Restul articolului se împrăștie în toate direcțiile. În cel de-al cincilea paragraf, Crane rememorează o întâlnire de dinainte de meci cu echipa Carlisle la hotelul lor, subliniind că erau foarte tăcuți, discutând foarte puțin între ei în timp ce stăteau și așteptau, în echipamentele lor albastre cu roșu. „Aveau o simplitate remarcabilă în purtări. Erau ca niște copii, niște copii extraordinar de bine crescuți și ascultători. Trebuie să-i observi îndelung ca să găsești pe acele chipuri senine formidabila forță pe care jucătorii au demonstrat-o.“ Crane dă apoi componența celor două echipe și se lansează într-o relatare minuțioasă a meciului, care s-a dovedit a fi unul tensionat, soldat cu o victorie la mustață pentru Harvard, cu scorul de 4 la 0.44 În general, Crane se referă la echipe cu numele școlilor (Harvard, Carlisle) sau folosind poreclele (Crimson, Indienii), dar de câteva ori variază termenii: „linia de cincisprezece yarzi a aborigenilor“, „nobilele piei-roșii“ și „sălbatici simpli“. Din nou, e greu de spus dacă Crane ironizează sau preia aceste epitete, dar probabil că semnificația cuvântului „simplu“ era pentru el alta decât e azi pentru noi. Ceva mai devreme în acel an, în scrisoarea sa autobiografică către John Northern Hilliard, își descrisese tatăl ca având „o minte grozavă, superioară, simplă“. Asta nu înseamnă că-l face prost pe tatăl lui. Dimpotrivă, intenția lui e să sugereze ceva asemănător cu „puritatea“ sau „forța interioară neabătută“. Pare să fi nutrit o admirație asemănătoare față de echipa Carlisle, dar în loc să se limiteze la fotbal și la performanța echipei pe teren, nu s-a putut abține să se lanseze într-una dintre acele divagații ciudate, semiumoristice despre istoria și răzbunarea indienilor. Sunt rateuri retorice, categoric de prost gust, dar nu rău intenționate — doar confuze și prost concepute. Crane nu ura oamenii care nu erau ca el. Pur și simplu nu-i înțelegea și, în loc să facă un efort ca să pătrundă modul lor de gândire sau să încerce să vadă lumea prin ochii lor, el îi privea de la distanță, cu indiferență (pe imigranți) sau cu fascinație (pe indieni), dar aproape întotdeauna cu sentimentul că persoana pe care o privea era străină de el, un Celălalt insondabil. Iată cum se încheie prima și penultima sa tentativă de a scrie despre fotbal: „După meci, indienii se îndepărtară în amurg cu străvechea lor impasibilitate.“ Dar Crane nu se întreabă niciodată de ce.
În copilăria lui Crane, părinții săi conduseseră în Port Jervis două școli pentru bărbați, femei și copii negri și, dintre multitudinea de Ceilalți care bântuiau pe la periferia vieții sale, negrii îi erau mai puțin străini, cu ei se simțea cel mai în largul lui, chiar până la a accepta bucuros sexul cu femei negre („eu, unul, eu, unul, cred că sunt foarte bune și cele negre“) și a include mai multe personaje negre importante, cu drepturi depline, în scrierile sale de ficțiune din ultimii trei ani de viață (Monstrul și Povești din Whilomville). Și totuși, în pofida impulsurilor democratice și a bunăvoinței sale, negrii rămâneau pentru Crane Celălalt și niciodată n-a reușit să se elibereze total de stereotipurile rasiale care abundau pe vremea aceea în cultura americană albă și sunt foarte prezente chiar și azi.
