Și iată cum maeștrii Epocii de Aur primesc o scatoalcă zdravănă peste ochi în acea bagatelă de nouă sute de cuvinte, dar urmează „Ziua liberă a domnului Binks“, care e mai lungă și mai atent construită (Press, 8 iulie). În afară de triada despre copilaș, e prima povestire scrisă de Crane care nu e nici basm, nici glumă, nici poveste burlescă, apropiindu-se ca spirit mai puțin de Kipling sau Twain și mai mult de Cehov sau (ca să-i pomenim iar numele) de tânărul James Joyce, născut cu doar zece ani după Crane.
Binks e un funcționar modest și silitor din New York care locuiește într-un mic apartament din Harlem cu soția și cei trei copii mici. Într-o după-amiază, în timp ce călătorește cu tramvaiul electric pe Broadway, privește pe fereastră la orașul de piatră și zărește un colț „verde strălucitor“ în Madison Square Park, o priveliște care, în mod inexplicabil, îl răscolește și-i umple capul de „amintiri vagi“ și de „muzica trecutului său“. În acea seară, după o cină tensionată acasă, în timpul căreia, abătut, Binks își jignește soția agasată și își repede copiii, funcționarul hotărăște să organizeze duminică o ieșire în familie la țară. Cum sunt prea strâmtorați ca să ia în calcul o excursie în toată regula, cad de acord să-i facă o vizită mătușii doamnei Binks, Sarah, care locuiește în New Jersey, lângă Ramapo Hills.
Frumusețea acestei povești simple stă în detalii, în interacțiunile dintre soț și soție, minuțios descrise, în activitățile copiilor, în prezentarea cadrului rural și a felului în care acei orășeni stresați se adaptează treptat și intră în ritmul somnolent al acelei alte lumi, mai întâi îngroziți de liniștea și încremenirea din jur („Aș înnebuni dac-ar trebui să trăiesc aici“ spune doamna Binks), pentru ca încetul cu încetul să se domolească până când „aerul cald, adormit, vibrând de zgomotele insectelor, îi înlănțuie într-o indolență grozavă“. Apoi, când soarele se îndreaptă spre apus, domnul și doamna Binks urcă pe un deal, ca să admire priveliștea. După un început intenționat banal într-un tramvai electric de pe Broadway, povestea se încheie cu o viziune melancolică, epifanică a lucrurilor esențiale:
Acel cânt al copacilor se înălța în văzduhul încremenit într-o melodie gravă, șoptită. Era plin de o tristețe infinită — o tristețe pentru naștere, robie, moarte […] Orice om găsește în acel sunet expresia propriei suferințe. E vocea universală ce jelește […]
Binkșii amuțiseră. Cântecele copacilor impuneau respect. Asistaseră nemișcați la ceremonie, cu ochii ațintiți asupra schimbărilor imense, inefabile care le vorbeau despre lucrul final — sfârșitul inevitabil. Ochii lor aveau o expresie impersonală. Deveniseră mai puri, mai buni datorită acelei predici, acelui glas care le striga din cer […] Într-un târziu, Binks întinse brațul într-un gest întrebător.
— Mă întreb de ce, spuse el. Mă întreb de ce, păcatele mele… de ce e… de ce…
Pe limbă i se încâlcea veșnica întrebare nerostită, dar doamna Binks își strecurase și ea brațul, împletindu-l cu al lui. Capul ei se culcă ușor pe umărul lui.
Se poate spune că pasajul final e prea căutat și probabil că așa este, dar totodată ni-l arată pe Crane tinzând spre un registru nou, același spre care tinde tânărul Joyce în povestirile din Oameni din Dublin, pe care și el le-a scris tot la douăzeci și ceva de ani, o dorință de a porni de la realismul lui Flaubert și de a injecta spiritualitate în zbuciumul lumesc, terestru al oamenilor obișnuiți — care a devenit una dintre principalele ambiții ale modernismului secolului douăzeci. Nu mai există în opera lui Crane nicio altă povestire asemănătoare cu „Ziua liberă a domnului Binks“. Nu era omul care să scrie despre căsătorie, viața de părinte sau presiunile vieții clasei de mijloc, dar în această povestire promițătoare, chiar dacă oarecum imperfectă, face toate aceste trei lucruri, iar rezultatul e intens și totodată neașteptat — o întrezărire a drumului care nu a fost ales.
„Povești spuse de un artist“ (Press, 28 octombrie) e o primă tentativă de a se ocupa de „brutele“ din vechea clădire a Ligii Studenților la Arte și e scrisă cu același realism total ca „Domnul Binks“. Având doar șapte pagini și jumătate, e împărțită în trei povești distincte: „Cum a făcut Belea Mare rost de o masă festivă“, „Cât despre plata chiriei“ și „Ce a făcut Pennoyer cu masa lui de duminică“. Linson apare fugitiv în persoana unui artist pe nume Corinson, dar personajele centrale sunt Crane (Micul Pennoyer sau Penny) și colegii lui de cameră Nelson Greene (Vânătă Sanderson), R.G. Vosburgh (Warwickson, zis și Belea Mare) și William Carroll (Zbârcitul). Umorul caustic care se face uneori simțit în cele trei episoade vine de la personajele înseși și nu e vreun scop în sine al autorului — un atac —, iar Crane reușește cu deosebită pricepere să surprindă în dialoguri ceea ce eu aș numi o atmosferă de maliție prietenească, replicile sarcastice și tachinăriile unor tineri siliți să locuiască împreună într-un spațiu meschin, iar episoadele înaintează lin și convingător, fără note false.
Mai e și prima povestire a lui Crane despre Vestul American, o glumă amuzantă, deși lipsită de substanță, pe care a scris-o înainte să traverseze Mississippi și să vadă Vestul cu ochii lui — ceea ce nu poate însemna decât că simplele denumiri ale acelor locuri (Denver și Omaha) l-au inspirat suficient ca să aibă un punct de pornire. „Un bilet dus-întors“ (Press, 20 mai) e o glumă picarescă absurdă, spusă de un vagabond veteran pe nume Billie Atkins unui grup de bărbați de la o pensiune „la doi pași de Bowery“. În iarna anului care trecuse, pe când se afla la Denver, Billie simțise un puternic imbold de a pleca la Omaha — nu cu un scop anume, ci pur și simplu pentru că „brusc și-a dat seama că ar fi vrut să fie în Omaha“. Așa că Billie sare dintr-un tren în altul, ia bătaie de la o mulțime de frânari și într-un final ajunge la Omaha atât de rupt și de prăpădit, încât cere să fie arestat ca să aibă un acoperiș deasupra capului pe timp de noapte, iar înainte să adoarmă în celula lui, simte alt imbold puternic și hotărăște să se întoarcă neapărat la Denver de dimineață. O glumiță simpatică. Totuși, povestirea are o frază care se distinge de celelalte. Crane terminase Semnul roșu al curajului în aprilie. Între timp se făcuse mai și, probabil făcând un haz nebun în sinea lui, Crane a scris aceste cuvine în deschiderea celui mai vioi și mai palpitant paragraf din „Un bilet dus-întors“: „Restul călătoriei e incoerent, ca relatările detaliate ale marilor bătălii“. Ce satisfacție trebuie să fi avut persiflându-se astfel, ridiculizându-și propria carte cu asemenea ironie total detașată. Fără îndoială că s-a oprit o clipă ca să-și savureze gluma pe care doar el o înțelegea, după care, mobilizându-se din nou, face un salt înainte și încheie paragraful:
Billie se urcă în trenuri și fu zvârlit afară, aterizând în cap, pe umărul stâng, pe umărul drept, în mâini și genunchi. Se izbi de pământ într-o rână, fără nimic care să amortizeze căderea pe coaste. Hainele i se rupseră și se zdrențuiră ca velele unui bric în bătaia vijeliei. Pielea îi era tatuată cu linii însângerate, cruci, triunghiuri și toate formele geometrice posibile. Dar n-avea de gând s-o ia pe jos și era chitit să ajungă la Omaha. Așa că le îngădui angajaților feroviari să-l folosească pe post de proiectil cu care să bombardeze pitorescul peisaj vestic.
Dacă povestirile din acel an sunt în general de încălzire — câteva apropiindu-se de desăvârșire, iar altele fiind pe bună dreptate uitate —, unele dintre lipsurile lor pot fi atribuite probabil grabei cu care au fost scrise. Crane lucra simultan la cărți care erau mult mai importante pentru el și deja făcuse pactul cu diavolul să producă material vandabil pentru a se întreține în timp ce-și continua celelalte proiecte. Dolarii îl osândeau, la fel ca pe Melville, Poe și nenumărați alți scriitori americani din secolul al XIX-lea, iar pentru a arăta cât de disperat era Crane să câștige bani în acele vremuri grele, ar trebui să pomenesc de altă povestire mai puțină reușită pe care a scris-o în acea perioadă, „O masă de Crăciun câștigată în luptă“, care a văzut lumina tiparului pe 1 ianuarie 1895. Se întâmplă ca eroul poveștii, un tânăr pe nume Tom, să fie instalator în Levelville, un oraș de prerie. Dispus să publice în orice ziar sau revistă care-l plătea, Crane a ajuns să-și vândă povestirea către o publicație dedicată instalatorilor, Plumbers’ Trade Journal, Gas, Steam, and Hot Water Fitters’ Review.35
17
Vecinul lui Maggie.
Dacă Maggie e o carte care se petrece în iad, Mama lui George se petrece în purgatoriu. Dacă Maggie e o adevărată străfulgerare de roșu aprins, orbitor, Mama lui George e colorată într-un gri închis, solid. Maggie străpunge inima; Mama lui George țese un nor de tristețe atotînvăluitor. Maggie urlă și-ți impune să te supui; Mama lui George, mai liniștită și mai subtilă, te seacă. Maggie poate fi de sine stătătoare, dar Mama lui George capătă forță dacă e văzută ca a doua jumătate a unui imn în două părți pentru o lume în care până și Dumnezeu îngroașă rândurile șomerilor.
Lungă de doar șaizeci și trei de pagini, micuța carte a lui Crane începe cu una dintre cele mai derutante prime fraze din toată istoria literaturii americane: „În vâltoarea ploii care începu în amurg, bulevardul larg lucea în acea nuanță de albăstriu-închis atât de criticată atunci când e zugrăvită în tablouri.“ Nici n-apucă bine cititorul să tragă aer în piept și să se adâncească în poveste, că povestea și felul în care e spusă sunt puse la îndoială. Despre ce nuanță albăstrie vorbește — și de ce e criticată atunci când e zugrăvită în tablouri? Pe de-o parte, Crane afirmă că această nuanță albăstrie există, e o culoare reală din lumea reală (altfel de ce ar include-o în carte?), dar alții care trăiesc în aceeași lume (critici de artă) nu agreează această culoare pentru că… de ce? Presupun că nu pentru că această culoare în sine i-ar ofensa (cum să se simtă cineva ofensat de o culoare?), ci pentru că s-au convins că e o culoare care nu există în lumea naturală, așa că e o ofensă la adresa adevărului — sau a ideilor lor despre artă — atunci când apare într-un tablou. Însă Crane (sau naratorul omniscient al cărții care povestește la persoana a treia) tocmai ne-a spus că a văzut-o, că ploaia căzând pe bulevardul larg are o nuanță de albăstriu-închis, exact acea nuanță albăstrie care-i deranjează atât de rău pe criticii de artă, dar, pentru că e de datoria lui să spună adevărul așa cum îl percepe, naratorul le spune: vă convine sau nu, uite aici albăstriul vostru afurisit.
Cu alte cuvinte: vă convine sau nu, uite aici cărticica mea.
Prima frază a acestei cărți e un manifest, o declarație codificată a principiilor artistice ale lui Crane și tot ceea ce urmează în carte se bazează pe certitudinea că respectiva nuanță de albăstriu-închis e reală, de fapt, e chiar dovada realității, căci spre deosebire de Maggie, care a fost greșit interpretată ca un roman în tradiție realistă (chiar și de către Crane însuși), Mama lui George nu e o carte despre apariții și monștri, ci despre durere umană observată îndeaproape și despre suferință spirituală profundă.
E o diferență clară, iar motivele schimbării de ton de la o carte la alta sunt diverse. În primul rând, trecuse aproape un an și jumătate de când Crane renunțase la prima tentativă de a scrie Mama lui George, iar în mai 1894, când a reluat-o, avea deja la activ o producție bogată: nu mai puțin de șaptezeci și cinci de poezii, Semnul roșu al curajului și trei dintre cele mai strălucite schițe despre New York („Oameni în bătaia furtunii“ și cele două „Experimente“). Devenise un scriitor mai versat și mai priceput, dar fiindcă era încă necunoscut și nu se simțea pe teren sigur, se lăsase afectat de criticile aduse lui Maggie în cronica lui Garland și-n scrisoarea lui Barry. Dacă romanul ar fi avut succes, poate că s-ar fi apărat de obiecțiile lor, dar cum nu convinsese nici cititorii, criticii îi acordaseră prea puțină atenție, iar cum Semnul roșu era încă prizonier în purgatoriul tacticilor de amânare ale lui McClure, a acceptat presupusa lor cunoaștere superioară în materie de scris ficțiune. O mare greșeală, având în vedere că Maggie e mult peste tot ce au scris ceilalți doi autori vreodată, dar și o șansă, o invitație de a se pune la încercare într-o nouă sferă. Garland îi recomandase autorului „să zugrăvească familiile care trăiesc pe strada vecină, care duc vieți disperat de grele, de o puritate eroică“ și știm de la Linson, căruia Crane i-a relatat întâlnirea sa cu Barry, că una dintre sugestiile pe care le-a primit a fost să folosească mai mult dialog pe viitor pentru că „vorbirea e revelatoare, iluminează povestea“. În Mama lui George, Crane a urmat ambele sfaturi, pentru că, într-adevăr, e mai mult dialog decât în Maggie, și chiar dacă Crane nu s-a dus pe strada vecină ca să-și caute personajele centrale (George Kelcey și mama lui trăiesc în aceeași clădire cu locuințe ieftine de închiriat ca și Johnsonii), sunt oameni liniștiți din clasa muncitoare și nu seamănă în niciun fel cu brutele grotești care domină prima nuvelă. În același timp, să nu uităm că Mama lui George a fost concepută înainte ca Crane să vadă cronica lui Garland sau să discute cu Barry. Intenționase de la bun început să scrie o carte total diferită (încă un motiv, poate, pentru care sfaturile lor au fost binevenite), o poveste care să se concentreze pe război psihologic intim, și nu pe luptele fizice sălbatice prezentate în saga familiei Johnson — un studiu în gri, nu în roșu aprins.
Fără îndoială, a existat și o componentă autobiografică, dar nu se poate măsura exact cât e de mică sau de mare. Pe a doua pagină e pomenit un bărbat pe nume Bill Sickle din așezarea rurală Handyville, fără îndoială inspirat de familia Van Sycle, rudele care-i găzduiseră pe Stephen, pe atunci în vârstă de opt ani, și pe fratele său Edmund la ferma lor din Sussex County după moartea reverendului Crane, acel moment dificil când familia a fost nevoită să se mute din casa parohială și s-a împrăștiat temporar în mai multe locuri din New Jersey și statul New York. Mai e și numele de familie al lui George, Kelcey, care vine de la un bar din Asbury Park care-i aparținea unui anume William B. Kelsey, unul dintre locurile unde Townley ieșea să bea, iar în această poveste despre un fiu rătăcit și înverșunat care se afundă în alcoolism autodistructiv, pare cert că fratele lui Crane, care se îmbăta frecvent, a fost unul dintre modelele pentru George. Harvey Wickham, colegul de internat al lui Crane de la Claverack, scrie în articolul său din 1926 pentru American Mercury că mama și fiul din carte au fost parțial inspirați de niște rude ale sale pe care Crane le cunoscuse, două persoane din clasa mijlocie pe care Crane le-a „transpus […] în mahala, păstrându-le doar personalitățile — un tânăr plauzibil, bun de nimic, și un părinte indulgent și credul“. E posibil ca Wickham să aibă dreptate, dar asta nu-l scoate din ecuație pe Townley, iar ca să mai adăugăm o posibilă sursă în acest amestec, mai e și Crane însuși. În carte, George e mezinul din cinci frați. Ceilalți patru sunt morți, ca și tatăl, iar după traiul rural din Handyville, George și mama lui stau acum în oraș, într-un apartament din Lower East Side. Motivul mutării nu e niciodată discutat, dar și Crane era mezinul unei familii cu mulți copii și câțiva dintre frații și surorile lui muriseră. O posibilă legătură absconsă, dar dacă la asta adăugăm faptul că mama e o creștină pioasă care militează pentru abstinența de la alcool și mereu se roagă de George, un necredincios indiferent, să vină cu ea la întruniri pentru rugăciune, legătura pare mai mult decât posibilă. Și totuși, în ciuda acestor asemănări, mama din carte nu e un portret al mamei lui Crane. În primul rând, e needucată, spre deosebire de mama lui Crane, și în plus e descrisă ca o persoană slabă și incapabilă, ceea ce mama lui Crane nu era în niciun caz. Nici George nu e inspirat direct de Crane, de fratele lui, Townley, sau de ruda lui Wickham. Și totuși, lăsând la o parte toate referirile la vii și morți, interacțiunile dintre George și mama lui au ceva care atinge un punct sensibil.
Povestea e destul de simplă, cu o construcție aproape scheletică. George Kelcey, „un tânăr negricios“ de vreo douăzeci, douăzeci și doi de ani, se târăște spre casă prin ploaia strălucind în acea nuanță de albăstriu-închis cu un sufertaș pentru masa de prânz la subraț și pufăind dintr-o pipă făcută din știulete de porumb, fiind evident „un om care lucrează cu forța mușchilor“. Tânărul se întâlnește cu Charley Jones, o veche cunoștință din Handyville. Jones, un tip expansiv care dă pe dinafară de bunăvoință, îl invită pe George să bea un pahar cu el, așa că se duc la o cârciumă, unde Jones își comandă un whiskey, iar George, o bere, care se transformă în două beri, apoi, șovăind, în trei beri și, în timp ce pălăvrăgesc despre vremurile de odinioară, iar John turuie despre cei cinci bărbați răposați din familia Kelcey și despre mama lui George („Ultima oară când am văzut-o, țiu minte că era sprintenă ca un greieraș și bătea țara-n lung și-n lat, predicând una-alta pentru de-alde WCTU“), acesta îi povestește lui George despre „lumea grozavă“ pe care o frecventează la cârciumă și-i propune să li se alăture și el într-o seară, poate chiar în acea seară, la care George răspunde: „Dacă pot, viu.“
Următorul capitol sare la cartierul cu locuințe ieftine de închiriat. Clădirile nu mai sunt tărâmul întunecat, satanic, al construcțiilor strâmbe și ușilor înfricoșătoare din Maggie, ci simple clădiri, iar pe fereastra uneia dintre ele e „un bărbat cu o față roșie, pătată“, care blestemă violent.
Aruncă o sticlă cu boltă, peste două curți, spre fereastra clădirii opuse. Sticla se făcu țăndări în contact cu zidul casei, iar bucățile au căzut zăngănind pe pietrele de dedesubt. Bărbatul a agitat pumnul.
O femeie cu brațele dezgolite, care întindea rufe pe o sfoară într-una dintre curți, îl privi indiferentă pe bărbat și ascultă ce spune. Ochii ei îi urmăriră pe ai lui până la cealaltă clădire. De la o fereastră îndepărtată, un tânăr cu o pipă îi strigă ceva despre neîndemânarea cu care țintise. Doi copii, care se nimeriseră în curtea cu pricina, au cules cioburile de sticlă, mângâindu-le ca pe niște jucării noi.
Ținta sticlei aruncate aiurea e un apartament de vizavi, unde „o bătrânică“ face curat. În timp ce-și vede de treabă, femeia cântă un imn metodist cu o voce care „vibra și tremura în aer ca un duh al sunetului cu o aripă ruptă“, care devine „un cântec de război straniu, un strigăt de luptă și sfidare care se înălța și cobora în urlete stridente“. Această voce — și cântecul — aproape că-l scot din minți de furie pe bărbat.
Bătrânica e mama lui George și, în contrast cu personajele din Maggie, care au prenume, dar nu și nume, ea are nume, dar nu și prenume, fiind identificată pe tot parcursul cărții ca „bătrânica“, ceea ce o face să pară un personaj dintr-o poezioară pentru copii sau dintr-un basm. Ocupația ei principală, pe lângă cântatul imnurilor și participarea la întrunirile de rugăciune, e curățenia în casă. Mama lui Maggie se delectează cu distrusul mobilei; cu la fel de multă vehemență și convingere, mama lui George o curăță până-i scoate sufletul.
Aceste ocupații sunt esențiale pentru ea, dar și mai dominantă e preocuparea pentru fiul ei, ultima legătură vie cu fosta viață de soție și mamă în Handyville și întruchiparea tuturor speranțelor ei pentru viitor. Tânărul George are slujbă și o întreține financiar, dar cum Crane deja își perfecționase metoda de a-și epura poveștile de tot ce nu e element absolut esențial, nu ni se spune aproape nimic despre slujbă — doar că e într-un fel de „atelier“ și că George e unul dintre cei câțiva (poate numeroșii) angajați care lucrează sub supravegherea unui șef de echipă. De obicei, George se întoarce acasă puțin după ora cinci, dar în acea zi stă într-o cârciumă și bea bere cu Charley Jones, iar la ora cinci, în timp ce-și vede de treburile ei gospodărești, bătrânica se oprește câteva clipe ca să se uite pe fereastră la „gigantica fabrică de bere“ care domină toate celelalte clădiri, anticipând deja întoarcerea lui George, dar după patruzeci și cinci de minute, el încă n-a sosit, iar la începutul celui de-al treilea capitol, femeia a renunțat să scuture și să frece nebunește și s-a așezat pe un scaun, uitându-se la ceas. S-a făcut deja șapte și femeia își derulează cu spaimă în minte toate „nenorocirile și obstacolele“ care i-ar fi putut întrerupe fiului ei drumul de la muncă spre casă. Până în acest moment al poveștii nu s-a întâmplat nimic neobișnuit. O mamă se frământă pentru că nu știe pe unde umblă neprețuitul ei fiu, o reacție standard la o situație standard — după care însă, brusc, începe să devină interesant. Femeia îl aude pe George urcând scările și, fără cea mai mică urmă de ușurare sau bucurie, sare de pe scaun și începe „să se agite prin cameră. Micile emoții temătoare i se șterseră de îndată de pe chip. Părea acum gata să dojenească“. De ce să dojenească? Dacă George nu întârzie de obicei, așa cum sugerează acțiunile ei de până în acel moment, de ce nu i-ar acorda prezumția de nevinovăție și nu i-ar îngădui să explice de ce fusese reținut înainte să simtă impulsul de a dojeni? Printr-un singur cuvânt abil poziționat, Crane tocmai ne-a informat că între cei doi sunt probleme vechi. Dacă ea nu-i acordă prezumția de nevinovăție, înseamnă că deja îl consideră vinovat, iar dacă la începutul cărții e deja în acest punct, înseamnă că problemele se acumulaseră de ceva vreme. Să dojenească. Până în acest moment, nimic din opera lui Crane nu ne-a pregătit pentru o astfel de înțelegere nuanțată a complicatelor mecanisme psihologice care zbârnâie înăuntrul personajelor sale. Momentul marchează ceva nou pentru el, un viraj spre interior care depășește explorarea unei singure minți (Henry Fleming cel izolat și solitar), introducând o a doua minte și, pentru că acum sunt două minți, spațiul dintre ele devine și el parte a dramei, căci acea zonă invizibilă din mijloc nu e un spațiu gol — e un no man’s land încordat și foarte inflamabil, locusul schimbător, instabil al tuturor interacțiunilor umane.
E instructiv să inventariem aceste mișcări interioare din capitolul al treilea, ca să înțelegem cum ne atrage Crane în dansul complex și extrem de ambiguu, de atracție-respingere, al sentimentelor dintre mamă și fiu. George intră în casă și-și lasă sufertașul pentru prânz într-un colț, „în mod evident“ (din punctul de vedere al mamei) „frânt de oboseală după o zi de muncă grea“ (la care se adaugă cele trei beri consumate după serviciu). Înainte ca bărbatul să scoată vreun cuvânt, „bătrânica șontâcăi spre el, țuguindu-și buzele zbârcite. Părea gata să izbucnească în lacrimi și într-o cascadă de reproșuri“. Hotărând să ignore aceste semne de ostilitate, George o salută pe un ton vesel, apoi o întreabă dacă și-a „făcut griji“, sugerând că știe deja că se frământase, pentru că-și cunoaște mama la fel de bine cum îl cunoaște ea pe el și e la fel de iritat ca ea de frecventele lor neînțelegeri. În loc să-l menajeze și să treacă repede peste întrebarea lui, ea începe să se plângă. „Da“, răspunde ea. „Unde-ai umblat, George? Ce-ai întârziat atâta? Te-am așteptat de mi s-a acrit.“ Fără să-i acorde răgazul de a răspunde, îi trântește apoi: „Nu-ți arunca haina colo. Atârn-o pe ușă.“ Deși Crane nu precizează acest lucru în text, e sugerat că George urma să-și arunce haina pe podea, un lucru pe care s-a obișnuit să-l facă și care continuă să fie un măr al discordiei important între ei pe tot parcursul cărții. În acest caz însă, George tace și face cum spune ea, apoi se duce la chiuvetă și se spală. Abia atunci apucă în sfârșit să-i spună ce îl reținuse. „Păi, ca să vezi, m-am întâlnit cu Jones — îl mai știi pe Jones? Un băiat din Handyville. Și musai să stăm și să depănăm la amintiri. Jones e băiat a-ntâia.“ Ca răspuns, „gura bătrânicii se strânse brusc într-o linie dreaptă.“ „O, Jones ăla, spuse ea. Nu-mi place de el.“
Pentru prima oară de când s-a întors acasă, George nu-și privește mama deloc binevoitor, întrerupând „zvâcnirea unui prosop alb“ ca s-o întrebe de ce vorbește astfel despre un om cu care probabil că nu schimbase niciun cuvânt în viața ei, dar mama rămâne neclintită și spune că Jones nu e genul de om cu care e recomandat să umble. „Nu-i om de ispravă“, spune ea. „Sigur nu e. Bea.“ George izbucnește în râs, dar în același timp nu e „șocat de această informație“. Maică-sa dă din cap ca să-și întărească spusele, apoi îl lămurește că-l văzuse la un moment dat pe Jones ieșind dintr-un hotel din Handyville „și de-abia se ținea pe picioare. Bea! Sunt sigură că bea!“ Refuzând în continuare să intre în conflict cu ea, George scoate un „Pe legea mea!“ exasperat și asta-i tot — deocamdată.
În următorul paragraf, a trecut un timp. Stau amândoi la masă, în toiul cinei, iar atmosfera e relativ calmă. „Tânărul se lăsase pe spate în scaun, ca omul care aduce banii în casă. Maică-sa stătea aplecată în față, cu precauție, părând atentă la fiecare îmbucătură. Stătea la marginea scaunului, gata să sară în picioare și să fugă la dulap sau la sobă, să-i aducă orice ar fi avut nevoie. Era neliniștită ca o tânără mamă cu un copil mic.“
E cealaltă fațetă a dansului lor complicat în doi pași, atracția, și nu respingerea, legătura mamă-fiu care nu se desface niciodată pentru că acest lucru e imposibil, dar echilibrul dintre atașament și repulsie e atât de fragil la fiecare dintre ei, încât imediat ce unul se apropie, celălalt începe să se îndepărteze, ceea ce se și întâmplă în următoarele momente, pentru că de îndată ce mama și fiul ajung la o armonie temporară, ea nu se poate abține și face exact acel lucru care-l sâcâie și tulbură din nou echilibrul. Luându-și inima în dinți, ca și cum „ar fi ajuns într-un moment decisiv“, femeia îi cere lui George să meargă cu ea în acea seară la întrunirea pentru rugăciune. Tânărul lasă furculița din mână și-i spune că sigur și-a pierdut mințile. Fără să se descurajeze, mama începe să se roage de el, înșirând argumente după argumente ca să-l facă să se răzgândească (nu mai ies deloc împreună, e o plimbare așa de lungă, se simte atât de singură „și când am așa flăcău mare și voinic, n-oi vrea și eu să mă plimbe nițel?“), dar fără să spună vreodată ceva despre cât de benefic ar fi pentru sufletul lui să participe la întrunire, deși întrunirea primează în mintea lui George: „A avut o viziune, un jalnic întuneric rânduit în șiruri solemne. Chiar și în închipuire era deprimant.“ George nu vrea neapărat să-și dezamăgească mama, dar după ce se străduiește să-i facă pe plac și s-o menajeze, trebuie până la urmă să-i dea un răspuns limpede, așa că cel de-a treilea capitol se încheie astfel:
— Păi, vezi tu, spuse el cu blândețe, nu vreau să merg și nu-mi folosește la nimica să merg dacă nu vreau.
Maică-sa se schimbă numaidecât la față. Scoase un oftat grozav, așa cum auzise că se cade în astfel de ocazii. Își puse o bonetă neagră minusculă pe cap și se înfășură într-un șal vechi. Îi aruncă fiului ei o privire de martiră și se îndepărtă cu jale. Părea o mică procesiune funerară.
Asta îl făcu pe tânăr să se crispeze întru câtva. Indispus, lovi în piciorul mesei. Când zgomotul pașilor ei se stinse, simți o mare ușurare.
Restul cărții decurge din această scenă, avansând într-o spirală compactă de evenimente mărunte chiar și mai alarmante, pe măsură ce George pierde treptat controlul și ajunge pe fundul prăpastiei — ceea ce o distruge pe maică-sa, care moare în ultima frază din carte. Titlul inițial ales de Crane a fost O femeie fără arme. Nu se știe exact de ce a renunțat la el pentru versiunea publicată, dar acest titlu ne dă o idee mai precisă despre intențiile sale de la începutul proiectului decât alegerea anodină pe care a făcut-o în cele din urmă. Doamna Kelcey se consideră un soldat în armata creștină a lui Dumnezeu, dar singura ei armă e credința și, deși există fără îndoială nenumărate suflete care tânjesc să fie mântuite prin credință, George nu se numără printre ele. E dezarmată în fața propriului fiu.
George se face praf, dar nu există o explicație simplă pentru ceea ce i se întâmplă. Sunt în joc mai multe forțe și fiecare lovitură pare calculată astfel încât să sosească fix în momentul în care are efectul cel mai vătămător asupra eului său fragil, neformat. La începutul cărții, George e deja la New York de trei ani, dar e în continuare izolat și nu pare să aibă prieteni. Are o slujbă și colegi (cu care nu se întâlnește în afara serviciului), dar nimic altceva în afară de o mamă adoratoare, anxioasă, dojenitoare și spațiul sufocant al unui mic apartament închiriat. Disperat după companie, dă pe gât trei beri ca să-și prelungească întâlnirea întâmplătoare cu Charley Jones și imediat ce maică-sa pleacă abătută la întrunirea ei de rugăciune, George o șterge pe furiș ca să li se alăture fostului băiat din Handyville și tovarășilor săi la cârciumă. Sunt oameni mai în vârstă, mai experimentați, mari băutori, care-l primesc pe George printre ei cu brațele deschise și, în scurt timp, acesta capătă sentimentul că „petrece cea mai fericită seară din viața lui“, fără să înțeleagă că tovarășii săi nu sunt decât o adunătură de bufoni lăudăroși de toată jena.
În acea noapte, George bea mult, luat de valul camaraderiei acelor „băieți de ispravă“ și, pe măsură ce suda berile, „simțea cum i se umflă pieptul de sentimente bărbătești“ și se visa făcând mari sacrificii nobile pentru noii săi prieteni. Însă când cineva anunță că s-a făcut ora unu, e uimit că e atât de târziu și dă fuga acasă, pentru că la ora șapte trebuie să plece la muncă.
De dimineață, o mahmureală cruntă își ia revanșa asupra lui și cam o săptămână după asta nu mai bea, întorcându-se în fiecare seară direct acasă de la atelier. Mamei îi vine inima la loc. George pare să fi redevenit omul „senin“ și prietenos care fusese și, o perioadă, femeia începe să creadă că e „o mamă perfectă, care crește un fiu perfect“, dar asupra lui George se va abate o nouă lovitură — într-o străfulgerare de dezamăgire brutală —, o lovitură atât de puternică, încât îl face să se clatine și-n cele din urmă îl doboară. Iar când încearcă să se ridice, își dă seama că are picioarele rupte.
Lui George i se aprind călcâiele după Maggie. O zărește pentru prima oară într-o după-amiază, pe scările clădirii lor, în timp ce urca „ducând într-o mână o măsură de bere și la subraț un pachet învelit în hârtie maro“ și, deși ea îl privește cu o expresie „indiferentă“ și „rece“, întâlnirea îl întoarce pe dos: „Când ea a ajuns pe palier, o rază argintie intrată pe fereastră a trecut peste rotunjimea de copilă a obrazului ei. Ținu minte acest lucru.“ E un lucru pe care nu doar că-l ține minte, ci care începe să-l obsedeze până când „umbra acestei fete era mereu cu el“ și de fiecare dată când o aude pe doamna Johnson că se lansează într-unul dintre scandalurile ei de bețivă, aproape că se bucură pentru că asta-i permite „să stea pe întuneric și să-și închipuie scene în care o salvează pe fată din mediul ei înfiorător“. George e un visător, unul dintre acei tineri reprimați și stângaci care ard de pasiune, dar nu reușesc să se exprime și, la fel ca Maggie din cealaltă carte, are mintea ticsită de imagini răsuflate ale iubirii romantice idealizate, un tărâm imposibil în care, ca actor principal, nu mai e el însuși, ci „el așa cum spera să fie“, un tânăr curtenitor ieșit din paginile romanelor pe care le citea, cărți stupide, sforăitoare care l-au învățat pe George să creadă că „în lume exista o zeiță care n-avea altă treabă decât să aștepte până când privirea lui o va întâlni pe a ei“. Acum, că privirile li se întâlniseră, tânărul se îmbată cu apă rece, închipuindu-și că ea trebuie să-și fi dat seama de sentimentele lui pentru că — la urma urmei — acestea dogoresc atât de viu înăuntrul lui, încât sigur le văd până și orbii.
Urzea planuri ingenioase, în care se întâlnea cu ea pe coridoare, la ușă, pe stradă. Când reușea s-o întâlnească, era mereu copleșit de gândul că ea vede totul limpede. Simțea rușinea aprinzându-i fața și gâtul. Ca să-i arate că se înșală, întorcea capul sau o fixa cu privire de granit […]