În Ciudad de México: „Toreadorii […] se mișcă mândri, siguri pe ei, cu o splendidă stăpânire de sine. Lumea întoarce capul să-i vadă. Pe chipuri li se citește ceva rece, sinistru, necruțător. E și o poveste acolo, o poveste despre focul acțiunii, despre pericol, despre eliberare. Știi, știi chiar fără să ți se spună că ai în față un călău, un fel de ucigaș moral.“
La Canalul Viga: „De după colțul zidului verde apăru deodată Popocatepetl înălțându-se spre cer, un con uriaș într-o nuanță de crem sub sclipirea soarelui. Iar ceva mai departe se ivi Iztaccihuatl, femeia albă cu o formă ciudată, mai degrabă de cămilă decât de femeie, cu piscul tulburat de nori. O câmpie de un verde aprins se întindea spre ele.“
În Ciudad de México: „Burro54, care se naște și moare în robie, generație după generație, cu picioarele lui șubrede, spinarea care-l doare și fețișoara lui caraghioasă, nu judecă deloc. Cară cât de mult poate, iar când nu mai poate căra, cade la pământ.“
Despre bani și prețuri: „Dacă un tânăr funcționar mexican care câștigă, de pildă, un salariu de șaizeci de dolari pe lună, dar care are totuși o părere strălucită despre sine, lucru la care tinerii funcționari sunt predispuși — dacă acest tânăr funcționar vrea să-și cumpere un costum de haine pe măsura părerii sale, va trebui să cheltuiască pentru asta mai mult decât leafa pe o lună […] În Mexic, tinerii funcționari nu devin cine știe ce filfizoni.“
Despre băutura națională, pulque: „Parc-ar fi lapte verde. De obicei nu ne e dat să vedem lapte verde, dar dacă ne putem imagina niște verde de Paris amestecat într-un pahar de smântână, ne putem face o idee despre cum arată pulque. Și are un gust — așa un gust — de cine știe ce licoare oribilă pe bază de drojdie. Sau poate vreo nenorocire din ouă. Atunci îți dai seama că educația e totul, exact cum spun filosofii, și că toți am mânca sendvișuri făcute din preșuri de la intrare, dacă altele ar fi împrejurările.“
Aceste extrase din cele nouă articole trimise lui Bacheller ne dau o idee despre esența lor, despre tonul ca de ghid de călătorie pentru care a optat Crane. Nu au prea multă substanță, fiind mai mult exerciții de stil, marcate de vârfuri ocazionale de umor și de talentul irepresibil al lui Crane pentru imagini surprinzătoare (sendvișuri făcute din preșuri de la intrare), dar toate abordează Mexicul din afară și rareori încearcă să treacă dincolo de suprafața spectacolului vizual care se desfășoară în jurul lui. Notele de călătorie ale unui turist amețit — ca să-i ajute pe alți americani să se pregătească pentru propriile lor aventuri amețite în „sudul enigmatic“. Toate cele nouă articole au fost tipărite de agenție în mai multe publicații, dar cel mai important text pe care Crane l-a scris în Mexic, singurul important, a fost un mic eseu care a rămas nepublicat mai bine de jumătate de secol și a văzut lumina tiparului abia în 1967, fix în mijlocul Războiului din Vietnam. Fără titlu și nefolosit de Bacheller din motive niciodată explicate (poate Crane n-a catadicsit să-l trimită, poate că a fost respins pentru că era prea provocator), el e azi cunoscut sub două titluri diferite, „În primul rând“ (după cuvintele cu care începe eseul) și „Clasele inferioare mexicane“ (cum a apărut în ediția Library of America din 1984). Având doar trei pagini și un sfert, e una dintre cele mai incisive creații de nonficțiune ale lui Crane, un efort intim, scotocitor, absolut sincer de a da piept cu misterele culturii și ale societății și cu soarta celor născuți într-un anume complex de împrejurări sau altul — un pas crucial pentru Crane în permanenta sa căutare a unei poziții filosofice.