O singură creație e de-ajuns pentru a expune aceste puncte nevralgice din opera lui Crane. Are doar șapte pagini și întâmplarea face să fie ultima lui schiță despre New York publicată într-un ziar, iar pe 20 decembrie 1896, când Agenția Bacheller a tipărit-o, Crane era deja în Florida de mai mult de trei săptămâni. Titlul este „Stephen Crane în Minetta Lane“ (ceea ce dovedește influența enormă la care ajunsese de când publicase Semnul roșu al curajului), urmat de mai multe subtitluri diferite în fiecare publicație care a preluat articolul. Probabil cel mai elocvent e cel din Galveston Daily News: „Stephen Crane descrie unul dintre cele mai celebre cartiere / din New York City // Zilele sale negre au trecut // Dar printre locuitorii săi sunt mulți care se țin de rele / Faimosul fief al lui Mammy Ross.“
După ce, la jumătatea secolului al XVII-lea, olandezii îngăduiseră sclavilor „parțial eliberați“ să lucreze pământurile din acel spațiu, Minetta Lane, o stradă îngustă și șerpuită care leagă Sixth Avenue la un capăt de MacDougal Street la celălalt capăt, a devenit un centru al vieții negrilor din New York. „Mannetta“ fusese numele pârâului care străbătuse locul până la începutul secolului al XIX-lea, când fusese îngropat, un termen algonquin tradus când ca „apa spiritelor“, când ca „apă diavolească“, iar în 1827, când sclavia a fost abolită la New York, zona a devenit cunoscută ca Mica Africă, cu o populație care număra în jur de paisprezece mii de persoane. Cu timpul, și-a câștigat renumele de una dintre cele mai periculoase și mai certate cu legea enclave din Manhattan. Crane știa toate astea și, cu uluitorul său talent de a asimila rapid lucruri noi, a bătut strada adunând povești despre nelegiuiții care fuseseră activi acolo înainte ca poliția să-i ia în vizor și să curețe cartierul, evocând isprăvile unor personaje ca Bloodthirsty, No-Toe Charley, Black-Cat și Guinea Johnson, apoi dând de urma a trei supraviețuitori în vârstă din vremurile păcătoase de odinioară — Mammy Ross, Pop Babcock, Hank Anderson — și convingându-i să-i împărtășească amintiri. E un articol viu, scris cu mână sigură, dar, cu toată simpatia lui Crane pentru subiecții relatării sale, e și plin de comentarii condescendente și rasiste. Din cel de-al doilea paragraf:
În acele vremuri, pentru a-și construi o reputație în Minetta Lane, orice om era nevoit să comită mai multe nelegiuiri cumplite și cea mai râvnită celebritate era a omului care-și trecea pe răboj un omor cinstit. Cei mai mulți dintre locuitori erau negri, care reprezentau elementele cele mai rele ale rasei lor. Obiceiul de a cresta cu briciul se ținea scai de ei cu tenacitatea unei epidemii și în fiecare noapte, pietrele inegale ale caldarâmului erau scăldate în sânge.
Dacă ar fi cercetat o bandă de infractori albi, Crane n-ar fi făcut comentarii despre rasa lor. Poate că ar fi spus, cel mult, „reprezentau cele mai rele elemente ale omenirii“, dar negrii nu pot fi considerați reprezentativi pentru omenire. Se reprezintă doar pe ei înșiși — și sunt o rasă aparte, mereu surghiunită de pe domeniul universalului, care le aparține doar albilor. Cât despre bărbatul poreclit Bloodthirsty45, căutat pentru crimă, dar încă liber, Crane îl descrie ca pe „un negru masiv foarte hidos“, care „își dă ochii peste cap, arătând albul lor în momente nepotrivite“. Înainte de a dispărea de pe stradă, când trăgea câte o beție cruntă, Bloodthirsty „bătea câmpii despre măceluri cu atâta risipă de amănunte, că până și veteranilor trecuți prin ciur și prin dârmon li se făcea claia măciucă“. După câteva pagini, spilcuitul Hank Anderson e numit „farul călăuzitor“ al „aristocrației tuciurii din cartier“. Termeni precum „claie“, „tuciuriu“, „ochi dați peste cap“ au circulat curent o bună parte din secolul XX și persistă chiar și azi. Sunt mici elemente ofensatoare care trădează prejudecăți mai adânci, adesea inconștiente ale albilor față de negri și mă îndoiesc că Crane și-a pus vreodată problema că asemenea clișee pot răni. Parcă l-am ierta pentru aceste scăpări, restul articolului fiind, din fericire, lipsit de asemenea preconcepții profund înrădăcinate, numai că în paragraful final recurge la cel mai mare și mai jignitor clișeu dintre toate, apoi ne lasă așa, pe scena unui spectacol rasist de doi bani.
