Mărturiile despre el care ne-au parvenit sunt toate scrise de prieteni, de oameni care au ținut la el pe când trăia și au continuat să țină la el și după moartea lui, dar chiar și amicii săi cei mai apropiați sunt departe de consens în ceea ce privește felul în care îl vedeau.
Post Wheeler: „Timid, sensibil, impulsiv, îndărătnic, nesăbuit și peste măsură de generos, acesta e Stephen Crane așa cum l-am cunoscut eu. Nu știu să fi făcut vreodată ceva rău […] Atitudinea sa distantă față de străini era ca acea fațadă protectoare pe care o vedem atât de frecvent la britanici.“
John Northern Hilliard: „Crane a fost atât un om mare, cât și un scriitor mare — după părerea mea, cel mai mare scriitor pe care l-a dat această țară. Și-a trăit viața așa cum a vrut, o viață liberă, neîncorsetată; a fost foarte curajos (a fost cel mai neînfricat om pe care l-am cunoscut vreodată); a înfruntat sărăcia cu inima ușoară și a scris doar pentru propria-i plăcere […] Iar când zeii erau mărinimoși și primeam un cec de la un director de ziar, să te ții, dezmățuri și partide de pocher care durau toată noaptea. Acele zile, acele momente jucăușe mi-au rămas cel mai viu în memorie, căci Crane se juca mereu. S-a jucat toată viața.“
Corwin K. Linson: „Era absolut imposibil pentru oricine îl cunoștea să-l privească vreodată cu indiferență. Era îndrăgit sau antipatizat cu înfocare aproape egală. Era un tovarăș cât se poate de uman, care la începutul relației noastre m-a atras, m-a intrigat, m-a încântat și m-a iritat deopotrivă și nu o dată au ieșit scântei între noi, dar l-am admirat până la capăt. Incapabil de orice fel de răutate, recunoștea deschis când ceva nu-i plăcea, dar cu o candoare inofensivă de băiețel.“
Trei viziuni diferite de la trei oameni diferiți. Wheeler, tovarășul de fumat din copilărie, coleg în Asbury Park și coleg de apartament la New York, care-l cunoștea de mai multă vreme și poate mai bine decât toți ceilalți. Hilliard, cu un an mai tânăr decât Crane, entuziastul pătruns de admirație și amicul din nopțile târzii convins că propria-i viață fusese îmbunătățită, dacă nu chiar validată, de întâlnirea cu geniul mort. Și Linson, cu șapte ani mai în vârstă decât Crane, care privește în urmă de la o distanță de mulți ani, suficient de sincer ca să-și recunoască o doză de iritare față de tânărul său prieten (cei cincizeci de dolari împrumutați pe care nu-i primise înapoi?), dar încă plin de afecțiune față de el. Crane e diferit în amintirea fiecăruia, iar dacă există vreun fir comun care unește toate cele trei relatări, acesta ar fi energia nervoasă care-l străbătea și pe care o simțeau cu toții, vivacitatea nerăbdătoare, jucăușă, încăpățânată a unui trup și a unei minți în permanentă mișcare. Crane nu pare să fi fost deloc moale sau letargic. Stă drept ca un par pe calul său și în nicio fotografie nu-l vedem plictisit sau tolănit într-una dintre acele poze indolente cultivate de decadenții din Anglia sau Franța. Țara lui era America, „o națiune care-și sumețea capul regesc în nori“, iar Crane, un outsider din proprie dorință, a fost totuși un american și un produs al Americii din vârful nasului său napoleonian și până la rădăcinile dinților săi măcinați: neliniștit, încordat, mereu în viteză.
A schimbat mai multe lumi în anii petrecuți la New York, începând cu lumea prietenilor săi, dintre care pe unii, ca Lawrence și Senger, îi cunoștea deja, iar cu alții (studenții la medicină, tinerii artiști, Linson) a legat prietenii noi, scriindu-și operele printre ei, mâncând cu ei, dormind cu ei, uneori franc și deschis, alteori amuzant, uneori distant, alteori ținta zeflemelelor, parte din grup, dar și independent, o figură oarecum misterioasă care dispărea uneori sau apărea pe nepusă masă, bătând la ușile cunoscuților din oraș ca să doarmă pe la unul sau pe la altul când îi sufla vântul prin buzunare. Următoarea lume era formată din redactori de la ziare, editori și colegi jurnaliști (Marshall, McClure, Bacheller, Hilliard), o lume unde la început s-a zbătut și a fost lăsat să aștepte cu orele la recepția diverselor birouri, dar încetul cu încetul a început să-i meargă mai bine și, la fel ca în lumea prietenilor, a făcut față și a reușit să-și creeze un loc printre ei. Cu muncitorimea și șomerii din Bowery și alte cartiere căzute în mizerie, mai mult privea și asculta, încercând să se integreze în mediu pentru a absorbi cât mai multe și a-și îmbunătăți educația. Cu frații mai mari și tații ca Garland, Howells și Hawkins (care era cu nouăsprezece ani mai în vârstă decât Crane), tânărul era respectuos, serios, dar nu atât de intimidat încât să nu spună ce crede și să nu-și susțină părerile. În măsura în care se putea simți confortabil, a călătorit prin acele prime patru lumi într-un relativ confort, dar cea de-a cincea lume, cea a bogătașilor din New York („Fiica mea nu vorbește franțuzește, domnule Crane“) și a burgheziei bisericoase de provincie (pe care o reîntâlnea de fiecare dată când îl vizita pe William acasă în Port Jervis), îl exaspera până la dezorientare și mojicie. Merită s-o cităm pe Helen R. Crane în detaliu în legătură cu revolta sa față de suficiența acelui mediu:
Făcea eforturi deliberate, sârguincioase să-i șocheze […] Mulțumirea de sine burgheză care-i caracteriza pe toți, inclusiv pe frații săi și familiile lor, îl întărâta să acționeze într-un fel uneori deconcertant.
Cumnatele lui nu știau niciodată la ce să se aștepte de la el. În unele ocazii se purta foarte frumos, dar în cele mai multe, nu. Uneori, când era prezentat unei persoane mondene, își lua un accent de East Side (pe care-l imita perfect) și trâmbița povești culese în tribunalele de noapte.
Mama și mătușile mele nu s-au obișnuit niciodată pe deplin cu ideea că putea întrerupe brusc fluxul lin al unei conversații de la masă despre angină sau pălării ca să întrebe pe un ton serios dacă vreunul dintre invitați văzuse vreodată un chinez ucis pe Mott Street. Nu erau încântate nici când își arăta ochiul vânăt și povestea cum pățania i se trăsese de la ditamai încăierarea în Bowery.
Îi era imposibil să fie foarte monden, pentru că nu înțelegea mica bârfă. Putea petrece ore în șir cu Mike Flanagan, care conducea un camion cu bere în East Side […] și stătea toată noaptea la discuții cu Theodore Roosevelt, Hamlin Garland sau William Dean Howells despre virtuțile Impozitului Unic sau despre geniul lui Flaubert, dar în ce privește găunoșenia bârfelor banale, se simțea depășit. Și nu se înțelegea cu tinerii, cu băieții și fetele de vârsta lui. Ei îl considerau țicnit, iar el îi considera proști.
Ca să nu închei cu acest verdict despre comportamentul lui Crane în Port Jervis, mai sunt și comentariile celeilalte nepoate care a scris despre el, Edna, una dintre fiicele lui William, care în copilărie se juca de-a hoții și vardiștii cu unchiul ei, iar vara îi pregătea cu deosebită plăcere căni de argint pline cu limonadă proaspătă, pe care el le dădea pe gât manifestând la fel de multă plăcere, declarând apoi că era „nemaipomenită“. Da, Crane avea o slăbiciune pentru copii și era mereu drăguț cu nepoatele lui, dar în articolul ei din 1926, Edna Crane Sidbury ne mai spune și că „mama și doamna Edmund Crane țineau mult la el […] și se bucurau mereu să-l vadă“ și că „unchiul meu era foarte popular printre tinerii din orașul nostru […] iar pe gazonul din fața casei noastre veneau mereu tinere domnișoare să joace crochet“.
Altă poveste sau poate altă fațetă a aceleiași povești — pentru posteritate. Ceea ce demonstrează, încă o dată, că nimeni nu e văzut la fel de toți ceilalți. Cele două imagini par să se anuleze reciproc, dar de fapt nu e așa. Stau una lângă alta, ambele la fel de adevărate.
Sunt multe de admirat la Crane, atât ca artist, cât și ca om — devotamentul feroce față de muncă, tovărășia taciturnă, dar caldă pe care o oferea ca prieten, codul de onoare de gentleman pe care încerca să-l respecte în interacțiunile cu ceilalți —, dar sigur că avea și el defectele și momentele lui neinspirate, calități mai puțin admirabile care la Crane păreau să izvorască mai ales din relația lui chinuită, incoerentă cu banii, o problemă persistentă care l-a urmărit până la sfârșitul vieții și l-a făcut adesea să se poarte incorect, iresponsabil. Nu vorbesc doar despre obiceiul de a nu-și achita aproape niciodată datoriile bănești, pentru că împrumuta altora bani cu larghețea cu care se împrumuta și el de la alții49, nici măcar despre neglijențele ocazionale50, ci despre relațiile sale neatente, uneori lipsite de scrupule cu editorii și editurile care-l plăteau pentru munca sa. În primăvara anului 1895, când s-a întors din expedițiile pentru Bacheller — ca să dau un exemplu de la început —, și-a măsluit decontul mințind că-și cumpărase un revolver ca să se protejeze pe drum, când de fapt îl împrumutase de la un prieten. O neregulă deloc gravă, fără îndoială genul de tertip mărunt la care se dedau cei mai mulți jurnaliști săraci, dar, date fiind standardele etice la care Crane adera în mod normal, nu ne-am fi așteptat să se poarte astfel. În acest caz însă, nu s-a simțit câtuși de puțin vinovat că-și trăsese în piept angajatorul. Întâmplarea face ca Nelson Greene, prietenul său artist, să-l fi însoțit în acea după-amiază la biroul lui Bacheller și, văzându-l pe Crane că scoate arma, i-a scăpat că arăta „exact ca arma lui Doc. Biggs“. După care, când au ieșit pe stradă, Crane i-a spus: „Naiba să te ia, Greene, ce te-a apucat cu pistolul ăla? Cât pe ce să mă lași fără bani de cheltuială.“
Aici e vorba despre mărunțiș, nu mai mult de câțiva dolari, dar cu timpul, pe măsură ce faima lui Crane avea să crească, el avea să comită mai multe greșeli naive și nesăbuințe în relația financiară cu editurile și agenții, eludând acordurile stipulate în contracte și oferind aceeași operă mai multor publicații, de pildă, sau neînțelegând regulile nescrise din lumea editorială, ca atunci când a cedat Mama lui George firmei anglo-americane a lui Edward Arnold în loc să i-o dea lui Hitchcock de la Appleton, care nu avea un drept legal asupra manuscrisului, dar care presupusese, ca editor al celorlalte patru cărți ale lui Crane, că va primi cu prioritate orice material nou scris de el. Când Hitchcock i-a făcut observație pentru asta, Crane s-a scuzat — dar nu excesiv — și a încercat să-și explice purtarea printr-o scrisoare datată 26 martie 1896:
Dragă domnule Hitchcock, nu v-am spus că sunt asediat — chiar așa — de tot felul de edituri care vor — sau par să vrea — să pună mâna pe cărțile mele și care-mi fac tot felul de oferte […] Nu m-am gândit nicio clipă să montez o editură contra alteia, ci am ajuns la concluzia că Editura Appleton îmi va acorda toate beneficiile meritate. Aș spune fără orgoliu că nu-mi pasă câtuși de puțin de bani până când bag mâna-n buzunar și văd că e gol. Dacă stricăm relațiile, s-ar putea să urmeze o perioadă de reflecție, așa că mă aștept să mă tratați exact ca și cum peste zece ani aș putea scrie o carte formidabilă și m-aș putea răzbuna crunt pe dumneavoastră, oferind-o concurenței. Ca să ne înțelegem […]
Fără îndoială, știți că am o minte dreaptă și foarte deschisă, dar poate că în acest caz am încălcat o anumită etichetă a afacerilor. Dar, martor mi-e Domnul, când oamenii ăștia se înfig în părul meu, e o minune dacă scap cu hainele de pe mine. Singura mea șansă e să mă țin departe de ei.
Scrisoarea e scrisă pe un ton neobișnuit de răutăcios, poate mai răutăcios decât în orice altă scrisoare a lui Crane, cu amenințarea sa nevoalată că se va „răzbuna crunt“, dar chiar dacă posibila ruptură cu Hitchcock s-a reparat rapid, e interesant de văzut cât de prompt proiectează S.C. vina în afara sa, părând să-și justifice acțiunile prin lipsa de experiență și vulnerabilitatea la strategiile de pradă ale altora și pretinzând că singurul mod în care se poate apăra e să se țină cu totul departe de ei. O singură frază din scrisoare sună plauzibil de la început până la sfârșit, o frază care reflectă fără intenție abordarea sa aeriană, imatură în fața „aspectelor practice ale vieții“, cum le numea Garland: nu-mi pasă câtuși de puțin de bani până când bag mâna-n buzunar și văd că e gol. Ăsta era Crane, pe scurt, iar această abordare i-a adus necazuri cumplite în ultimii doi ani de viață.
Așadar, nu avea deloc talent pentru chestiunile practice și avea un stil destul de dezordonat, chiar neglijent de a face față obligațiilor plicticoase din viața de zi cu zi, rezumat de incapacitatea sa de a înțelege „mica bârfă“, cum spune nepoata lui, ceea ce se poate traduce printr-o neputință de a înțelege tot ce e mărunt, dar dincolo de interioarele claustrofobice ale editorilor newyorkezi și ale saloanelor victoriene ale anilor 1890, când mizele erau cu adevărat mari, Crane putea fi strălucit. În primul rând, a apărat în justiție o prostituată acuzată pe nedrept — ceea ce i-a afectat grav reputația —, iar după ce a plecat din New York, a dat dovadă de un calm neclintit când vaporul pe care se afla a naufragiat și s-a scufundat în largul Floridei, iar el a petrecut treizeci de ore plutind în derivă într-o bărcuță, împreună cu căpitanul și doi membri ai echipajului, care au spus despre Crane că e „cel mai viteaz băiat […] nobil și curajos pe deasupra, cu multă tărie de caracter“ și, în mod cu totul remarcabil, în timp ce relata despre luptele din Cuba, a luat corespondența scrisă de prietenul său Edward Marshall, care fusese împușcat și nu se putea mișca, și a fugit câțiva kilometri prin junglă ca s-o predea ziarului lui Marshall, drept care propria lui publicație l-a dat afară pentru că ajutase un ziarist rival. La asta se referă Hilliard când îl numește pe Crane „un om mare“. Da, câteodată mărunt, dar întotdeauna mare când împrejurările i-o impuneau.
Privindu-se pe sine. Prietenii și rudele care au scris despre el și-au exprimat diferitele impresii despre cum era și au povestit ce a făcut sau cum s-a purtat în prezența lor (Linson a descris, de pildă, dezgustul lui Crane față de versiunea finală a articolului despre minele de cărbune), dar niciunul dintre ei nu pomenește despre vreun moment în care Crane să lase garda jos și să vorbească despre el însuși: nu există relatări despre vreo confesiune de taină sau despre vreo discuție lungă și intimă, niciun fel de întrezărire a părerilor sale despre propriul său caracter sau despre felul în care se vedea cu propriii lui ochi. În scrisorile lui, multe adresate unor jurnaliști, Crane dă amănunte despre familie și primii săi ani de viață, discută adesea despre felul în care abordează scrisul sau face comentarii mai generale despre scopul literaturii și despre poziția sa în dezbaterile estetice ale momentului, dar doar în câteva scrisori din acea perioadă de început (de dinainte să plece din New York) se deschide și analizează cine și ce era. Am amintit deja de una dintre ele, adresată Violei Allen pe 15 martie 1896, dar merită să reamintim tonul autoironic al întregii scrisori și cuvintele de încheiere adresate fostei colege: „Am fost așa un neghiob, neghiobul neghiobilor — îmi face bine să-mi aduc aminte.“ E o scrisoare despre trecut — o opinie retroactivă despre imbecilitățile din tinerețea sa, dar putea emite judecăți la fel de dure despre persoana lui din acel moment. În ziua când i-a răspuns Violei Allen i-a scris și lui Hitchcock, un preludiu la scrisoarea mai combativă care a urmat după unsprezece zile, doar că în aceasta, Crane pare să înțeleagă cât de dificil putea fi ca om și, în loc să încerce să se apere, se prezintă cu onestitate ca fiind aproape incorigibil.
Dragă domnule Hitchcock, bineînțeles că oamenii excentrici sunt minunat de pitorești de la distanță, dar presupun că, după ce m-ați cunoscut mai îndeaproape, aveți obișnuita senzație de iritare. La urma urmei, mi-e cu neputință să nu mă evapor, să nu dispar și să nu mă dizolv. E trăsătura mea de frunte. Dar sper că mă veți ierta și mă veți trata în continuare ca și cum în ochii dumneavoastră aș fi rămas un tip destul de cumsecade.
Mai e și scrisoarea adresată cu două săptămâni în urmă unei anume Daisy D. Hill, probabil cea mai revelatoare și autoincriminatoare scrisoare din toată corespondența lui Crane și totodată un document uman fascinant în sine, pentru că în afară de pumnalele pe care singur și le înfige în trup, Crane încearcă într-un mod delicat să protejeze sensibilitatea domnișoarei Hill răspunzând dificilei întrebări din scrisoarea ei — care pare să fie o scrisoare admirativă, fără îndoială extrem de entuziastă și atât de exagerat laudativă, încât destinatarul ei s-a simțit jenat de-a binelea.
Dragă domnișoară Hill, m-am întrebat dacă nu cumva vă bateți joc de mine. Și totuși, bănuiesc că orice om e suficient de egocentric ca să ia de bune asemenea lucruri. Presupunând deci că vorbiți serios, scrisoarea domniei voastre mă întristează. În primul rând, sunt așa un individ mărunt, galben și palid, cu o mină bolnăvicioasă și total nepriceput la pozat, încât admirația domniei voastre sau oricum i-am spune — dacă admirație e un termen prea tare — mă face să mă simt ca un impostor care vă răpește ceva. Sigur că scrisoarea domniei voastre mă încântă. E expresia unei minți tinere, sensibile și vibrante, în căutarea unui ideal. Dar în acest caz nu vă pot îngădui nici măcar o clipă să presupuneți că eu aș putea fi cu adevărat un ideal. Dumnezeule mare! Sunt humă — o humă foarte banală, neinteresantă. Sunt un mare ticălos, uneori plicticos și adesea necinstit. Uitându-mă la mine, îmi dau seama că doar pentru că nu știți nimic despre mine ați izbutit să mă plăsmuiți în mintea dumneavoastră ca un fel de figură eroică. Dacă m-ați putea cerceta o singură dată, ați rămâne în veci fără grai.
Cu siguranță sunteți mai presus de mințile din jurul domniei voastre, altfel sufletul domniei voastre n-ar tinde spre depărtări. De aceea mă bucur să vă scriu și să vă spun adevărul așa cum îl cunosc. Desigur, mi-aș dori, de dragul discuției, să vă spun că sunt un om remarcabil, dar, din păcate, biată fantezie, sunt oribil de banal.
Dincolo de tărâmul interpersonal al moralei, al eticii sau al simplelor maniere, se pune problema cum trăia cu sine acel „individ mărunt, galben și palid“, nu ce vedeau alții când îl priveau, ci adevărul mai fundamental despre cine era el ca ființă fizică și ce impact a avut organismul lui puternic, dar nu chiar sănătos atât asupra muncii, cât și asupra comportamentului său. Nimic din toate acestea nu poate fi cunoscut pe deplin — din simplul motiv că e imposibil să ne punem în pielea altui om —, dar mi se pare incontestabil că era ceva unic în alcătuirea neurologică a lui Crane, că avea legături neuronale mai fine decât majoritatea oamenilor, ceea ce-i permitea să perceapă fenomene vizuale mai rapid și mai precis decât cei mai mulți dintre noi, că ceva din el fremăta întruna. Un exemplu extrem de asemenea persoană poate fi considerat contemporanul lui Crane Nikola Tesla, inventatorul care a dat lumii curentul alternativ, lumina de neon, telecomanda și principiile radioului înainte de Marconi și despre care se spune că era atât de sensibil la sunete, încât auzea o muscă aterizând pe perete în camera vecină. Crane nu se afla la acea extremă de semidelir, dar era și el o creatură excesiv de vibrantă, vibratilă — un diapazon uman —, iar stranietatea și originalitatea operei sale e atât un produs al corpului în care s-a născut, cât și al minții pe care și-a cultivat-o și dezvoltat-o: imediatețea sa vizuală, forța primitivă a animismului său și mai ales bombardamentul constant al culorii. Câinelui i se citește în ochi „o înfometare galbenă“, Jimmie Johnson are parte de „câțiva ani roșii“, iar George Kelcey e „un tânăr negricios“. Acestea nu sunt simple efecte literare, ci o manifestare spontană a sinesteziei lui Crane, un fenomen propriu unor personalități bine-cunoscute ca fizicianul Richard Feynman, scriitorul Vladimir Nabokov, muzicianul Duke Ellington, pictorul Vincent van Gogh și poate Arthur Rimbaud, care cel puțin articulează caracteristicile esențiale ale sinesteziei în poezia sa „Vocale“, care începe cu celebrele versuri: „A negru, E alb, I roșu, U verde, O albastru.“ Într-o zi, pe când Crane se plimba pe malul apei, în Brooklyn, împreună cu prietenul său Hawkins, o barcă era cât pe ce să se izbească de chei, iar când un marinar a strigat ca să avertizeze, Crane a zis din senin: „Cerule! Ce voce verde!“ Hawkins povestește mai târziu, într-un articol publicat în Brooklyn Daily Eagle (pe 18 aprilie 1907), că a fost uluit de comentariul lui Crane și l-a întrebat dacă încearcă să sune „poetic“. „Nici pomeneală“, a răspuns Crane. A spus că fiecare sunet îi evocă în minte o culoare, lucru care nu i se părea deloc ciudat sau neobișnuit, ba dimpotrivă, îi venea greu să înțeleagă că nu toată lumea simte la fel. Sunete colorate, dar și emoții colorate și gânduri în diferite nuanțe. Aceste reacții erau resimțite în profunzime și absorbite de corpul lui Crane, care era asaltat în permanență de senzații brute, și nu doar că în toată opera lui găsim urme ale acestor coliziuni între exterior și interior, dar pare perfect plauzibil ca un om cu un sistem nervos atât de fin reglat să fie cunoscut pentru personalitatea sa alertă, neastâmpărată, inconstantă.
Un câine maro închis. Călăreții negri. Semnul roșu al curajului. Mireasa vine la Yellow Sky51. Hotelul albastru. O iluzie în roșu și alb.
Orice analiză despre Crane trebuie să ia în considerare și chestiunea sănătății lui, începând cu multiplele boli de care a suferit în copilărie, printre care e posibil să se fi numărat o tuberculoză incipientă — o boală frecventă în familia lui —, care ar fi putut dormita câțiva ani pentru a se reaprinde după ce s-a mutat la New York și s-a afundat în mahalalele orașului, ca să nu mai vorbim despre răcelile dese și episoadele de pneumonie și, în ciuda pasiunii sale pentru baseball și tenis și a activităților fizice energice la care lua parte ori de câte ori era posibil, se pare că și-a dat seama că nu-i va fi dat să trăiască mult și la douăzeci de ani făcea deja aluzii la viitorul mărginit care-l așteaptă, nu doar lui Lily Brandon Munroe, ci și lui Nellie Crouse, ba chiar și Willei Cather pe care a cunoscut-o în Lincoln, Nebraska, în timpul expediției sale în Vest, răspunzând comentariului ei că peste zece ani avea să fie o persoană cu greutate cu: „Nu pot aștepta zece ani. N-am timp.“
Aproape toți tinerii cred că sunt nemuritori. Crane știa că nu-i așa și, spre deosebire de cei mai mulți dintre noi când avem zece, douăzeci sau douăzeci și cinci de ani, el nu s-a bucurat niciodată de luxul de a trăi cu această amăgire.
20
Pe 31 ianuarie 1985, în timpul unei scurte escale la St. Louis, i-a scris la repezeală un bilet prietenului său Button — „Dragă Budge, am plecat să omor indieni“ —, iar a doua zi a ajuns în Lincoln, Nebraska, unde avea să înceapă cea mai intimidantă parte a misiunii sale: un reportaj de interes național, spre deosebire de articolele de călătorie pe care avea să le trimită la Bacheller în următoarele luni, în tranzitul său grăbit prin Hot Springs, New Orleans, Galveston, San Antonio și Ciudad de México. O vară aspră, cu secetă și furtuni violente, făcuse ravagii în mare parte din Nebraska centrală și de vest și, cum o iarnă neobișnuit de geroasă luase în stăpânire aceleași teritorii, cu viscole frecvente și acumulări de zăpadă uluitoare, mii de familii din zonele afectate sufereau, unele părăsind statul, ruinate, iar altele, la fel de ruinate, riscând să moară de foame. Omaha World Record publicase în decembrie o serie de articole despre criză în cincisprezece episoade, iar când Crane a străbătut jumătate de țară pentru a relata despre acest subiect, Nebraska State Journal a considerat sosirea sa o știre de interes:
Stephen Crane, reprezentantul unui important grup de publicații cu reputație și influență națională, a sosit la Lincoln seara trecută, atras de corespondența alarmantă trimise din Omaha, pentru a atrage atenția asupra secetei […] Publicațiile i-au cerut domnului Crane să afle adevărul, indiferent dacă articolele sale vor fi sau nu de senzație, iar din acest motiv, ancheta sa e binevenită pentru interesele de afaceri din Nebraska.
Era o misiune diferită față de munca de jurnalist pe care Crane o făcuse până atunci, aici intrând nu doar schițele semificționalizate despre New York, ci și reportajul despre minele de cărbuni din Pennsylvania, care fusese o prezentare a condițiilor generale, în timp ce în Nebraska era vorba despre o catastrofă urgentă care trebuia investigată, analizată și prezentată publicului cât mai repede. S-a ocupat de reportaj aproape două săptămâni, intervievându-i pe guvernator și diferite oficialități din Lincoln, după care, pe 4 și 5 februarie, a pornit spre vest, spre zonele afectate de secetă, pentru ca între 6 și 8 să se deplaseze iar în partea central-nordică a statului, unde a tras în orășelul Eddyville („inert ca un cadavru“) și a făcut noi interviuri cu fermieri în timp ce un viscol colosal, de douăzeci și patru de ore, s-a năpustit peste Dawson County cu vânturi de aproape o sută de kilometri la oră și temperaturi de minus douăzeci și cinci, minus douăzeci și șapte de grade timp de trei zile în șir. Termometrul din camera sa de hotel neîncălzită arăta „fix minus optsprezece grade și jumătate“, scrie Crane, și ne întrebăm cum de a reușit să-și încălzească degetele îndeajuns ca să țină tocul în mână. Experiența acelei vijelii crunte i s-a întipărit în minte, iar după doi ani a dat una dintre cele mai reușite povestiri ale sale, „Hotelul albastru“, care are loc pe câmpurile cumplite, uitate de Dumnezeu din Nebraska.
Articolul lui Crane, care numără peste patru mii de cuvinte și examinează situația din mai multe puncte de vedere, e cea mai temeinică dintre creațiile sale jurnalistice de până în acel moment. „Lupta pe viață și pe moarte din Nebraska“ oferă cifre și statistici, delimitează exact zonele lovite de secetă și pomenește de campaniile de salvare organizate de alte state din țară, care au dus la practici corupte de distribuție în urma cărora alimentele, hainele și cărbunele din donaţii au ajuns în mâinile unor persoane care nu meritau, privându-le pe cele care aveau mai multă nevoie. Pasajele cele mai reușite și elocvente se găsesc însă în conversațiile lui Crane cu fermierii aflați în dificultate și în descrierea peisajului dezolant:
Frunzele porumbului și ale copacilor s-au făcut galbene și veștede precum pielea tăbăcită. În zadar au rezistat o vreme, agonic, rafalelor. Neputincioși şi dezarmați în fața teribilei şi misterioasei mânii a naturii, fermierii și-au văzut strivite speranțele, ambițiile, toate roadele strădaniei lor. Era ca și cum locuințele și familiile le-ar fi fost sacrificate pe altarul colosal al pământului pentru a potoli furia unei zeități oarbe, necruțătoare.
Crane desenat de C.K. Linson la începutul anului 1895, chiar înainte de plecarea în Vest și Mexic în calitate de corespondent special al Agenției Bacheller
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
Ținutul a murit. Copacii au luptat cu vântul turbat, gâfâind cu fiecare frunză pârjolită și răsucită, dar într-un final au pierit, lăsându-și în urmă doar scheletele plecate, golașe. Porumbul s-a aplecat și s-a legănat prăpădit o vreme, tremurând ca de febră, apoi tulpinile sale galbene și uscate ca iasca s-au strâmbat una câte una și au murit pe câmp, sub furia răsuflării de foc, iar câmpiile verzi largi și câteodată frumoase au rămas brune și goale.
Sacrificate […] pentru a potoli furia unei zeități oarbe, necruțătoare amintește de Crane cel din Călăreții negri, iar misterioasa mânie a naturii e prezentă în opera lui încă de la povestirile despre Sullivan County, dar dincolo de aceste repere familiare ale universului lui Crane, două lucruri din acest articol impun o privire mai atentă — unul care ar putea trece ușor neobservat, pe când celălalt ar putea fi numit un pas înainte în evoluția gândirii lui Crane, în înțelegerea mai profundă a lumii.
„Lupta pe viață și pe moarte din Nebraska“ e un articol bazat în întregime pe fapte, unsprezece pagini de jurnalism responsabil, și totuși, pasajul viu și extravagant pe care tocmai l-am citat descrie schimbările pe care peisajul le suferise în vara anului 1894, or, Crane n-a pus piciorul în Nebraska până pe 1 februarie 1895. Cu siguranță a aflat multe povești despre secetă din numeroase surse locale, dar personal nu a fost martor — n-ar fi avut cum — la acele evenimente, și totuși descrie cu atâta precizie, în detaliu, prăpădul vijeliilor din vară și pagubele aduse recoltelor și vegetației din jur — „frunzele […] veștede precum pielea tăbăcită“, „porumbul […] tremurând ca de febră“, „tulpinile galbene și uscate ca iasca“ —, observații precise care, de fapt, nu erau directe, ci imaginate, dar imaginate atât de bine, încât nimeni nu s-a îndoit vreodată de acuratețea reportajului lui Crane. E încă o ilustrare a dilemei care apare atunci când faptele ajung în pat cu ficțiunea, pentru că inclusiv atunci când descrie fapte, Crane e în primul rând un autor de ficțiune, iar în cele mai bune dintre ficțiunile lui (aici începe ciudățenia), observațiile din scenele imaginate transmit întreaga forță a experienței trăite în așa măsură încât nenumărații cititori ai Semnului roșu al curajului au rămas surprinși că autorul cărții nu era el însuși veteran unionist. În mod asemănător, la reportajul despre seceta din Nebraska e greu de crezut că Crane nu s-a aflat la fața locului în acea vară. Cuvintele par să-l plaseze acolo, dar de fapt se afla la aproape două mii de kilometri est, ticluind absurditățile protodadaiste din Pike County Puzzle.
După relativa liniște din Lincoln, călătoria în ținuturile pârjolite și înghețate din interiorul țării l-a mișcat profund pe Crane, de obicei atât de rezervat sau chiar sceptic, făcându-l să se minuneze de tăria oamenilor pe care i-a întâlnit acolo. Știa deja prea bine ce înseamnă greutățile și sărăcia — cartierele și hotelurile mizere din New York, minele de cărbune din Pennsylvania —, dar bătălia pentru supraviețuire din tundra Vestului era chiar și mai sălbatică, iar fermierii locului l-au surprins prin asprime, stoicism și pentru că nu-și plângeau de milă. Într-o conversație memorabilă cu un fermier din Lincoln County, Crane află că omul nu primise niciun fel de ajutor și-l întreabă: „Cum v-ați descurcat?“ Bărbatul răspunde: „Nu m-am descurcat, străine. Cine dracu’ ți-a zis că m-am descurcat?“ Autocompătimirea, boala care otrăvește atâtea personaje din Maggie și Mama lui George și face ca viața să fie un permanent război, toți împotriva tuturor, nu există în acele ținuturi pustiite din inima țării și, asemeni minerilor din Scranton, singurul război pe care-l poartă acești oameni e cel împotriva forțelor capricioase, implacabile ale naturii. Între ei însă, bărbații și femeile din câmpie strâng rândurile, iar spiritul solidarității pionierilor pe care Crane l-a descoperit în acel pustiu al foametei și lipsurilor i-a deșteptat o nouă înțelegere despre potențialul nobil al omului — chiar și în împrejurările cele mai aspre și ostile vieții. „Sunt oameni neînfricați, americani sută la sută“, scrie el, iar la finalul articolului se oprește un moment pentru a reflecta la precaritatea lunilor următoare care vor înzdrăveni regiunea sau vor aduce o „catastrofă care va depopula cu siguranță acest ținut“, apoi încheie cu aceste cuvinte admirative, care înainte ar fi fost aproape de neconceput pentru el: „Până atunci se bazează pe rezistența lor, pe capacitatea de a se ajuta unii pe alții și pe curajul lor neabătut.“