În primul rând, în ochii unui străin, ocupațiile popoarelor necunoscute par minore și neînsemnate. O minte obișnuită nu înțelege absolut deloc noua perspectivă și crede că e anormal de stupid că un individ sau altul se poate mulțumi să care baloți sau să stea și să cugete la soare toată viața în această țară îndepărtată. Vizitatorul simte dispreț. Se umflă în pene cu propria-i experiență geografică. „Ce viață inutilă duc acești oameni“, observă el, „și ce ignoranță incredibilă, să nu-și dea seama de inutilitatea lor“. E aroganța omului care încă nu s-a descifrat pe sine și nu și-a descoperit propria inutilitate.
Și totuși, chiar e nevoie de înțelepciune ca să vezi o femeie maronie îmbrăcată în rochie, care stă ghemuită și indiferentă în ușa unei colibe joase din chirpici în timp ce un copilaș gol, maroniu stă lungit pe burtă în praful drumului — e nevoie de înțelepciune ca să vezi acest lucru, să-l vezi de un milion de ori și totuși să spui: „Da, e un lucru important pentru ansamblul naturii. E parte din economia ei. N-ar fi fost bine să nu existe.“
S-ar putea susține — dacă cineva ar avea îndrăzneala — că literatura cea mai lipsită de valoare din lume e cea scrisă de oameni de-o nație despre oameni de altă nație.
Dintr-o singură lovitură nimicitoare, Crane demolează tot ceea ce gândise și scrisese despre Mexic până-n acel moment, înțelege că, de fapt, nu înțelege nimic despre acel loc și că, în ciuda enormelor diferențe materiale dintre el și indienii săraci pe care i-a studiat, nu-și poate asuma să-i privească de sus, de pe o poziție de superioritate morală sau culturală. Să spui despre viața altuia că e inutilă înseamnă să nu ai sentimentul propriei insignifianțe în ansamblul lucrurilor, să nu înțelegi cine ești. Lăsați prejudecățile, ne spune el, nu judecați un străin după normele și măsurile societății voastre, dar, mai ales, nu vă bazați pe primele impresii ca garanții ale adevărului, pentru că însuși Crane recunoaște: „La început mi s-a părut cu totul extraordinar că indienii din clasele de jos din această țară insistă totuși să existe. Păreau să trăiască într-o mizerie și într-o ignoranță absolută, așa că moartea — indiferent ce ar însemna ea — trece drept o eliberare, o bucurie.“
E o afirmație extremă, bizară chiar, atât de rece și de tulburătoare, încât aproape că frizează indecența, dar curând devine clar că îmbrățișarea bucuroasă a morții pe care Crane și-o imaginează pentru acești țărani obidiți nu e decât un artificiu retoric. Crane construiește o demonstrație, iar în următorul paragraf își îndreaptă atenția asupra unei forme de sărăcie mai familiare, cea din mahalalele New Yorkului:
Oamenii din mahalalele propriilor noastre orașe ne umplu de admirație. Acea imensă oaste, cu nenumăratele ei fețe neabătut de cinice, acea imensă oaste condamnată veșnic, în tăcere, la înfrângere, ne inspiră teamă. Ciulim urechile așteptând primul tunet al revoltei, momentul în care această liniște va fi curmată de vuietul războiului […]
Ei devin tot mai capabili de a-și defini condiția și acest plus de cunoaștere se trădează prin adâncirea acelor linii sălbatice, disprețuitoare, care se întind de la nări până la colțurile gurii. E foarte tulburător să observi această înțelegere tot mai bună a situației.
Crane se referă la teama, răspândită la jumătatea anilor 1890, că America era în pragul unui război al claselor. Panica intrase în cel de-al treilea an de zbatere economică și dezintegrare socială, iar șomerii din cartierele mizere deveneau tot mai conștienți de forțele care li se ridicau împotrivă și chiar și mai conștienți de cauzele suferinței lor și, deși Crane nu exclude ca și clasele inferioare mexicane să fi ajuns la o conștientizare similară, „nu există dovezi vizibile ale acestui lucru“, așa că trage concluzia că nu sunt stăpânite de „furia disperată modernă față de accidentul nașterii lor“, pentru că, deși „indianul își poate închipui că e rege […] nu pare să considere cu adevărat nedrept că nu s-a născut rege, așa cum nu consideră nedrept că nu s-a născut girafă“. Apoi, spre sfârșitul primei părți a argumentației sale, Crane sugerează că diferența dintre cele două forme de sărăcie e în mare parte o chestiune de cunoaștere contra ignoranță: „El [mexicanul sărac] nu are destulă informație ca să fie nemulțumit de propria-i condiție. Și nimeni nu caută să i-o ofere. Se naște, muncește, se închină, moare, totul cu mai puțin decât prețul unui câine Newfoundland cu pedigri, și cine îndrăznește să-l lumineze?“
A doua secțiune a eseului lasă la o parte masele americane furioase și tot mai militante, introducând alt tip de comparație:
Omul are libertatea de a fi virtuos aproape indiferent de poziția lui în viață. Virtutea bogatului nu e superioară virtuții săracului, așa că nu putem spune că bogații ar fi avantajați din acest punct de vedere. Acești indieni sunt de departe clasa cea mai năpăstuită de sărăcie pe care am întâlnit-o, dar în niciun caz cea mai decăzută moralmente. Dimpotrivă, strict ca practică religioasă, e una dintre cele mai elevate. Sunt excesiv de pioși, slujind cu o credință oarbă foarte apreciată de teoreticieni.
