini fiecare, și fiecare e prezentat ca o scenă de sine stătătoare, un moment dramatic în care două sau mai multe personaje sunt surprinse în mijlocul unei conversații care duce povestea într-o direcție sau alta, iar când scena se termină, capitolul următor începe cu un salt destabilizant în alt loc, cu alt set de personaje surprinse în mijlocul altei conversații care ar putea avea loc peste o oră, a doua zi sau săptămâna următoare. La fel ca într-un film, povestea e spusă printr-o acumulare de mici fragmente, miza ei fiind felul în care e spusă, adică povestirea însăși, pentru că toate personajele din ea par a fi conștiente că sunt personaje într-o poveste, ceea ce destramă iluzia că povestea imită viața, așa că povestea de dragoste a lui Crane e de fapt o parodie de poveste de dragoste, o critică a ficțiunii populare din acea epocă, o carte care, luată cuvânt cu cuvânt, e construită cu o asemenea densitate, deși în fond e atât de subțire ca substanță, încât seamănă cu o pânză de păianjen: o minunăție complicată, cu multiple fațete, care poate fi spulberată cu o fluturare.
Hawker, pretendentul împiedicat, nesigur pe el, se oprește un moment în timpul unei plimbări la țară cu Grace, arată spre o cascadă, apoi începe să-i spună legenda stâncilor de pe celălalt mal al râului — o poveste în poveste, povestea lor istorisită indirect, desigur (acel desigur e esențial), adică pur și simplu aceeași eternă poveste de dragoste pe care toată lumea a auzit-o de o mie de ori.
— A fost odată ca niciodată o fecioară indiană frumoasă, desigur. Pe care o iubea, desigur, un tânăr din alt trib, care era foarte chipeș și viteaz și un vânător neîntrecut, desigur. Numai că tatăl fetei era, desigur, o căpetenie bătrână și severă, iar când s-a pus problema ca fiică-sa să se mărite, el a afirmat sus și tare, desigur, că are să-și dea fata doar unui războinic din tribul ei. Iar auzind acestea, desigur, tânărul a zis că, în acest caz, are să se spânzure, desigur, direct de colțul stâncii. Bătrâna căpetenie nu s-a înduplecat, desigur, și desigur că tânărul s-a ținut, desigur, de cuvânt. Și, desigur, fata a plâns.
Hawker așteptă o vreme, după care spuse cu asprime:
— Nu prea pari să te dai în vânt după folclor.
Dar principalul povestitor din roman este bărbatul care face pe mijlocitorul între Hawker și Grace, un scriitor cinic și filfizon pe nume Hollanden care a plecat din New York ca să-și petreacă vara la Hemlock Inn din Sullivan County, la fel ca Grace, cumnata ei și cei doi copii mici ai cumnatei, și pentru că Hawker s-a întors la ferma familiei sale, într-o pauză prelungită de la viața citadină, timp în care are de gând să picteze cât mai mult, îi regăsim pe toți în același spațiu la începutul poveștii, cu Hollanden jucând rolul de intermediar, tartor și creator răutăcios al dramei amoroase desfășurate în peisajul bucolic, arcadian al fundului de țară închipuit de Crane — cadrul clasic pentru povești de dragoste de secole, de la Visul unei nopți de vară de Shakespeare la Surâsul unei nopți de vară de Ingmar Bergman.
Hawker o vede deja pe domnișoara Fanhall în primele pagini ale cărții, dar habar n-are cine este. Când se întâlnește întâmplător cu Hollanden în dimineața primei sale zile de când e la țară, nu știe decât că i-a ieșit în cale o tânără față de care a simțit imediat o imensă atracție. Se întâmplase cu o zi în urmă, pe înserat, chiar după ce ajunsese în Fundul Țării. Coborând din tren, lovise din greșeală în cap cu șevaletul un băiețel (un avangust al stângăciei emoționale de care va da dovadă pe tot parcursul cărții și totodată un indiciu despre ocupația sa), apoi, în timp ce Hawker stătea pe peron și se uita după un căruțaș care să-l ducă la ferma părinților săi, domnișoara Fanhall (mătușa băiatului) se apropiase din spate și-l întrebase dacă știe care diligență merge spre Hemlock Inn.
Hawker se întoarse și văzu o tânără care se uita la el. Un val de uluire îi zburli părul, iar el își feri repede privirea, ca nu cumva tânăra să creadă că se uita la ea. Îi răspunse:
— Da, cum să nu, cred c-o pot găsi. În același timp, exclama în sinea lui: „Dar ce n-aș da s-o pictez! Ce privire — o, să mori! Acea… acea… distanță din ochii ei.“
Atracția față de acea distanță sugerează începutul unui lung chin, ca și cum Hawker ar fi unul dintre acei bărbați condamnați să vrea ce nu pot avea, înnodându-se maniacal în căutarea intangibilului, dar așa funcționează mintea artistului și cum ar putea rezista un asemenea bărbat unei femei care-i provoacă un val de uluire care-i zburlește părul din clipa când o zărește pentru prima oară?