Dar acești oameni sunt fericiți în această stare. Calitatea cu adevărat extraordinară a negrului e imensa lui capacitate de a fi fericit în cele mai potrivnice împrejurări. Minetta Lane e un loc al sărăciei și al păcatului, dar aceste influențe nu pot distruge zâmbetul larg al negrului, un copil vanitos și simplu, care e însă fericit. Toți cei de-aici zâmbesc, oricât ar fi de răi și de săraci. Cine-l cunoaște pe negru se așteaptă mereu să-l vadă râzând, oricât ar fi de sărac, dar a fost o experiență nouă să văd un surâs larg pe chipul diavolului.
Marea majoritate a cititorilor albi ar fi înghițit asta fără să stea pe gânduri. Cât despre Crane însuși, e aproape cert că el se considera binevoitor.
Privind femeile. Idila ratată, plină de obstacole cu Lily Brandon Munroe. O scurtă pasiune pentru Nellie Crouse, o fată de familie bună din Akron, Ohio, uluitor de atrăgătoare, dar superficială, pe care a întâlnit-o o dată — o singură dată — la New York, la o petrecere unde l-a însoțit pe prietenul său Lucius Button (și el din Akron) și căreia i-a scris șapte scrisori lungi și dezlânate între 31 decembrie 1895 și 1 martie 1896, într-un efort exaltat, de scurtă durată de a o cuceri. O fată frumoasă i-a sucit mințile, el a pornit la atac, fata n-a cedat și asta a fost tot. Și, într-un final, în ultimele sale luni la New York înainte de a se refugia în Florida, s-a îndrăgostit de o prostituată de douăzeci și unu de ani pe nume Amy Leslie, a trăit cu ea o vreme, părând sincer îndrăgosit, pentru ca în cele din urmă să se îndepărteze de ea în împrejurări obscure.
Acestea au fost cele mai serioase complicații sentimentale ale lui Crane dintre douăzeci și douăzeci și cinci de ani, cel puțin cele cunoscute, căci e posibil să fi existat și altele, poate chiar mai multe, care n-au ieșit niciodată la lumină. O scrisoare stranie, neelucidată, adresată prietenului său, Willis Brooks Hawkins, pe 15 martie 1896, plină de scuze pentru o aparentă greșeală comisă față de acesta, începe astfel: „A fost o femeie! Nu înțelegi? Numai o femeie s-ar fi putut amesteca așa“ și se încheie astfel: „Sunt convins, de bună seamă, că ai fost tare supărat, dar e o femeie, crede-mă, și îți cer să mă ierți“, dar identitatea acelei femei rămâne o enigmă46. Există o oarecare intrigă demnă de interes în jurul unei tinere pe nume Grace Hall. O femeie bogată din Midwest venită la New York pentru a studia canto și a se pregăti pentru o carieră la operă, care se învârtea în același cerc social din jurul Ligii Studenților la Arte ca și Crane, dar apropierea dintre ei e tot o lacună în povestea acestuia. Și totuși, cum am putea ignora această legătură interesantă: obiectul iubirii personajului central din A treia violetă (scrisă în 1895) se numește Grace Fanhall, ceea ce pare să trimită direct la Grace Hall? O dovadă a unei noi încurcături sentimentale? O pasiune fulgerătoare? Sau doar un nume potrivit cu scopurile sale? Probabil că pentru adevărata Grace Hall a fost o dezamăgire că a trebuit să renunțe la cariera de cântăreață de operă din cauza unei boli din copilărie care i-a afectat ochii, făcându-i excesiv de sensibili la luminile scenei. Așa că tânăra s-a întors în Oak Park, Illinois și s-a căsătorit cu logodnicul ei, doctorul Clarence Hemingway. Cel de-al doilea copil al său, născut în 1899, a primit numele de Ernest și a devenit el însuși scriitor și un mare admirator al lui Crane.47