Dar, din punctul meu de vedere, asta nu e o măsură. Eu măsor moralitatea după dovezile de pace și mulțumire pe care le observ pe chipurile obișnuite.
Fețele liniștite ale mexicanilor săraci, în contrast cu „liniile sălbatice și disprețuitoare“ de pe fețele americanilor săraci, precum și marca virtuții, care e dincolo de clasă și-i transcende pe bogați și săraci deopotrivă, plasându-i pe picior de egalitate. Chiar și aici, în probabil cel mai abstract și mai speculativ dintre textele lui Crane, scrisul e atât de important pentru el, încât face pasul neobișnuit de a folosi persoana întâi, continuând chiar și în acest articol cvasiteoretic să-și bazeze gândurile pe ceea ce este observabil, tactil, directețea lumii invadându-i mintea prin zumzetul electric al simțurilor, așa că ne oferă chipuri, expresiile pe care le-a observat pe fețele oamenilor ca dovezi în sprijinul concluziilor sale despre virtute, moralitate și profunzimea convingerilor religioase. Nu e nici pe departe o abordare științifică, dar, la urma urmei, Crane n-a fost om de știință, ci scriitor, iar această scriere iese în evidență nu neapărat prin logica imbatabilă a ideilor, ci mai ales prin ce ne spune despre felul cum gândea Crane în acel moment al călătoriei sale — călătoria nu doar prin Mexic, ci prin viață.
În următorul paragraf atinge punctul central al eseului:
Dacă un om e lipsit de șansa corectă de a fi virtuos, dacă mediul îi înăbușă aspirațiile morale, aș spune că are un temei important să se plângă și să se revolte contra societății. Bineînțeles că martiriul e mereu posibil, totuși nu vrem să fim martiri. Preferăm să fim tratați drept, ca să nu fie nevoie de martiriu.
Sunt multe de explorat în aceste fraze. Pe de altă parte, Crane prezintă un fel de declarație a convingerilor sale politice — condițiile în care o persoană are dreptul să se revolte contra societății — și totuși, atunci când aduce în discuție conceptele de dreptate și șanse corecte (ceea ce numim acum șanse egale), nu e preocupat atât de progresul economic sau social, cât mai ales de aspirațiile morale ale unui individ, cu alte cuvinte, de calitatea sufletului unui om și de șansele sau de lipsa lor de a duce o viață virtuoasă. Moralitatea nu ține doar de comportamentul individual al unei persoane, ci de felul în care interacționăm unii cu alții, e produsul terenului spiritual pe care se fundamentează o societate, iar dacă potențialul nostru interior de a duce o viață virtuoasă, morală e împiedicat de mediu, avem dreptul să contestăm starea de fapt și să încercăm să schimbăm lumea din jur. Următorul pas logic în acest raționament ar fi examinarea modurilor în care o societate nedreaptă poate fi îndreptată fără a produce un munte de martiri, dar Crane nu-l urmează. Se oprește în pragul a ceea ce am putea numi sfera politicului — a celor mai mulți de unu — și rămâne la unu, la individ, în acest caz, la el însuși, un tânăr american departe de casă, care privește lumea dintr-o perspectivă nouă.