Cum ferma e în aceeași direcție ca pensiunea, Hawker ajunge să împartă diligența cu domnișoara Fanhall și restul grupului ei, dar întâmplarea face ca locul lui să fie în fața celor doi copii, și nu în fața uluitoarei femei. Amintind de obstacolele și contorsiunile la care sunt supuși îndrăgostiții din „Viteza tinereții“, frustrarea lui Hawker se descarcă printr-un exercițiu absurd al sucirilor și răsucirilor abile, pentru că, deși ar vrea s-o privească în continuare pe domnișoara Fanhall, nu vrea s-o jignească părând prea îndrăzneț.
Hazardul făcea ca Hawker să n-o poată observa pe fata cu acea… acea… distanță în ochi fără să se aplece în față și să-și trădeze interesul pentru ea. Tânărul se fâțâia pe scaun, discret și necuviincios, și, în timp ce diligența se hurduca, zgâlțâindu-și pasagerii într-o parte și-n alta, reușea să întrezărească fugar câte un obraz, un braț sau un umăr.
Doar atât reușește să vadă — câteva bucăți din ea —, apoi trebuie să coboare la o răscruce și să meargă restul distanței pe jos, în timp ce diligența își continuă huruind drumul spre pensiune. În pofida interesului pe care i-l stârnise, Hawker nici măcar nu aflase cum o cheamă — și asta părea să fie tot.
După ce-l regăsește pe câinele Stanley și-și petrece noaptea la fermă, împreună cu părinții și cele două surori, Hawker se trezește devreme a doua zi, ca să picteze. Știe că „prietenul scriitor“ stă la pensiune, dar „n-avea speranțe să-l vadă pe Hollanden înainte de ora unsprezece, căci pentru Hollanden răsăritul și dimineața devreme nu erau altceva decât zvonuri“. Așa că Hawker trece la treabă, alegând să se instaleze „în fața unei miriști de un galben viu, unde copacii desenau umbre oliv“ pentru că e un pictor peisagist care cu siguranță lucrează în stilul impresioniștilor francezi și, deși încă se zbate să-și vândă tablourile, începe să fie cunoscut, atingând statutul unui tânăr talent promițător care pare să se afle în pragul unei recunoașteri mai ample — așa cum era și Crane în lunile dinainte de apariția romanului său despre război. Numai că, pe neașteptate, „un tânăr în flanelă albă se ivi în peisaj“. E una dintre puținele dăți când e pomenită îmbrăcămintea vreunui personaj, dar cât de evocatoare e azi acea flanelă albă pentru noi, trezind un noian de imagini din acea lume de sfârșit de secol când tinerii și tinerele care aveau să devină bunicii, străbunicii și stră-străbunicii noștri se plimbau în hainele lor albe de vară — un simbol al relaxării, al indolenței și al prosperității chiar și pentru cei care erau simpli conțopiști din clasa mijlocie sau făceau munci manuale. Tânărul în alb e Hollanden, desigur, iar când Hawker flutură pensula spre el în chip de „Salut, Hollie“ și-i spune să „iasă din armonia lui de culori“, Hollanden rânjește și se apropie agale de prietenul său, spunându-i cât de mult se bucură să-l vadă. După ce se uită în treacăt peste pânza cu „miriștea de un galben viu unde copacii desenau umbre oliv“ (Crane repetă cuvintele), Hollanden îl fixează brusc pe pictor și-l întreabă: „Auzi, Hawker, de ce nu te-nsori tu cu domnișoara Fanhall?“ Și cu aceste cuvinte romanul țâșnește de la linia de start și-și începe cursa nebună pe pistă.
Hawker ținea o pensulă în gură, dar și-o scoase repede și spuse:
— Să mă însor cu domnișoara Fanhall? Cine naiba e domnișoara Fanhall?
Hollanden își cuprinse genunchii cu ambele mâini și căută meditativ în depărtare.
— Oh, e o fată.
— Zău? făcu Hawker.
— Da. A venit aseară la pensiune alături de cumnată-sa și de un mic trib de Fanhalli mititei. Să tot fie vreo șase.
— Doi, spuse Hawker. Un băiat și o fată.
— Cum de… oh, înseamnă că ai călătorit cu ei. Normal. Ei, păi atunci ai văzut-o.
— Ea era? întrebă Hawker cu indiferență.
— Ea era? strigă indignat Hollanden. Ea era?
— Oh, făcu Hawker.
Hollanden căzu iar pe gânduri.
— Are o grămadă de bani, spuse el. Cu nemiluita. Și cred că e suficient de prostuță ca să-i placă ce lucrezi. Sunt niște inși putred de bogați, chiar dacă se poartă cu simplitate. Pentru tine ar fi un lucru bun. Bănuiesc — ba sunt sigur că ea e suficient de prostuță ca să-i placă ce lucrezi. Iar dacă n-ai fi chiar tont făcut grămadă…
— Oh, mai taci, Hollie, spuse pictorul.