Trei femei respectabile, de familie bună, născute în medii confortabile, dar și o femeie fără resurse sau educație, care-și vindea trupul pe bani gheață ca să aibă ce mânca și cu ce se îmbrăca și, după cum știm deja, Amy Leslie n-a fost prima prostituată care să-l fi îmbrățișat pe Crane. Întrebarea este însă câte fuseseră înaintea ei și cât de des se încheiaseră (sau începuseră) nopțile lui cu un drum la bordel. De cinci ori pe săptămână? De cinci ori pe lună? De cinci ori pe an? Nimeni nu poate răspunde la această întrebare pentru că nu există suficiente informații despre asta, așa că rămânem cu încă o lacună. Jurnalistul John Northern Hilliard (1872–1935), mare admirator atât al lui Crane, cât și al operei sale, a scris în 1922 că prietenul său
alerga după femei. Se înhăita deseori cu stricate și nu-i păsa prea mult ce vârstă, rasă sau culoare aveau acestea. Nu o dată l-am auzit spunând că trebuie să iasă și să-și ia o târfuliță negroteie, „să i se schimbe norocul“. În repetate rânduri a adus dame de pe stradă în camera lui. Nu-l interesau femeile din aceeași clasă sau de același statut cu el. Le prefera pe celelalte. Un lucru pe care-l înțeleg. Femeile din propria lui clasă nu i-ar fi oferit nimic. În mahalale avea parte de viață. Primea ceva autentic și tocmai asta căuta întotdeauna — pura realitate a vieții.
Hilliard are și n-are dreptate. În mod evident, nu știa nimic despre Lily Brandon Munroe (ceea ce arată că nu era atât de intim cu Crane pe cât își închipuia), cât despre urâta formulare „târfuliță negroteie“, nu avem decât mărturia lui (scrisă cu mult după evenimente), care să ateste că Crane a folosit-o într-adevăr, și chiar dacă a folosit-o, e posibil s-o fi făcut pentru a-l impresiona pe Hilliard cel impresionabil, care pare să fi fost un tânăr chefliu boem cu o slăbiciune pentru acel tip de sporovăială fără griji ca între bărbați — deși, în lumina observațiilor lui Crane despre „negri care zâmbesc fericiți“, orice e posibil.48 Pe de altă parte, există o a doua relatare independentă care confirmă spusele lui Hilliard despre obiceiul lui Crane de a invita în casă femei de pe stradă ca să se adăpostească de frig și să-l însoțească în camera lui. Harry B. Smith (1860–1936), compozitor și critic muzical, prieten cu Willis Brooks Hawkins, a fost invitat alături de Hawkins și de alți bărbați la o seară de pocher în apartamentul lui Crane la sfârșitul lui 1895 sau 1896. Mai târziu, acesta avea să scrie:
Clădirea, din câte îmi amintesc, era pe undeva în zona West 20th. Am urcat la ultimul etaj, o mansardă mare. Într-un colț era dormitorul, despărțit de un perete […] Crane n-avea pic de afectare de literat. Părea să fie cum îl descrisese Hawkins — „doar un puști“; dar slab, palid, ca un suferind de oftică. Am jucat cărți până la două sau trei dimineața și, când am plecat acasă, am trecut pe lângă fereastra dormitorului separat. O fată dormea în pat.
— Aoleu, a exclamat Crane. N-am auzit-o când a venit.
Au urmat comentarii hazlii.
— Ea e Maggie? a întrebat unul dintre desfrânați, referindu-se la povestirea lui Crane.
— În parte, a răspuns Crane.
O altă fațetă a lui Crane e dezvăluită de o poveste spusă la mijlocul anilor douăzeci de către jurnalistul Robert H. Davis (1869–1942), care l-a întâlnit pe Crane pentru prima oară într-o noapte friguroasă, când David stătea sub calea ferată de pe Sixth Avenue, la intersecția dintre Broadway și West Thirty-third Street, împreună cu alt reporter, care întâmplător îl cunoștea pe Crane. În acel moment, ca și cum s-ar fi întrupat din văzduh, a apărut însuși Crane, mergând pe stradă cu ochii „ațintiți asupra totuarului“ și, cum Davis îl citise pe Crane și se considera un admirator, l-a rugat pe prietenul lui să le facă prezentările. „I-am strâns mâna subțire, palidă, cu o căldură sinceră“, scrie Davis, dar n-au apucat să schimbe prea multe cuvinte în trei, că reporterul a trebuit să fugă la altă întâlnire, lăsându-l pe Davis singur cu Crane. Au stat de vorbă un minut sau două și, aflând că și David era fiu de preot, Crane a comentat sec despre marea satisfacție a lumii atunci când un fiu de preot e „năpăstuit de ghinion“. „Asta e perspectiva“, a continuat el. „Un băiat de barman cade de pe clădirea Waldorf. Fiul de preot cade de pe o bancă din parc. Amândoi se lovesc de pământ cu aceeași viteză și sunt atât de mutilați, că devin de nerecunoscut.“
Imediat după discuția despre preoți și fiii lor, Crane a văzut o prostituată apropiindu-se pe stradă. Și-a mutat atenția de la David la ea, iar ea s-a oprit brusc și l-a privit.
S-a desprins imediat de lângă mine, a aruncat țigara în Greeley Square, și-a pus mâna stângă pe inimă, și-a scos pălăria și a făcut o plecăciune deosebit de galantă. Niciodată n-am văzut un gest cavaleresc mai desăvârșit decât al tânărului care a măturat trotuarul cu pălăria lui neagră de fetru […]
— Ești străină de locurile astea? s-a interesat Crane pe un ton de o extraordinară delicatețe, ca și cum s-ar fi adresat cuiva rătăcit într-un oraș imens.
Fata stătea acolo cu buzele întredeschise și o expresie ciudată de nehotărâre pe chip […] Și-a recăpătat suflul.
— Ei, să zicem că sunt o străină. Poți să-mi arăți ceva?
— Da, a răspuns autorul lui Maggie. Pot să-ți arăt o cale de ieșire. Dar dacă preferi să rămâi… Crane a gesticulat încă o dată cu pălăria lui de fetru și s-a înclinat într-o splendidă atitudine plină de hotărâre.
Brusc, fata și-a amintit că mai are un nasture la gulerul hainei și s-a încheiat până sus. Lumina din ochii lui Stephen Crane a părut să dispară ca și cum cineva ar fi stins o lampă dinăuntru.
— N-ar trebui să pierzi vremea pe-afară, puștiule, a spus Maggie cu o voce guturală. Pari înfrigurat. N-o să reziști. Ca grăsanul ăsta.
În sfârșit, am fost luat în seamă.