„Sunt de părere că sărăcia în sine nu e o cauză“, scrie el în următorul paragraf, comparându-și situația cu cea a bogaților, pentru că în ciuda sărăciei în care trăise în ultimii ani, înțelege că primise la rândul lui șanse corecte și nu fusese înăbușit de mediu, așa că nu e mai dezavantajat decât bogații. „Ei nu primesc șanse mai mari“, continuă el. „Ei pot oferi mai mult, își pot refuza mai multe cantitativ, dar nu relativ. Cu toții putem da tot ce avem, așa că iată-mă egalul lor.“
Eseul se încheie astfel:
Și totuși, nu cred că ei sunt capabili de sacrificiile care pentru mine sunt posibile. Așa că nu-i invidiez defel. Departe de a avea vreun dinte împotriva lor, cred mai degrabă că vor avea de înfruntat în cele din urmă o criză care pe mine, datorită șanselor mele, m-ar putea ocoli cu totul. La drept vorbind, nu văd să aibă vreun avantaj important față de mine pe care să-l pot percepe.
Din aceste motive refuz să emit vreo judecată la adresa claselor inferioare din Mexic. Refuz chiar și să le privesc cu milă. E adevărat că mulți dorm noaptea înghesuiți pe praguri și-și petrec zilele ghemuiți pe caldarâm. E adevărat că umblă mai mult dezbrăcați. Multe astfel de lucruri sunt adevărate și totuși chipurile lor emană mereu o anume blândețe, o anume lipsă de suferință, o credință senină. Simt superioritatea mulțumirii lor.
Cu greu i-am putea imputa lui Crane că n-a prezis Revoluția Mexicană din 1910, ca și uriașa revoltă țărănească din Morelos condusă de Emiliano Zapata. Dac-am face asta, i-am putea imputa și că n-a prezis cutremurul din 1906 din San Francisco sau prăbușirea bursei din 1929. Contează însă că e în continuă evoluție, iar cele două texte bune pe care a reușit să le scrie în acea călătorie, „Lupta pe viață și pe moarte din Nebraska“ la început și „Clasele inferioare mexicane“ la sfârșit, sunt importante pietre de hotar în dezvoltarea lui, încă doi pași pe drumul spre ideile care aveau să dea probabil cele mai grozave și mai memorabile dintre poveștile sale, „Barca de salvare“, Monstrul și „Hotelul albastru“.
***
Și încă o întâmplare. Deși nu se poate confirma cu certitudine absolută, există suficiente dovezi convingătoare care să ateste că, la un moment dat în timpul săptămânilor petrecute în Mexic, Crane a avut o întâlnire înspăimântătoare, care era să-l coste viața, cu o bandă de răufăcători, undeva într-o regiune rurală — o aventură cu sufletul la gură care a însemnat pericol, evadare și o urmărire pe cai demnă de cel mai palpitant film cu cowboy, totul descris în povestirea „Totul sau nimic — cai“, intitulată după un termen din jocurile de noroc care înseamnă a miza totul sau nimic pe o aruncare a zarurilor.
Dintr-o scrisoare către Hawkins din septembrie 1895: „Mă ocup în sfârșit de peripețiile mele în Mexic.“ Dintr-o scrisoare pe care una dintre nepoatele lui Crane i-o trimite în 1948 lui Schoberlin: „Am auzit despre călătoria în Mexic și l-am auzit vorbind despre duritatea bandiților.“ Dar cele mai convingătoare sunt aceste fraze din memoriile lui Linson despre întoarcerea lui Crane la New York:
La fel de subit cum a plecat […] s-a și întors. Într-o seară, eram singur. Am auzit bătăi în ușă și m-am pomenit față-n față cu Steve. În seara aceea nu i-a mai tăcut gura. O dată-n viața lui i s-a dezlegat limba. Numai că am uitat totul, în afară de o poveste despre o noapte nebună de incertitudini alarmante, o urmărire cu niște bandiți și o goană sinistră, încheiată surprinzător și aproape amuzant în brațele unei companii de Rurales55 care cerceta dealurile în zori.