Hollanden nu ar trebui confundat cu un pețitor. E un inventator, un instigator, un intrigant care-și improvizează din mers povestea și, în loc să-și îndemne cele două personaje să se îndrăgostească rapid, să dea fuga la altar și să trăiască fericite până la adânci bătrâneți, el vrea o poveste cât mai interesantă și mai dramatică, așa că impedimentele sunt la fel de prețioase pentru el ca și încurajările și, de fiecare dată când i se pare că povestea riscă să devină prea anostă, mai introduce un element picant — de pildă, exagerează calitățile unui potențial rival (Oglethorpe) ca să-l descurajeze pe Hawker sau o atrage pe Grace în conversații sâcâitoare, circulare, absurde, în care se preface că-l vorbește de rău pe Hawker ca s-o deruteze în privința intențiilor artistului. Hollanden e cel mai captivant personaj din carte, o combinație de Cupidon și bufon la curte înarmat cu o tolbă cu săgeți autoironice ascuțite, care se distrează în vacanța de vară punând la cale o diversiune care să-l distragă de la plictiseala tenisului, a picnicurilor și iar a tenisului: povestea unui bărbat care curtează fără să știe cum să curteze și a nefericirii care decurge din inepția lui, chiar dacă nu-i nici pe departe un caz disperat, din moment ce obiectul dorinței sale pare mai mult decât dispus să se lase cucerit. Hollanden face spectacol și, pentru că fiecare spectacol are nevoie de un public, Crane i-l oferă aducând cincisprezece femei mai în vârstă la Hemlock Inn (cincisprezece dintr-un total de patruzeci și doi de clienți), o ceată de spectatoare curioase pe care Hollanden i le descrie lui Hawker ca niște „cucoane de vârstă mijlocie, de o respectabilitate agresivă. Singurul motiv vizibil pentru care par să fi venit aici este să se afle undeva unde să vadă oameni și să fie nemulțumite de ei. Stau pe veranda aia într-un grup mare și măsoară caractere cu atâta gravitate, de zici că-s judecătoare în rai“. Femeile sunt un fel de cor grecesc modern, prezențe obscure, fără chip, plasate într-un cotlon îndepărtat al scenei pentru a comenta pe măsură ce se deapănă povestea protagoniștilor, implicându-se în idila dintre Hawker și Fanhall așa cum se implică cititorii în romanele despre ritualul curtării sau așa cum sunt subjugați telespectatorii de caruselul de intrigi principale, secundare și terțiare ale telenovelelor difuzate cinci zile pe săptămână. În cea de-a doua jumătate a cărții, când acțiunea se mută în oraș, femeile de pe verandă dispar, dar rolul lor în poveste e preluat de prietenii artiști ai lui Hawker, care urmăresc idila la fel de avid ca primele spectatoare și aproape că nu au alte subiecte de discuție. În afară de eroul și eroina principală, toate celelalte personaje ale poveștii au rolul de a urmări evenimentele și de a specula încotro se îndreaptă și cum se vor sfârși. Prins într-o lume de oglinzi ermetică, romanul este, în esență, despre așteptările pe care le avem atunci când citim povești și — încă o dată — ceea ce spune e chiar povestea poveștii.
Romanul avansează prin piste false, așteptări neîmplinite și salturi neașteptate de-o parte sau de alta a acțiunii principale. În scena de la început, în care Hollanden apare în peisaj și Hawker îl vede pentru prima oară, sugestia lui ca Hawker să se însoare cu domnișoara Fanhall e urmată de duelul verbal între cei doi bărbați, care se încheie la finalul capitolului cu Hawker acuzându-l pe Hollanden că e caraghios, la care Hollanden răspunde:
— Nu sunt caraghios.
— Ba da, Hollie, știi că ești.
Scriitorul flutură din mână exasperat.
— Iar tu ai venit cu ea în tren și în diligență.
— În tren n-am văzut-o, spuse Hawker.
— Oh, atunci ai văzut-o în diligență. Ha-ha, hoțomane. Ai stat așa în fața mea și m-ai mințit. Sări de unde stătea cocoțat și se lăsă greu pe umerii lui Hawker.
— Termină, spuse pictorul.
— Ah, hoțoman bătrân, m-ai mințit. M-ai mințit. Stai așa — pe viața mea, uite-o că vine.
Dar nu vine, cel puțin nu în text. Dăm pagina, cu certitudinea că o vom vedea pe domnișoara Fanhall apropiindu-se de ei, dar Crane ne oferă în schimb altceva. „Într-o zi“, începe cel de-al patrulea capitol, după care Hollanden îi povestește lui Hawker despre cele cincisprezece femei între două vârste care-și petrec zilele pe veranda pensiunii. E tipic pentru felul în care Crane procedează pe tot parcursul cărții — promite ceva, apoi își încalcă promisiunea și continuă pe altă linie de gândire, amenințându-ne că ne vom împiedica în numeroasele gropi pe care le lasă pe terenul narativ, iar din cauza acestui teren șubred, suntem mereu în dezechilibru și cu garda sus, nesiguri pe picioare și deci incapabili să anticipăm ce se va întâmpla, chiar dacă povestea pe care o citim e, în esență, una perfect convențională, un șir lung de desigur care se împletește sinuos în toate cele treizeci și trei de capitole cu discuții peste discuții peste alte discuții, până când cartea ajunge la finalul său neașteptat de ambiguu.