Țin minte perfect când a apărut Călăreții negri […] Cartea a fost publicată într-o formă fantezistă de doi tineri entuziaști și cu simț estetic, a căror editură, Copeland and Day, era o garanție a calității în literatură, o calitate de regulă cam ezoterică […] Vigoarea și pasiunea nemiloasă a celor câteva poezii ale lui Stephen Crane nu se potriveau deloc cu forma în care au fost prezentate publicului — cincizeci de exemplare speciale pe hârtie pergament și […] tirajul obișnuit [cinci sute de exemplare] cu coperte cartonate gri, ambele cu câte o orhidee neagră, stilizată, pe ele. Din motive de neînțeles, toată cartea e tipărită cu majuscule și, urmând un obicei nefericit în vogă la vremea respectivă, poeziile țâșnesc din partea de sus a paginii […] Nici că s-ar fi putut ticlui o metodă mai sigură de a masca sinceritatea creațiilor.
Sub influența mișcării Arts and Crafts și a unui val recent de mici edituri engleze care-și propuneau să publice cărți inovatoare în ediții elegante limitate, Copeland and Day a fost înființată în 1893 la Boston și și-a încetat activitatea după doar șase ani, dar în scurta ei viață, compania a lansat carierele mai multor tineri americani, a tipărit opere de autori englezi, irlandezi și scoțieni ca Stevenson, Yeats, Wilde și Elizabeth Barrett Browning și a publicat ediția americană a Yellow Book. Crane n-a contribuit aproape deloc la pregătirile estetice pentru propria sa intrare pe lista Copland and Day. L-a rugat pe prietenul său, artistul Fred Gordon, să deseneze orhideea neagră de pe ambele coperte, dar propunerea lui Gordon a fost respinsă și desenul refăcut de cineva din Boston. Cu toate astea, Crane a fost mulțumit de rezultatul final și n-a avut obiecții față de Formatul cu majuscule al poeziilor sale. Când designul cărții a fost atacat în presă, Crane și-a manifestat sprijinul entuziast printr-o scrisoare către Copeland and Day: „Văd că au luat la țintă marginile late, majusculele și tot restul, dar pentru mine e formidabil.“
Cât despre conținutul cărții, cronicile au fost amestecate, tinzând să oscileze între extremele dezgustului și admirației. New York Tribune încheie prima dintre diatribele sale veninoase împotriva lui Crane înfigând o țepușă de lemn în inima poeziilor: „Pentru inutilitatea și afectarea lor, cititorul imparțial le va considera niște mizerii.“ Altă cronică nesemnată apărută în Munsey’s Magazine spune despre Crane că „are scepticismul și cinismul unuia care nu știe, ci doar își imaginează, și nici urmă de nobila sensibilitate la sunete caracteristică poetului și muzicianului“, apoi se întreabă, pe un ton uimit, implorator: „Asta e poezie?“ Însă respectabilul Thomas Wentworth Higginson, comandantul primului regiment negru în Războiul Civil și coeditor al primei ediții a poeziilor lui Emily Dickinson apărută în 1890, i-a luat apărarea lui Crane în cronica sa din Nation, opinând că forța poeziilor stă într-o „seriozitate viguroasă și o privire proaspătă“. Harry Thurston Peck a mers și mai departe în revista pe care o edita, Bookman, numindu-l pe Crane „poet adevărat […] care stimulează gândirea pentru că el însuși gândește. Nu exagerăm spunând că micul volum semnat de el e cea mai notabilă contribuție la literatură pe care a zămislit-o acest an“.
Până la urmă a fost remiză, cele două tabere anulându-se reciproc, dar fascinația (și disprețul) inspirate de poeziile lui Crane nu s-au limitat la cronici și timp de mai multe luni după apariția cărții, în ziare și reviste au tot apărut parodii ale versurilor sale. Erau același tip de săgeți ironice cu care-l bombardaseră prietenii săi în timp ce scria poeziile, doar că tachinăria s-a transformat într-un sport desfășurat în vizorul publicului. Post Wheeler a botezat versurile glumețe „stephencranelete“ și numărul lor a atins aproape o sută — un număr record de parodii pentru orice poet american din secolul al XIX-lea. Un singur exemplu e de-ajuns. Iată textul lui Crane, prezent în numeroase antologii:
Am văzut un om năzuind către orizont;
Goneau și tot goneau.
Asta m-a tulburat;
L-am acostat pe om.
„E inutil“, i-am zis,
„N-ai să reușești…“
„Minți“, a strigat el
Și a luat-o la goană.57
Iată ce a apărut pe 11 august în Buffalo Press:
Am văzut un contor de gaze.
Gonea și tot gonea.
Asta m-a tulburat.
Fiindcă nimeni nu folosea gaze.
„E inutil“, am zis
„N-ai cum să măsori…“
„Minți!“ a strigat el.
Așa-i.
Și a continuat goana.
Cum Crane era Crane, a reușit să nu ia în seamă aceste atacuri pline de haz sau măcar să le țină la distanță prefăcându-se că le ignoră, dar asta nu înseamnă că nu era la curent cu parodiile sau că nu-l usturau, așa cum pare să indice această scrisoare trimisă lui Hilliard în ianuarie anul următor:
Singurul lucru care mă mulțumește profund la viața mea literară — așa scurtă și lipsită de glorie cum e — este acela că oamenii cu judecată mă consideră sincer. Când Maggie a fost tipărită pe hârtie, mi-a prilejuit prietenia cu Hamlin Garland și W.D. Howells și singurul lucru pentru care merită să trăiesc printre atâtea răutăți și batjocură e conștiința faptului că aceste prietenii n-au slăbit nicio clipă. Personal, îmi dau seama că munca mea nu face nici cât o ceapă degerată — întotdeauna o recunosc cu seninătate. Dar știu și că dau întotdeauna ce am mai bun, fără să-mi pese că sunt aclamat sau condamnat. Mi-am văzut de drum chiar și când toți umoriștii din țară m-au luat la țintă, iar acum, când mă iau la țintă doar 50% dintre umoriștii din țară, îmi văd în continuare de drum, pentru că înțeleg că omul se naște pe lume cu doi ochi numai ai lui și nu e deloc responsabil de propria-i onestitate. Ambiția mea supremă e să nu mă abat de la onestitatea mea. Există un egocentrism suprem în a discuta despre onestitate. Însă eu nu spun că sunt onest. Spun doar că sunt pe cât de onest îmi permite o mașinărie mentală slabă. Acest scop în viață mi se pare a fi singurul lucru care contează. Cu siguranță nimeni nu reușește să-l atingă, dar e ceva în această nereușită.
Nu e responsabil. La prima vedere, o afirmație de neînțeles — indicând că o persoană nu răspunde de propriul comportament —, dar de fapt (după părerea mea) e vorba despre un imperativ moral înnăscut de a trăi cât mai onest posibil, o însușire cu care doar unii oameni, printre care el însuși, sunt înzestrați. Știm despre Crane că i se întâmpla să se clatine, dar și că, indiferent dacă era „aclamat sau condamnat“, rămânea ferm pe poziții, nelăsând aclamațiile elogioase să-i umfle egoul cu otrava preamăririi de sine, dar nici huiduielile care-l condamnau să-i zdrobească spiritul. Și-a văzut pur și simplu de drum privind înainte, până când, cinci ani mai târziu, moartea l-a oprit.
22
În timp ce se readapta la New York, Crane a intrat într-o perioadă mai aridă în care randamentul i-a scăzut temporar, cel puțin în comparație cu ritmul frenetic pe care-l menținuse tot anul 1894. Fără îndoială că era epuizat, atât fizic, cât și psihic, dar în ceea ce privește munca lui, această perioadă a reprezentat mai puțin o criză sau o prăbușire, și mai mult un răgaz pentru a se regrupa — era un tânăr scriitor ajuns la răspântie, care nu prea știa încotro s-o apuce. După ce s-a întors, articolele lui despre Mexic au început să apară într-o mulțime de ziare din toată țara, dar Crane n-a mai lucrat ca ziarist, ceea ce înseamnă, probabil, că buzunarele îi erau mai puțin goale decât de obicei. Acea primăvară a fost importantă totuși, pentru că, deși n-au rămas prea multe de pe urma ei, sunt luni care marchează începutul unei orientări treptate spre povestire ca mediul cel mai bine adaptat înclinațiilor și caracterului său de scriitor. Până atunci nu făcuse decât să-și încerce mâna cu povestirile, dar încetul cu încetul, a ajuns să le ia în serios și în scurt timp au devenit sufletul și substanța operei sale.
Încă sub vraja Semnului roșu al curajului, a scris în acea primăvară două povestiri, ambele plasate în Războiul Civil, așa cum vraja lui Maggie îi inspirase „Povestirile despre un copilaș“ în siajul ei luminos. Prima, „O mânecă gri“, e un fel de încropeală. Într-adevăr, bine scrisă, dar dacă ne gândim la subiectul povestirii — un soldat nordist și o tânără din Sud încep să se îndrăgostească, sugerând și alte întâmplări romantice după terminarea războiului —, e probabil cel mai sentimental și convențional text de ficțiune pe care l-a scris vreodată Crane, ceea ce ar putea însemna, la urma urmei, că i se cam goliseră buzunarele. Știm că Crane s-a zbătut din răsputeri s-o termine, poate pentru că era epuizat fizic și psihic, poate pentru că povestea nu-l convingea nici pe el sau poate din ambele motive. Când a ajuns la sfârșitul primei părți, i-a spus colegului său de cameră, Greene: „Ned, nu mai am ce scrie, mi s-a golit mintea. Nu mai pot scrie. Nu cred c-o să mai scriu vreodată. Gata.“ La începutul anului următor, după ce povestirea fusese cumpărată de Bacheller, Crane i-a trimis versiunea tipărită lui Nellie Crouse, avertizând-o însă dinainte: „Nu e în niciun fel o poveste bună.“ Când ea i-a răspuns în scris că-i plăcuse, el i-a replicat: „E bine că-ți place «O mânecă gri». Sigur, sunt doi idioți. Dar e ceva fermecător în nădejdea copilărească pe care și-o pun unul în altul. Asta-i tot ce am avut de gând să spun.“
Cea de-a doua povestire însă, „Un mister al eroismului“, reprezintă un progres uimitor. E ca și cum Crane ar fi descoperit întâmplător o cheie pe care a potrivit-o în încuietoarea concepută inconștient pentru ea și o ușă s-a deschis larg, dezvăluindu-i un nou mod de a gândi narațiunea, ceea ce echivalează efectiv cu a descoperi un nou mod de a respira. În definitiv, plămânii îi erau compromiși, iar rigorile maratoanelor îi solicitaseră exagerat de mult corpul. Sprintul era mai în ton cu impulsurile sale de scriitor (lapidare, episodice, iuți), creând un ritm al respirației care i-a permis să-și dezlănțuie cu toată forța energiile spirituale și somatice, iar din acel moment a dat cele mai bune creații ale sale în câteva reprize de sprint: cursa de cincizeci de metri (sub zece pagini), cursa de o sută de metri (între zece și douăzeci de pagini), cursa de două sute de metri (între douăzeci și patruzeci de pagini) și cursa ceva mai lungă, de patru sute de metri (între patruzeci și șaizeci de pagini), care i-a reușit doar de două ori — cu „Amintiri din război“, de patruzeci și două de pagini, și cu Monstrul, de cincizeci și șapte de pagini.
Din unele puncte de vedere, „Un mister al eroismului“ poate fi privită ca versiunea de nouă pagini a Semnului roșu al curajului. Are un subtitlu asemănător cu cel folosit de Crane pentru roman, Un detaliu dintr-o bătălie americană (la o aruncătură de băț de Un episod din Războiul Civil american), și folosește din nou câțiva dintre tropii utilizați anterior cu același efect, ca de pildă descrierea companiei ca „o formă lungă, animală“ care-și ațintește cei „patru sute de ochi“ asupra protagonistului, Fred Collins, sau ca atunci când „mica luncă plăcută“ unde are loc ciocnirea se transformă în „obiectul dușmăniei roșii a obuzelor“. Dar cel mai important — urmând exemplul romanului —, acțiunea se desfășoară aproape exclusiv pe câmpul de luptă, în toiul unor încleștări grele.
Și totuși, în multe alte feluri, povestirea diferă substanțial de roman. În primul rând, limbajul e mai plat și mai concis, mai propulsiv și în același timp mai reținut, iar numărul de elemente fiind și mai redus, fiecare se reliefează mai intens în contrast cu măcelul din fundal, alternând ca într-o fugă compusă cu multă tensiune. Un lucru care devine extrem de clar privind retrospectiv — dar doar privind retrospectiv — este abilitatea cu care Crane introduce în poveste personajul principal, care apare inițial într-un fel atât de pasager și neprevăzut, încât pare lipsit de importanță, dar încetul cu încetul, după ce în focul bătăliei, în primele trei pagini și jumătate, e pomenit de câteva ori, apoi uitat, trece în scurt timp în prim-plan, astfel încât un actor care nu făcuse decât să traverseze cadrul devine în actul al doilea star al showului. În Semnul roșu, Henry Fleming își face debutul chiar la începutul primului capitol și din acel moment domină acțiunea ulterioară, pe când în textul mai scurt, Crane nu se grăbește să ne facă părtași la secretul lui, iar prin această tactică neașteptată de amânare, reușește să ne convingă că personajul său principal e un nimeni, anonimul chintesențial, acesta fiind tâlcul principal al poveștii, niciodată anunțat ca atare, dar limpede pentru oricine — privind retrospectiv.
Lui Fred Collins îi e sete. În cel de-al doilea paragraf, în timp ce obuzele explodează în jurul lui, îl auzim spunând: „Mii de tunete, ce n-aș da să beau ceva. N-o fi nițică apă pe-aici?“, iar după aceste două fraze, Collins se evaporă din scenă, în timp ce larma și haosul continuă dezlănțuite. O casă din luncă, aflată chiar în fața Companiei A, e „spulberată […] în bucățele“, în pădure se aude hărmălaie de lupte cu „salve bubuitoare de infanterie“, soldații sunt împușcați, răniți, doborâți la pământ, uciși, iar un locotenent călare rănit își ține „cu grijă brațul drept cu mâna stângă […] ca și cum brațul i-ar fi cu desăvârșire străin, aparținând altuia“. După două pagini de lupte infernale, Collins reapare brusc: „Câțiva camarazi îl luară peste picior pe Collins pentru setea lui. «Ei, dacă-ți arde așa buza după apă, de ce nu te duci să-ți iei?»“ Collins răspunde: „Păi, mă duc acuma dacă nu ți-o tăcea fleanca aia“, apoi dispare iarăși prompt din text. Se scurge încă o pagină, timp în care locotenentul călare rănit e lovit iar când intră cu calul pe pajiște și poate fi văzut acum „zăcând cu fața în jos, cu un picior prins în scară, peste trupul calului său mort“. În acel moment, acțiunea poveștii trece în sfârșit la Collins — mai întâi prins într-o ceartă cu camarazii săi, care continuă să-l tachineze că n-are curajul să-și riște viața și să plece după apă; apoi apropiindu-se de superiorii săi (un căpitan și un colonel) și cerând permisiunea „să adu’ niște apă de la puțu’ de colo“. Ofițerii încearcă să-l descurajeze, știind cât de periculos ar fi să încerce așa ceva, dar Collins e de neclintit, iar când în sfârșit cedează rugăminții sale, tot nu le e clar dacă el vrea sau nu să se ducă, ceea ce nici Collins nu mai știe în acel moment, pentru că a realizat între timp că habar n-are de ce ținuse să se lanseze în acea misiune absurdă. Când se pregătește să plece, colonelul îi strigă: „Ia și niște bidoane de-ale băieților cu tine și să vii repejor.“
Collins își începe deci călătoria tensionată și absurdă spre puțul aflat lângă casa distrusă din luncă, îndreptându-se direct spre punctul cel mai intens al focului de artilerie cu șase bidoane atârnându-i pe umeri și zăngănind în timp ce se lovesc de el. Unul dintre camarazii săi comentează: „Să fiu eu al naibii dac-am mai văzut așa ceva, domnu’. N-am crezut că Fred Collins are sânge-n el pentru așa o treabă.“
În acel moment, punctul de interes al narațiunii se mută în interior, iar în timp ce Collins înaintează năuc spre obiectivul său, începe să se gândească la subiectul anunțat de titlul povestirii, același subiect care-l torturase pe tânărul din Semnul roșu al curajului, dar aici e tratat dintr-o perspectivă emoțională cu totul diferită, pentru că în afară de faptul că sunt amândoi soldați, Fred Collins și Henry Fleming n-au nimic în comun.
I se părea nefiresc de straniu că îngăduise minții sale să-i împingă trupul într-o asemenea situație. Despre care știa că ar fi putut trece drept grozavă, în dramatismul ei.
Și totuși, singurul lucru de care era pe deplin conștient era propria sa buimăceală. Își simțea mintea încețoșată bâjbâind după forma și culoarea acestui incident.
Totodată, se întreba de ce agonia spaimei nu-i sfâșie judecata ca un cuțit. Era nedumerit pentru că simțul comun afirmase sus și tare timp de secole că omul ar trebui să se teamă de unele lucruri și că toți cei care nu simt acea frică sunt fenomene, eroi.
Așadar, era un erou. Îl cuprinse o dezamăgire care ne-ar cuprinde pe toți dacă am descoperi că suntem la rândul nostru capabili de acele fapte pe care le admirăm mai mult în istorie și legende. Iată deci un erou. Până la urmă, eroii nu sunt mare lucru.
Nu, nu putea fi adevărat. Nu era un erou. Eroii trăiau fără rușine, iar el unul ținea minte că împrumutase cincisprezece dolari de la un prieten și promisese că avea să-i înapoieze a doua zi, apoi îl ocolise pe acel prieten zece luni. Acasă, când maică-sa îl trezea pentru muncile de dimineață la fermă, se comportase adesea ursuz, copilăros, diabolic, iar maică-sa murise în timp ce el era la război.
Înțelegea că în acea chestiune a puțului, a bidoanelor, a obuzelor era un intrus pe tărâmul faptelor bune.