Intriga din „Totul sau nimic — cai“ urmărește îndeaproape relatarea verbală a incidentului așa cum o știm de la Crane. Un călător american pe nume Richardson, însoțit de ghidul său mexican José, străbate zona de câmpie. Noaptea se adăpostesc în camera din spate a unei cârciumi din chirpici, separată de încăperea principală printr-o pătură subțire. Cei doi adorm, dar în scurt timp sunt treziți de niște indivizi gălăgioși (bandiții), pe care-i aud plănuind să-l omoare pe Richardson și să-i fure banii, pistolul, șaua și pintenii. Cineva dă la o parte pătura și în cameră intră „un mexican gras, cu fața rotundă“, urmat de alți cinci sau șase bărbați. Richardson, care stă cu mâna încleștată pe revolver pe sub pătură, e îngrozit, înlemnit de teamă, „cu genunchii moi ca pâinea“. Iraționalitatea reacției sale e cel mai convingător aspect al scenei și sugerează că Crane și-ar fi putut într-adevăr aminti de propria sa reacție din acel moment: „Americanul nu se mișca. Se holba la mexicanul gras cu o privire ciudat de fixă, nici temătoare, nici curajoasă, o privire imposibil de interpretat. Pur și simplu se holba.“ Pentru că nu „țipă și nu pălește, nici n-o ia la fugă și nu imploră milă“, mexicanii trag concluzia că ori e un excelent luptător, ori e idiot, așa că ezită să acționeze, dar când își îndreaptă făclia spre altă parte a camerei și-l descoperă pe José, se năpustesc asupra lui și-l bat măr. Și totuși, Richardson tot nu se mișcă, stă cu mâna încleștată pe revolver sub pătură și continuă să se holbeze la ei inexpresiv. În toiul acestei înfruntări, câteva femei intră râzând în camera principală a birtului și, lăsând neterminată treaba de a-l omorî pe Richardson, grăsanul și ceilalți pleacă să țopăie cu „fetele“. Richardson și José profită de această întrerupere ca să se strecoare afară, să încalece pe cai (de care aminteam la pagina 38) și să pornească la galop în lumina zorilor care tocmai se ivesc, urmăriți apoi de „o ceată turbată de vreo cincizeci de călăreți beți“, dar înainte ca ceata să-i prindă, Richardson și José dau peste „un detașament de Rurales, acele trupe de elită ale armatei mexicane care patrulează preria cu atâta zel“, și sunt salvați.
E posibil ca lui Crane să i se fi întâmplat așa ceva? E foarte probabil, iar dacă i s-a întâmplat, avem toate motivele să credem că a fost încă un moment decisiv în viața lui: dovada că a avut curajul să nu intre în panică, să nu se smiorcăie sau să ceară îndurare atunci când a privit moartea în ochi.
A pornit înapoi spre New York pe 15 mai, ducând cu el lucrurile pe care le adunase în cele patru luni de călătorie: un pistol, un șal mexican, diverse piese de harnașament și un săculeț cu o duzină de pietre colorate cumpărate de la un vânzător ambulant din Ciudad de México, crezând că erau opale, când de fapt erau doar niște nimicuri strălucitoare. A oferit pietrele prietenilor și a păstrat restul de obiecte, ba chiar a făcut efortul de a-și transporta colecția peste ocean în 1897, când s-a mutat în Anglia, unde le-a păstrat la vedere cât a mai trăit ca pe niște amintiri dragi. Talismane.
21
Călăreții negri a apărut pe 1 mai, iar la mijlocul lunii, când Crane s-a întors la New York, cartea începuse să facă o oarecare senzație în cercurile literare din țară, așa cum o demonstrează aceste comentarii publicate pe 11 mai într-un ziar din Chigaco: „De la prima la ultima pagină, nu există nici măcar un rând de poezie. Prin comparație, Fire de iarbă de Whitman pare strălucită. Mai bine i-ar zice aiureală poetică.“ Au existat și câteva reacții ceva mai pozitive, ca și alte verdicte, în contrapartidă, nimicitoare, dar pentru un volum atât de neortodox precum Călăreții negri, faptul că a avut cronici amestecate și nu doar ostile poate fi considerat aproape o victorie. În orice caz, epuizat de lunga călătorie de întoarcere și nefiind în cea mai bună formă fizică, Crane a tras pentru scurt timp în mansarda lui Nelson Greene din vechea clădire a Ligii Studenților la Arte (unde a întâlnit-o pe Gertrude Selene, modelul lui Greene care avea să-i inspire personajul Florinda din A treia violetă), a trecut pe la sediul Agenției Bacheller ca să-și prezinte decontul (inclusiv costul armei fantomă), apoi s-a dus în nord, la Port Jervis, ca să se odihnească și să se refacă.