Fata a plecat agale, total indiferentă, spre Shanley’s, Burns’s, Delmonico’s…
— E o vale lungă, a zis Crane. Mă întreb dacă există vreo ieșire…
Nu e în niciun caz un comportament de desfrânat care umblă din floare în floare și, în ciuda comentariilor lui Hilliard, orice porniri senzuale l-ar fi stăpânit pe Crane la sfârșitul adolescenței și pe când avea douăzeci de ani, acestea erau atenuate de o profundă rezervă în prezența femeilor, indiferent de clasa sau statutul lor. Timid, șovăielnic, stângaci, politicos, cuviincios și adesea stingher în compania femeilor, era un tânăr foarte contradictoriu, atât un gentleman în sensul vechi al cuvântului (cum spune prietenul său, Gordon), cât și ceea ce eu aș numi un hedonist puritan, rămânând întotdeauna un fiu de preot, chiar și atunci când se războia cu Dumnezeu. Crane e greu de înțeles în parte pentru că s-a dezvoltat mult mai rapid ca artist decât ca bărbat și abia când a plecat de la New York și a cunoscut-o pe Cora Taylor, care fusese căsătorită de două ori, la Hotel de Dreme în Jacksonville, Florida, a reușit să lege o relație durabilă cu o femeie. Poate că au trecut împreună prin momente bune și mai puțin bune, dar a rămas cu ea de când a împlinit douăzeci și cinci de ani și până la moartea sa, trei ani și jumătate mai târziu, făcând pași mărunți spre maturitatea deplină în acei ultimi ani, dar fiind tot un băiat atunci când a murit.
Privirea altora asupra lui. Opiniile în privința înfățișării lui Crane variază atât de mult, încât e greu de stabilit clar ce vedeau alții când se uitau la el. Prietenul său newyorkez, pictorul Nelson Greene, care era mai obișnuit decât mulți alții să se uite la chipuri, observă următoarele: „păr deschis la culoare, aproape blond, ochi de un gri deschis, spre albăstrui — o privire foarte directă. Avea trăsături foarte reușite, un nas ascuțit excelent — fața ceva mai subțire decât media — ochii destul de depărtați. Ochii, fața și atitudinea lui aveau un fel de… expresie blândă, de toleranță obosită.“ Linson, care trăise în Franța și a ajuns să-i picteze portretul lui Crane, a văzut ceva neobișnuit la nasul prietenului său prima oară când s-au întâlnit: „Pe fundalul ferestrei, profilul lui se contura amintind limpede de Napoleon la tinerețe.“ Prima impresie a lui Bacheller a fost și mai admirativă: „Într-o zi, la birou m-a vizitat un tânăr subțire, cu ochi gri-cenușii, pielea mai degrabă închisă la culoare și un chip «drăgălaș și plăcut ochiului», cum se spunea pe vremuri. Avea un cap expresiv și frumos ca formă și atitudine.“ Cahan și Howells s-au exprimat deja — alți doi bărbați frapați de aura lui Crane —, dar există și aceste comentarii ale lui Garland, care subminează remarcile lui Bacheller, Howells și ale celorlalți. După prima lectură a poeziilor lui Crane: „Forța lor m-a uimit. Nu-mi venea să cred că erau opera tânărului palid și laconic din fața mea.“ Apoi, la o lună sau două, după ce s-a uitat pentru prima oară peste Semnul roșu al curajului: „Am tot stat și le-am sucit în minte și, uitându-mă la el, mic, urât, pământiu, cu degete îngălbenite, n-am reușit să-l asociez câtuși de puțin cu minunatul manuscris pe care mi-l pusese în mâini.“
Știm cu toții cât de diferite pot să pară fețele noastre de la o fotografie la alta, de la un moment oarecare la altul — uneori fiind prezentabile, atrăgătoare chiar, iar alteori, hidoase. Unghiul, lumina, înclinația capului, o schimbare bruscă de dispoziție în timp ce suntem fotografiați, ca să nu mai vorbim de o boală sau de lipsa somnului, toate pot juca un rol în felul în care ne percep ceilalți. În afară de relatările scrise ale prietenilor și cunoscuților despre felul în care percepeau fizicul lui Crane, s-au păstrat și câteva fotografii din acei ani, nu multe, dar suficiente pentru a ne crea o impresie confuză, contradictorie asupra felului în care arăta Crane. La fel ca noi toți, pare oarecum diferit de la o imagine la alta, uneori prezentabil, atrăgător chiar, alteori dizgrațios și fragil. Cam singurul lucru asupra căruia cad cu toții de acord, inclusiv el, este tendința spre paloare a tenului său, lucru care poate fi atribuit, probabil, unei sănătăți precare, unui regim alimentar neadecvat, ritmului chinuitor de viață și cine știe căror microbi mocneau în el, curmându-i viața la o vârstă atât de tânără. Dacă n-ar fi avut un organism tare de sportiv care să-l apere de primele agresiuni, probabil că n-ar fi rezistat nici atât. În formularea succintă a Corei din notițele compilate pentru biografia pe care n-a scris-o niciodată: „Soarta își pune pecetea pe chipurile celor care sunt condamnați la o moarte prematură.“
Portret în ulei al lui Crane de C.K. Linson, 1894.
În partea de sus a pânzei scrie: „Stephen Crane, autorul Semnului roșu al curajului, la 22 de ani, în 1894.“
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
Din câte se povestește, în conversație era caustic, spiritual, incisiv, cu un talent excepțional de a inventa spontan expresii noi, picante, mai spectaculos ca vorbitor decât ca scriitor pentru mulți dintre prietenii săi, deși cuvintele îi ieșeau pe gură domol, pe un ton tărăgănat, apatic, idiosincrasic de care se rușina și care-l făcea să se jeneze de față cu străinii și până în ultimul an de viață i-a fost groază de vorbitul în public. De aici și refuzul său la invitația lui Barry de a-și citi poeziile în public la Uncut Leaves Society, în 1894 — perspectiva de a se face de râs îl teroriza atât de tare, încât a declarat că preferă să moară decât să facă așa ceva.
O altă ciudățenie care i-a impresionat pe aproape toți cei care l-au cunoscut a fost că râdea extrem de rar. Conrad observă că nu l-a auzit niciodată pe Crane emițând vreun sunet care să aducă a râs, în afară de momentele când stătea pe iarbă cu micul Borys, în timp ce nepoata Helen R. Crane e și mai emfatică din acest punct de vedere, insistând că „Noi nu l-am auzit niciodată râzând“, punct, adăugând că „și alți foști prieteni ai săi pe care i-am cunoscut au spus același lucru“. E ciudat de-a binelea — un om care să nu râdă niciodată — și totuși, ca pentru a compensa aparentul deficit la capitolul veselie, Crane era cunoscut și pentru frecvența zâmbetelor sale, nu un singur tip de zâmbet pe care-l repeta întruna, ci mai multe, câte un zâmbet diferit pentru fiecare împrejurare diferită, percepute de către cunoscuții săi în multe feluri, fermecătoare, ironice, hazlii, amare, pline de compasiune, tandre, distante, vesele, pioase și meditative. Poate că el nu râdea prea des — sau chiar deloc —, dar nepoata lui ne spune că „mereu își făcea auditoriul să râdă și să se roage de el să mai povestească“.
Multilateralitatea la care m-am referit ceva mai devreme e redusă, în cazul lui Crane, la un spectru destul de îngust. De pildă, nu era un om violent. Nu căuta ceartă, nu-și manifesta dezacordul țipând și nu încerca să-i domine pe cei din jur. Nu avea impulsuri criminale, nu avea simptome de boală psihică și, în afară de perioadele tranzitorii de tristețe de care nu scapă nicio ființă umană, nu era predispus la depresie. Orice psihiatru care l-ar fi examinat ar fi conchis că e un om normal — adică cineva care nu se credea a doua întrupare a lui Isus Cristos, cineva care înțelege că face parte dintr-o lume alături de alții, nefiind centrul acesteia, cineva capabil de dragoste, generozitate și bunătate, dar și să-și apere cauza la nevoie. Cu alte cuvinte, nu era nici nebun, nici chinuit de nevroză, nici potențial sinucigaș. Fără îndoială, toate acestea sunt lucruri deja evidente până în acest moment, dar înainte de a analiza personalitatea, caracterul și efectul pe care Crane îl avea asupra celorlalți, e necesar să excludem tot ceea ce nu era ca să pregătim terenul și să găsim punctul precis în care să începem săpăturile. La urma urmei, există pe lume artiști total demenți, dar Crane n-a fost unul dintre ei.