După asta, povestea degenerează într-o comedie neagră plină de ghinioane, frustrări și gafe grotești, o farsă tragică ce aduce o notă nouă în opera lui Crane și care până la ultima frază îl ține pe cititor suspendat între impulsul de a râde și o mirare oripilată în fața stupidității războiului — sau poate pur și simplu în fața stupidității vieții, pentru că la Crane, războiul e mereu o continuare a vieții (nu a politicii) cu alte mijloace.
Cu larma bătăliei răsunându-i în cap — ca „două degete diavolești îndesate în urechi“ —, în timp ce pământul se cutremură sub el la impactul obuzelor, Collins ajunge în cele din urmă aproape de casă. Dar când coboară în fântână unul dintre bidoane, apa urcă „încet […] cu un bolborosit „leneș“ și, pentru că acea „încetineală înnebunitoare“ îl expune unui risc chiar și mai mare, renunță la tentativa cu bidoanele și hotărăște să umple mai bine găleata, care e legată „de un lanț ruginit“, dar și de această dată are dificultăți și, pentru că găleata se izbește de pereții interiori ai puțului în timp ce o ridică, o parte din apă se varsă. Deja îngrozit de-a binelea, Collins o ia înapoi spre linia Companiei A, „așteptându-se la o lovitură care să-l zboare cât colo și să-l trântească la pământ. Avea să cadă așa cum îi văzuse pe alții căzând, cu viața părăsindu-i atât de iute, încât capetele li se întâlneau cu pământul înaintea genunchilor“. Fuge cât îl țin picioarele, târând după el găleata grea în timp ce traversează „cumplitul câmp […] ca un fermier alungat din staul de un taur“, dar înainte să ajungă la „steaua de neatins“ a Companiei A care se zărește în fața lui, dă peste ofițerul de artilerie care zace în iarbă, gemetele sale fiind înecate de „zgomotele de vijelie“ ale gloanțelor și exploziilor de obuze. Încordându-și toate forțele, ofițerul îi cere lui Collins o gură de apă, iar din acea clipă și până la sfârșitul poveștii, Crane concentrează un întreg univers de ghinioane într-o singură pagină:
— Nu pot, urlă el, un răspuns în care se citea pe deplin spaima lui tremurătoare. Își pierduse chipiul, iar părul îi era răvășit. După haine, ai fi zis că fusese tras de glezne și târât pe pământ. Continuă să fugă.
Capul ofițerului se lăsă în jos, iar cotul i se îndoi. Stătea în continuare cu un picior în scara de bronz, peste corpul calului său, pe când celălalt picior îi era prins sub animal.
Dar Collins se întoarse. Se repezi îndărăt. Se făcuse cenușiu la chip, iar în ochi i se citea numai groază.
— Ia aici! Ia aici!
Ofițerul părea beat. Avea brațul îndoit ca o crenguță. Capul îi atârna de parcă ar fi avut gâtul din răchită. Se făcuse una cu pământul, cu fața în jos.
Collins îl apucă de umăr.
— Na. Na aici de băut. Întoarce-te! Întoarce-te, omule, pentru numele lui Dumnezeu!
Collins îl trase de umăr pe ofițer, care-și răsuci corpul și căzu cu fața întoarsă spre locul unde viețuiau zgomotele de nedescris ale vârtejului de proiectile. Când se uită la Collins, pe buze i se ivi o urmă aproape insesizabilă de zâmbet. Oftă, un mic suspin simplu ca al unui copil.
Collins încerca să țină bine de găleată, dar pentru că-i tremurau mâinile, îl împroșcă pe muribund cu apă pe toată fața. Apoi trase găleata și o luă la fugă.
Regimentul îl întâmpină răcnind. Fețele negre de funingine se schimonoseau de râs.
Căpitanul refuză găleata cu o fluturare a mâinii.
— Dă-le băieților!
Cei doi tineri locotenenți simpatici și poznași fură primii care puseră mâna pe ea. Se jucară cu ea în felul lor. Când unul încerca să bea, celălalt îl lovea în glumă peste cot.
— Termină, Billie! O vărs din cauza ta, spuse unul dintre ei. Celălalt râse.
Brusc se auzi o înjurătură, apoi o bufnitură de lemn lovind pământul și un murmur uluit ridicându-se iute dintre oameni. Cei doi locotenenți se priveau dușmănos. Găleata zăcea goală pe pământ.
Crane nu comentează în niciun fel, dar plusul de ironie din ultima propoziție recheamă în minte începutul poveștii. Fred Collins aproape că înnebunește de sete. Își riscă viața ca să aducă niște apă, să-și potolească setea, dar chiar și după ce face rost de apă, evenimentele îi sunt potrivnice, iar el nu reușește să bea nici măcar o gură.
***
La jumătatea lui iunie, la scurt timp după ce a revenit la New York, Crane a primit în sfârșit un contract de la Appleton pentru Semnul roșu al curajului. A fost o înțelegere absolut inechitabilă, dar Crane era încă nou-venit în lumea editorială comercială și nu a obiectat în niciun fel. Un procent de zece la sută, drepturi de autor, plătibil o dată pe an — deși standardul era de două ori pe an —, dar n-avea să primească nici măcar un penny până când n-aveau să se acopere în totalitate costurile cu producția cărții. În afară de asta, nimic despre drepturile în străinătate, ceea ce însemna că Appleton putea încheia un contract cu o editură britanică, de pildă, iar Crane n-ar fi primit nimic. E posibil ca Crane să nu fi fost destul de informat ca să insiste, dar bănuiala mea e că și-a și pierdut interesul față de carte, care pare să-l fi stors, și, imediat ce a finalizat manuscrisul la New Orleans, a fost mai mult decât bucuros să se detașeze de el. În august, când Hitchcock i-a scris ca să-l anunțe că sosiseră șpalturile de la tipografie, Crane a răspuns printr-un scurt bilet de două fraze, în prima precizând adresa unde să-i fie trimise, iar în cea de-a doua, în mod uluitor, contrazicându-se și spunându-i lui Hitchcock: „De fapt, nu țin neapărat să văd șpalturile.“ E posibil ca până la urmă să fi făcut revizuirea, dar e prima oară când aud de un scriitor, indiferent că e tânăr sau bătrân, atât de puțin interesat să-și citească propria carte în șpalt. Deși scurt, romanul fusese o lungă trudă dureroasă pentru el, cu o mulțime de revizuiri, corecturi, ștersături și răzgândiri în privința variantei finale, iar după confruntarea exasperantă cu McClure și restul de contorsiuni necesare versiunii prescurtate și serializate publicate de Bacheller, era probabil sătul până-n gât de toată povestea și nu mai voia să se gândească la ea.
Tot în iunie, planurile vagi de a edita încă două cărți la Copeland and Day s-au dezumflat rapid pentru că Crane n-a găsit textele. Editorii săi din Boston se oferiseră să scoată Maggie într-o ediție corespunzătoare, dar, deși în jur de o mie de exemplare erau împrăștiate prin New York și în diferite puncte din nord, vest și sud, Crane n-a reușit să pună mâna pe niciunul, un exemplu elocvent al indiferenței cu care-și tratase în trecut propriile opere (uitate imediat ce fuseseră scrise), apoi, când a propus el editurii să publice în schimb opt dintre povestirile despre Sullivan County („povești grotești despre pădure, pe care le-am scris pe când eram deștept“), Lily, singura persoană căreia îi încredințase textele, nu i le-a trimis, fără îndoială pentru că fuseseră distruse de soțul ei într-una dintre crizele lui violente de gelozie.
La scurtă vreme după ce semnase contractul pentru Semnul roșu, Crane a plecat iar din New York într-una dintre excursiile lui de vară în Pike County. Pe 9 august i-a scris lui Hawkins:
Hoinăresc prin pădure în pantaloni de velur și mă simt excelent. Mă distrez de minune și în răstimpul ăsta îmi recapăt sănătatea. Mă simt excelent […]
În tabără sunt șase fete și mi-e cumplit de greu să mă gândesc limpede la orice alt subiect.
După ce s-a întors din pădure, lui Crane i s-a dat de înțeles că va fi angajat pe post de critic teatral pentru Philadelphia Press — o slujbă cu normă întreagă, cu un salariu adevărat pentru prima oară în viața lui —, iar pe 6 septembrie i-a scris iar lui Hawkins, de această dată din Philadelphia: „Dragă Willis, e critică de teatru, nu alte chestii. Am acceptat și m-apuc imediat de lucru.“ După patru zile, i-a scris din nou lui Hawkins ca să-i dea vestea dezamăgitoare că slujba nu se concretizase:
Dragă bătrâne, a fost un fâs. Sunt blocat aici, în Phila […] Un oraș drăguț. Dar am o mulțime de prieteni și 23 842 de invitații la cină, dintre care am acceptat două.
Press mă voia destul de tare, dar directorul comercial a zis brusc „nț“.
A rămas în Philadelphia încă o săptămână sau două (cel mai probabil la prietenul său Lawrence), unde și-a transformat „necazurile personale din Mexic“ în splendida „Totul sau nimic — cai“, prima dintre povestirile inspirate de experiențele de călătorie din perioada când a lucrat pentru Bacheller.
S-a întors la New York cândva după 20. Pe 27 septembrie, Appleton a cerut drepturile de publicare în America pentru Semnul roșu al curajului, ceea ce însemna că romanul fusese tipărit și urma să apară.
La începutul lui octombrie, Crane a renunțat la camera unde stătea și s-a mutat cu Post Wheeler în mansarda de pe West Twenty-third Street 165. Acel apartament a fost martorul mai multor nopți albe de pocher, ca și nenumăratelor vizite nocturne ale unor fete care ajungeau să doarmă în patul lui Crane, chiar și în nopțile în care el era ocupat să joace pocher în camera vecină.
Între timp, cartea lui începuse să circule prin țară și, în mai puțin de o lună, viața pe care o ducea de patru ani s-a sfârșit brusc și definitiv. Fără vreun avertisment și fără vreo clipă de respiro, pentru Crane a început o nouă viață.
23
Laudele n-au fost nici pe departe unanime, dar au fost mai mult decât suficiente ca să-i reducă la tăcere pe detractorii cărții și să transforme Semnul roșu al curajului în succes de critică și totodată comercial, cu încă două tiraje în 1895 și alte paisprezece în anul următor în Statele Unite. Reacția a fost la fel de puternică și în Anglia, poate chiar mai puternică, acolo apărând cea mai inteligentă și aprofundată cronică de pe ambele maluri ale Atlanticului (scrisă pentru New Review de George Wyndham, fost militar de carieră devenit critic literar), care susținea că romanul îi depășește atât pe Tolstoi, cât și pe Zola prin realismul cu care zugrăvește războiul și că „domnul Stephen Crane, autorul Semnului roșu al curajului, e un mare artist care are ceva nou de spus, deci și un nou mod de a o spune. Într-adevăr, tema sa e veche, dar temele vechi trecute prin prisma unei experiențe noi sunt plămada capodoperelor, iar cu Semnul roșu al curajului, domnul Crane plămădește cu siguranță o capodoperă“.
Crane trebuie să fi suferit însă o profundă dezamăgire când cel mai înfocat și influent dintre susținătorii săi americani a intervenit pe 26 octombrie cu o cronică ambivalentă pentru Harper’s Weekly: „[Stephen Crane] a încercat de această dată să ne ofere o relatare la prima mână a unei bătălii prin ochii unui tânăr voluntar în războiul civil, iar eu, unul, care nu am trăit personal experiența bătăliei, nu pot spune că reconstituirea e la fel de vie ca la alți autori.“ La fel ca la poeziile lui Crane, Howells pur și simplu n-a reușit să priceapă esența romanului, iar în nedumerirea — sau rezistența — lui, a respins spiritul cărții, chiar dacă în același timp continua să-și exprime încrederea în viitorul lui Crane și în „lucrurile și mai mărețe pe care le putem aștepta de la un talent proaspăt care lucrează la nivel înalt, încă nu foarte limpede, dar sârguincios“. În ciuda cronicii ambivalente, pe 1 ianuarie, Crane i-a scris lui Howells din Hartwood o scrisoare sinceră de apreciere, ca recunoaștere a „interesului pe care l-ați arătat muncii mele“ și pentru a profita de „ocazia Anului Nou pentru a vă mulțumi și a vă spune cât de des mă gândesc la viața dumneavoastră generoasă și binevoitoare“. O dovadă de recunoștință neștirbită din partea tânărului, la care bărbatul mai în vârstă a răspuns spre sfârșitul lunii:
Urările dumitale de Anul Nou m-au delectat și m-am bucurat pentru victoriile dumitale englezești. Mă bucur că ai cunoscut gloria de tânăr. Se pare că englezii, care de obicei habar n-au de artă, au mirosit de această dată ceva […] Cât despre mine, rămân fidel primei mele iubiri, Maggie. E mai bună decât toți Călăreții negri și Semnele roșii.
Mai ai multe creații înăuntrul dumitale și o viață lungă în care să le exprimi.
Mi-ar plăcea să-mi faci o vizită cândva.
Extrem de amabil, chiar dacă aruncă din nou săgeți spre poezii și Semnul roșu și, deși nu se știe exact cum a primit Crane cuvintele generoase, dar condescendente ale lui Howells, știm că, după ce a ezitat câteva luni, s-a hotărât să-i scrie celui pe care-l considera părintele său literar o dedicație expansivă pe un exemplar din Semnul roșu, după care nu și-a adunat niciodată curajul să i-l trimită.
Au existat și alte voci dezaprobatoare, cele mai neprietenoase răsunând din paginile mereu ostilei New York Tribune care, după ce desființase Călăreții negri, i-a mai aplicat o lovitură sub centură, numind romanul „un coșmar cromatic […] anost ca un marș funebru“. După care, în primăvara lui 1896, după ce succesul cărții fusese asigurat, a urmat inevitabilul val de antipatie dinspre generația mai în vârstă de cititori americani deranjați. Unul dintre aceștia, generalul Alexander C. McClurg (1832–1901), întâmplător patronul companiei care edita Dial, și-a exprimat indignarea în propria revistă numind romanul „o satiră virulentă la adresa soldaților și armatei americane. Eroul cărții […] total lipsit de scânteia simțămintelor patriotice sau măcar a ambiției militare s-a înrolat în armată din motive pe care cititorul nu le poate elucida“. Generalul nu se mulțumește cu atât, ci se plânge apoi de „totala lipsă de calitate literară“ a cărții și conchide că „din respect pentru poporul nostru, n-ar fi trebuit publicată în această țară“.
Totuși, asemenea atacuri au fost rare, iar majoritatea cronicilor au fost bune sau foarte bune, multe deosebit de calde în entuziasmul lor față de carte, iar altele părând scrise într-o stare de exaltare neînfrânată. Edward Marshall, într-un articol nesemnat pentru New York Press (13 octombrie): „Niciodată nu trebuie să ne grăbim să proclamăm un autor genial, dar […] Semnul roșu al curajului lasă să se întrevadă mult mai multă forță și originalitate decât poate cuprinde termenul de talent.“ New York Times (19 octombrie): „Emoțiile [soldatului Henry Fleming], excentricitățile gândirii sale, experiențele cu morții și muribunzii și calvarul nervos prin care trece sunt prezentate de domnul Crane cu o însuflețire și o forță originală aproape unice în literatura noastră.“ Sydney Brooks, într-un articol nesemnat pentru British Saturday Review (11 ianuarie 1896): „În momentele culminante ale bătăliei, domnul Crane e posedat de suflarea de foc a războiului ca o preoteasă pythiană de suflarea divinității și găsește o voce inspirată care atinge inima oricărui om.“