Pe 8 iunie le-a scris editorilor Călăreților negri, Copeland and Day, ca să-i informeze că se întorsese recent din Mexic și își acordă un răgaz la țară, „pentru că nu stau prea bine cu sănătatea“. Apoi, trecând la treburi mai importante, cere vești despre cartea sa: „M-aș bucura să aflu despre Călăreții negri. Am auzit că au stârnit ceva vâlvă. Adresa mea este Lantern Club, William St. 126, N.Y.C.“
Imediat ce s-a pus pe picioare, Crane s-a mutat iar în mansarda lui Greene de pe East Twenty-third Street, dar grosul vieții sale sociale se învârtea în jurul abia creatului Lantern Club — scris uneori „Lanthorn“ sau „Lanthorne“ — la întemeierea căruia a contribuit alături de Irving Bacheller, Edward Marshall, Willis Brooks Hawkins, Post Wheeler și alți scriitori și jurnaliști tineri și mai puțini tineri. Bacheller a fost numit președinte permanent, iar clubul se aduna într-o baracă de pe acoperișul unei clădiri din sudul Manhattanului, lângă Brooklyn Bridge, o clădire atât de veche, încât era considerată cea mai veche din oraș, un loc care-l găzduise pe vremuri pe căpitanul Kidd56, iar mai târziu le servise drept ascunzătoare lui Washington și altor generali în timpul Războiului Revoluționar. Bacheller rememorează în 1901:
În cocioaba de pe acoperiș stătea un olandez bătrân, care a renunțat bucuros la ea contra sumei de cincizeci de dolari. După care organizatorii, printre care și Stephen Crane, au angajat un bucătar și au amenajat cocioaba ca să arate ca o cabină de vas. Acolo, deasupra lumii dezlănțuite, „Lanthornii“ organizau chefuri de mare rafinament intelectual. În fiecare zi se servea masa de prânz, iar membrii făceau pe intelectualii și-și ascuțeau mintea. În fiecare seară de sâmbătă țineau un banchet literar. În fiecare săptămână, câte un membru al clubului era însărcinat să scrie o poveste, care era citită la cină. Erau interzise elogiile și critica favorabilă. După lectura poveștii, membrii o bumbăceau cu toată forța, îi scoteau în evidență punctele slabe și în general dădeau cu ea de pământ, dacă era posibil. Cea mai înaltă recunoaștere pe care o putea primi o povestire era tăcerea totală. Era maximum pentru orice scriitor.
După frăția studențească, Clubul Pendennis de pe Avenue A și lunga perioadă de trai mizer în grup pe East Twenty-third Street (care avea să se încheie la începutul toamnei), Crane se afla acum în tovărășia scriitorilor ca el, care-i satisfăceau nevoia de interacțiune umană. Aveau și vizitatori, unii dintre ei, figuri naționale marcante, iar atmosfera informală de cabină de vapor trebuie să-l fi ajutat pe Crane cel rezervat să lase garda ceva mai jos și să discute cu ei cu o oarecare relaxare. Howells era unul dintre aceștia, dar mai erau și alții, printre care tânăra Ethel Barrymore care debuta în cariera de actriță, arhitectul Stanford White, Julian, fiul lui Nathaniel Hawthorne, un scriitor prolific, Theodore Roosevelt (pe atunci prieten, viitor adversar) și deseori Samuel Clemens, care era prietenos față de Crane și pe care Crane îl simpatiza ca persoană, chiar dacă-l prefera pe omul Clemens operei lui Mark Twain scriitorul (în afară de Viața pe Mississippi). Aproape zilnic, Crane mânca de prânz la club, dormea din când în când acolo și, oricât de puțin ar fi contribuit la discuțiile de grup, într-o seară de sâmbătă și-a luat inima în dinți, s-a ridicat în picioare și a citit una dintre povestirile sale în fața asistenței — ceea ce poate fi considerat un mic miracol și sugerează că se simțea mai acasă acolo decât oriunde altundeva.
Între timp, reacțiile publice la Călăreții negri căpătau elan — în ambele direcții. Poeziile erau în sine o piatră de încercare, iar cititorii aveau de furcă și cu aspectul neobișnuit al cărții. Poeta imagistă Amy Lowell își începe prefața scrisă în 1926 pentru prima reeditare a colecției amintindu-și de ambalajul micilor pastile ale proaspătului poet: