Înțelegea că e de-ajuns să dărâme plăpândele bariere convenționale pentru ca ea să-i descopere caracterul nobil. Uneori, vedea totul în minte. Era foarte abil. Însă în momentul decisiv, curajul îl părăsea. Poate că toată chestiunea era amuzantă pentru ea. Poate că îi vedea zbuciumul mental. Poate că avea să râdă. Și simțea că asta l-ar fi omorât, dacă nu cumva ar fi ucis-o el pe ea. Nu se putea apropia de momentul temut.
Nici nu reușește vreodată. Până să-și adune curajul ca s-o privească în față sau să-i adreseze un singur cuvânt, George e abordat pe holul clădirii de un necunoscut care-l întreabă unde „stau puicuțele Johnson“. Două etaje mai sus, spune George, apoi observă hainele șic, spectaculoase ale bărbatului, „aerul rafinat, de om de lume, experiența, siguranța de sine, curajul strălucindu-i pe chip“ și înțelege că visul său de a o cuceri pe Maggie e mort. Bărbatul e, fără îndoială, barmanul Pete, „porcul ăla versat, cu pelerina lui brodată“, venit s-o însoțească pe frumoasa puicuță Johnson în oraș pentru prima lor întâlnire, iar George o șterge „îmbujorat și rușinat“. Intră în apartamentul familiei Kelcey, iar în următoarea clipă, „pe un ton strident de iritare monotonă“, maică-sa îl cicălește iar pentru că nu și-a atârnat haina în cuier. Pentru prima oară, George are o izbucnire de furie, întorcându-se spre ea cu o expresie „aspră de ură și mânie“. Cei doi se țintuiesc cu privirea în tăcere, iar după un lung moment, mama se împleticește tulburată în camera ei, lovindu-se din neatenție cu șoldul de colțul mesei în timp ce se îndreaptă spre ușă și reușește într-un final să intre. George se așază pe un scaun, își întinde picioarele, își bagă mâinile în buzunare și-și lasă capul în piept, privind în gol. „Îl potopi toată autocompătimirea care vine atunci când sufletul e abătut de la o cale.“
Acesta e momentul decisiv al poveștii și de-aici încolo nimic nu mai oprește inevitabila prăbușire a lui George într-o cruntă dependență de băutură, urmată de pierderea slujbei și de noua sa viață în mijlocul unei bande de golani ratați. „Autocompătimire“ e cuvântul-cheie din ultima frază a capitolului șapte, iar la începutul capitolului opt, Crane merge mai departe și dezvăluie consecințele psihologice ale acelei stări de spirit periculoase. Pentru George, pierderea lui Maggie nu e doar o piedică personală sau o cotitură nefericită a drumului spre dragoste, ci o catastrofă metafizică, distrugerea nu doar a lumii mărunte din vecinătatea lui imediată, ci a întregii sale viziuni despre lume în general.
În următoarele câteva zile, Kelcey fu chinuit pentru prima oară de convingerea deprimantă că pământul nu-i e recunoscător pentru prezența sa pe el. Când i se adresau cuvinte tăioase, le interpreta cu ceea ce părea a fi o înțelegere nouă. Vedea acum că universul îl urăște.
Într-o seară, George se întâlnește iar cu Charley Jones și e invitat la „un chef mâine sară“. Mai dornic de companie ca oricând, George acceptă fără să stea pe gânduri, după care Crane pune ultima cărămidă a uluitoarei sale analize a mecanismelor interne după care se conduce mintea lui George Kelcey: „În timp ce se îndrepta spre casă, se gândea că e un om tare hain. Avea să simtă gustul delicios al răzbunării prin autodistrugere parțială. Universul urma să-și regrete atitudinea când avea să-l vadă beat.“
Într-un capitol de la începutul lui Maggie, domnul Johnson iese val-vârtej din apartament, „hotărât să tragă o beție răzbunătoare“. Obiectul acelei răzbunări e soția lui, dar de această dată, miza e mult mai mare, atât de mare, încât se pune problema autodistrugerii personale pentru a pedepsi universul. E o atitudine de copil mic și capricios — un copil care-și plânge de milă —, dar tocmai asta a devenit George: un copil în trup de bărbat, o făptură plăpândă, ușoară ca un fulg, pe care prima pală de vânt care vine spre el o va sufla oriîncotro.
La petrecere, bea prea repede și prea mult, făcându-se de râs cu declarații despre Maggie greu de înțeles și nu prea coerente („Iubeșc o fată de ștă la mine pe șdradă. Uite d-aia-s beat!“), până când își pierde cunoștința, adormind buștean într-o harababură de haine îngrămădite pe podea. Încă o dată, se hotărăște să se îndrepte, ba chiar se lasă târât de maică-sa la o întrunire de rugăciune, însă predica preotului nu face decât să-i dovedească încă o dată lui George că e „damnat“. Efortul de a se reforma se risipește într-o indiferență ursuză, George recidivează, descoperă că poate da pe gât „între zece și douăzeci de pahare de bere“ într-o seară, iar când maică-sa încearcă să-l mai momească o dată la biserică, tânărul pune piciorul în prag și refuză. Tot mai resentimentar și mai acru, fiul începe să se poarte din ce în ce mai urât cu ea și, orice l-ar întreba, îi răspunde cu o minciună. Se apropie de o bandă de golani fără minte, tineri care cred că le știu pe toate și nu fac decât să bea, să se bată și să piardă vremea la colț de stradă, o frăție admirabilă în ochii lui George, cu toții plictisiți, disprețuitori și „prea șmecheri ca să muncească“. Oala stă să dea în foc, iar când George explodează în sfârșit într-o ciocnire urâtă cu maică-sa, viața în apartament degenerează într-o confruntare încordată, insuportabilă.
Timp de trei zile, trăiră în muțenie. El învârtea în minte agonia maică-sii, care-i aducea o încântare deosebită. Când i se ivea ocazia, făcea mici gesturi mârșave. Voia s-o vadă la pământ. Își pierduse orice control, orice frână; voia să fie împărat. Toată suferința ei era un soi de compensație pentru propriile-i dureri cumplite.
Chipul ei era cenușiu, impasibil. Ca și cum ar fi supraviețuit unui masacru în care tot ceea ce iubise îi fusese smuls de sălbatici cu brutalitate.
Într-o seară, la ora șase, el intră în casă și se uită la maică-sa, care curăța cartofi. Ea ascultă apatică, fără emoție, cum se apropie și nu ridică ochii la intrarea lui.
— Ei, m-au dat afară, spuse el din senin.
Părea lovitura finală.
Și totuși, chiar a doua zi, când se întâmplă o nouă calamitate și iarăși se întoarce totul la o sută optzeci de grade, descoperim că legătura dintre mamă și fiu — care pare ruptă pentru totdeauna — e încă intactă. E una dintre tușele de maestru ale acestei mici cărți răscolitoare, care subliniază cât de profund a pătruns tânărul autor în mințile celor două personaje principale ale sale.
În timp ce George stă la colțul străzii cu amicii lui, trei băieți vin la el în fugă și-l anunță că e chemat acasă, pentru că „baba“ lui e bolnavă. „Kelcey fu săgetat de groază“, aerul din jur devine „sinistru și întunecat“ și un văl catastrofal cuprinde „strada, clădirile, cerul, oamenii“. Când George se uită la prietenii lui, observă că aceștia îl privesc și, în loc să încerce să le dea explicații, le întoarce spatele și pornește spre casă, „bucuros că nu-i pot vedea chipul, buzele tremurânde, ochii în care pâlpâia frica“. Cu o zi în urmă, savurase agonia maică-sii. Dar știind acum că femeia ar putea muri, intră în panică.
Se dovedește a fi o alarmă falsă. Când intră în apartament și-și găsește mama stând liniștită pe un scaun, simte „un fior de recunoștință de nedescris“. Ea îl lămurește că avusese doar o amețeală, atâta tot, iar după ce căzuse lângă plită, doamna Callahan (vecina lor) o ajutase să se ridice și chemase un doctor, care spusese că probabil avea să-și revină în câteva ore. Pe un ton „care sună vioi“, femeia îl asigură că „nu simt nimica“, la care George răspunde: „Doamne, ce sperietură am tras.“
Ușurat, dar încă sub efectul panicii, George se pomenește că nu știe ce să facă. O întreabă dacă vrea să-i aducă ceva. Nu, nimic, îi răspunde ea, și totuși George rămâne pe loc, privind-o stăruitor, cu o expresie plină de dragoste, iar dacă „nu s-ar fi rușinat, i-ar fi spus vorbe de alint“. Discută puțin despre căutatul unei noi slujbe (cel mai nevralgic subiect), dar George insistă că va încerca, va face tot posibilul să facă rost de una. Poate că sunt vorbe goale, dar s-a convins că vorbește sincer, iar bătrânica înțelege din tonul lui că „făcea pace cu ea“. În cele din urmă, George pregătește masa pentru amândoi. În timp ce stau împreună la masă și mănâncă, râd pe seama prefăcutei nepriceperi a lui George la bucătărie. Capitolul se încheie cu ei doi așezați unul lângă altul pe scaune și privind pe fereastră. Mama stă cu mâna pe capul fiului.
Dar să nu ne amăgim. Acest moment de tandrețe nu reprezintă o reconciliere permanentă, ci mai degrabă un nou armistițiu, o nouă pauză dintr-un lung șir de scandaluri și pauze, iar dacă nu li s-ar termina timpul, ar mai urma și alte scandaluri. Alarma falsă a fost un șoc care a reactivat afecțiunea lui George față de mama lui, numai că el își continuă căderea. Următorul capitol începe cu tânărul Kelcey cerând bani cu împrumut de la tovarășii săi de băut între două vârste și cu toții îl refuză sub pretexte neconvingătoare, iar el își dă seama că ei îl consideră „mai jos decât ei ca poziție socială“. De când e șomer și disperat, nu mai sunt interesați de el și, după un început atât de promițător alături de cordialul Charley Jones și tovarășii lui, George e exclus din grup.
În următorul paragraf, e din nou printre duri, cealaltă micuță comunitate în care se zbate să-și găsească locul, fiind încă un nou-venit care nu e acceptat și nu inspiră încredere pe deplin, ceea ce îl obligă să facă lucruri riscante, prostești, ca să fie primit printre ei cu drepturi depline. Într-o zi, Fidsey, Corcoran și acoliții lor fac rost de o „halbă mare“ (o găleată mare de tablă cu bere), suflându-i-o noului barman de la birtul din colț, și-l îndeamnă pe George să vină cu ei pe un teren viran din apropiere, ca să bea prada, punându-i la îndoială loialitatea și acuzându-l că „te făcuși un fătălău“. Acolo izbucnește o ceartă între Fidsey și alt dur zis Blue Billie, iar George, care nu e atent și pare „cufundat în alte treburi“, primește din senin misiunea de a-i da o lecție lui Blue Billie. Însă când se pregătesc de luptă, un băiat cu privirea rătăcită coboară alergând dâmbul spre ei, turuind „la repezeală cu glas ascuțit“ că George e chemat acasă, că iar îi e rău maică-sii și „du-te fuga“. George se retrage din fața lui Blue Billie și spune că ar trebui să plece. În loc de sprijin, cei pe care i-ar dori ca prieteni urlă la el. Încearcă să le explice: „Păi, continuă el, nu pot… n-aș vrea… n-aș vrea s-o las pe maică-mea să… ea…“, dar „cuvintele [i] se înecară în corul batjocurii lor“.
Din nou exclus. Mai întâi de cei mai bătrâni, apoi de cei mai tineri. Nu mai are unde să se ducă de-acum decât înapoi la maică-sa și la ceea ce în prima propoziție a ultimului capitol apare sub denumirea de „încăperea morții“.
Pe tot parcursul cărții, Crane tratează scenele din apartament ca pe niște fragmente de teatru, cu dialog abundent și indicații scenice precise, plus indicii emoționale care să sugereze de ce cineva se așază, se ridică sau își înfundă mâinile în buzunare, dar și cu comentarii despre lumini, sunet, recuzită și scenografie. Maggie are un aer cinematografic, dar acțiunile de interior din Mama lui George evocă atmosfera unei piese de teatru, cu o distribuție până în acel moment restrânsă la doar două personaje. În actul final, din două se fac cinci, iar pe ultima pagină, șapte, când din culise, de pe holul clădirii, se aud alte două voci (de mare efect). Când George intră în dormitorul mamei, găsește un tânăr medic care se ocupă de mama lui. La sfârșit, un preot tânăr ia locul tânărului medic, iar doamna Callahan e prezentă în tot acest timp, „scuturând febril“, lustruind și curățând, aranjând „totul în bună rânduială“ și „pregătind venirea morții“.
Când George intră în cameră, bătrânica e întinsă pe patul ei, „șocant de nemișcată, în afară de ochi, care se roteau și lunecau nebunește“. Când fiul i se adresează, nu-l recunoaște. Mintea ei s-a retras undeva departe, iar în cameră au dat buzna fantome din trecut. Femeia îl strigă pe Bill, soțul ei mort, care ară un câmp. „Bill… ooh, Bill… l-ai văzutără pe Georgie? E colo, cu tine? Georgie! Georgie! Vino-ncoace chiar acu’! Chiar… acu’!“ În momentul următor, le cere oamenilor invizibili din cameră să iasă, că nu-i mai vrea acolo, să plece, să plece, să plece.
După șapte rânduri, nuvela se îndreaptă spre final:
Bătrânica stătea nemișcată, cu ochii închiși. Pe măsuța de la capul patului era un pahar cu un medicament apos. Lumina răsfrântă asupra lui închipuia o stea argintie. Cei doi bărbați stăteau lângă pat, așteptând. La bucătărie, doamna Callahan își trăsese un scaun lângă plită și aștepta.
Kelcey își aținti privirea asupra tapetului. Avea un model cu buchete de trandafiri maro. Le simțea ca pe niște crabi hidoși care i se târau pe creier.
Văzu prin ușa deschisă soarele cald al după-amiezii licărind pe mușamaua de pe masă. Pe fereastră se vedea un cer frumos și blând, ca smălțuit cu albastru, și un brâu de hornuri și acoperișuri strălucind ici și colo. Un vuiet continuu, veșnicul tropăit al orașului în mișcare, răsuna amestecat cu strigăte vagi. La răstimpuri, femeia de lângă plită se fâțâia, cuprinsă de neastâmpăr, și tușea.
Dincolo de prag, dinspre coridor, se auziră două voci.
— Johnnie!
— Ce-i!
— Ia fă-te-ncoa’! Vreau să te du’ să-mi iei ceva de la magazin!
— Hai, ma’, trimete-o pe Sally!
— Ba n-o trimet! Ia vino încoace!
— Bine, viu acu’!
— Johnnie!
— Ți-am zis că viu acu’!
— Johnnie… Se auzi o călcătură grea, apoi chirăitul unui copil. Brusc, preotul sări în picioare. Se repezi înainte și privi cu atenție. Bătrânica era moartă.
Altă mamă și alt fiu și cine poate spune ce-i rezervă viitorul micului Johnnie de vizavi?
***
În noiembrie 1894, când Crane a terminat Mama lui George, Semnul roșu al curajului fusese acceptat pentru a fi publicat în foileton de Bacheller. După un posibil refuz (nimeni nu știe sigur), Crane a hotărât să păstreze noul manuscris până când avea să primească verdictul pentru Semnul roșu, pentru că succesul sau eșecul acelei cărți avea să determine soarta celeilalte. Rezultatele versiunii în foileton au fost neconcludente, așa că a continuat să aștepte până în septembrie 1895, când Semnul roșu a fost publicat ca roman. Abia atunci a trimis Mama lui George, care a fost publicată într-un final în 1896. După recenziile excelente și vânzările bogate de care a avut parte Semnul roșu, probabil că așteptările au fost mari, dar cel de-al doilea scurt roman al lui Crane despre cartierele sărace din New York a avut un ecou foarte discret — la fel ca primul. O carte înfiorătoare, deprimantă, au spus criticii. Probabil pe bună dreptate. Chiar e o carte înfiorătoare și deprimantă, dar e totodată excepțională — ca și Maggie. Pentru prima oară de când ajunsese la New York, impetuosul Crane își jucase cartea cu prudență, dar degeaba.
Publicul se ferea de mahalale.
18