Pike County Puzzle și lupta cu Boston.
Ceea ce mă intrigă cel mai mult la Crane e multilateralitatea lui. Nu doar cele câteva personalități pe care le purta în trupul lui plăpând (cu toții suntem o multitudine de personalități contradictorii), ci și talentul său de a se gândi la un lucru în timp ce se gândea și la al doilea lucru, ba poate chiar și la al treilea și la al patrulea, fără să piardă șirul cu primul sau, cu alte cuvinte, capacitatea sa de a trăi stări de spirit diferite într-o succesiune rapidă, vertiginoasă. Fără acest talent, nu s-ar putea explica fertilitatea din 1894. În timp ce lucra la roman, lucra și la poeziile sale și în timp ce lucra la roman și la poezii, lucra și la schițele pentru ziare și la diverse povestiri, iar în timp ce lucra la schițele pentru ziare și la diverse povestiri, după ce terminase cu romanul și poeziile, s-a apucat de nuvelă, iar în timp ce lucra la nuvelă — cea mai înfiorătoare și deprimantă carte —, și-a luat o vacanță de vară de o lună, a plecat în pustietate cu un grup de prieteni și și-a încheiat vacanța coproducând cele mai trăsnite și mai bizare absurdități comice pe care le trântise mintea lui de la Farsa Gângăniilor Uriașe din 1891.
Pentru a sărbători angajarea fiului la Facultatea de Medicină Hahnemann din Philadelphia, mama lui Fred Lawrence a organizat pe cheltuiala ei o ieșire în grup la pădure, lângă Twin Lakes din Pike County, Pennsylvania. Au fost invitați peste douăzeci de tineri și tinere, care au plecat împreună cu doamna Lawrence și alte două femei, care au îndeplinit rolul de însoțitoare și bucătărese în acele zile și nopți de stat la cort, sporturi și jocuri, seri muzicale și glume necontenite care au durat toată luna august. Linson s-a alăturat grupului la un moment dat în prima săptămână și mai târziu a povestit că „Steve a fost în al nouălea cer acolo. Libertatea pădurii și giumbușlucurile tinerești la care te îndeamnă sporturile pe uscat și apă au fost un bun medicament. De trei ori pe zi ne hrăneam la o masă lungă, în picioare, ca niște animale ce eram. Seara ne adunam la lumina portocalie a unui imens foc de tabără și ne așezam pe crengi joase sau bușteni, iar Stephen se rezema cu spatele de un copac și ciupea o chitară.“ Linson oferă și singura relatare care s-a păstrat cu Crane jucând baseball după ce se lăsase de facultate:
Într-o după-amiază am primit confirmarea că, în ciuda aspectului său fragil, Stephen nu era plăpând. Jucam baseball. El juca la bătaie. Alergam pe lângă a treia bază pentru un home run, eram cam precipitat. Dintr-o scăpare, n-am văzut că mingea mi-o luase înainte cu doar o secundă sau două, dar am dat de ea în mâna lui Steve. Parcă m-aș fi lovit de-o oiște de căruță, așa am simțit impactul. „Îmi pare rău, CK, ești scos din joc.“ Foarte nonșalant, dar eficient. Chiar am fost scos din joc până la sfârșitul meciului.
În tabăra de la Twin Lakes exista tradiția de a crea un suvenir care să marcheze timpul petrecut acolo — o fotografie, o poezie amuzantă sau orice altceva le trecea prin minte. În 1894, cu ajutorul prietenului său, Louis Senger, Crane și-a asumat misiunea ambițioasă de a crea un ziar de patru pagini, Pike County Puzzle, care a fost tipărit de Port Jervis Union după plecarea excursioniștilor din Twin Lakes. Nu e clar dacă au lucrat la el în acea lună sau l-au încropit într-o explozie frenetică de creație neîntreruptă imediat ce s-au întors la Port Jervis, cum sugerează comentariile lui Linson: „Steve și Lou au petrecut o noapte foarte amuzantă acasă la Senger, redactând acea publicație stranie. Eu, care stăteam în camera vecină, trebuie să fi dormit vreo două ore.“
Indiferent cum a fost scris, rezultatul e într-adevăr foarte amuzant. Ca participant la proiect, Union a remarcat cu mândrie ziarul unicat și l-a lăudat pe Crane pentru treaba bună pe care o făcuse.
De la început și până la sfârșit, „Puzzle“ e produsul geniului prolific al domnului Crane și întregul său conținut, inclusiv editoriale, reclame, corespondențe, anunțuri și recomandări, a fost scris de el […] În mod evident, redactorul-șef a urmărit să pară deștept, amuzant, simpatic, satiric, ironic și spiritual pe seama colegilor săi (fără să se cruțe nici pe sine) și a rezultat o creație burlescă ingenioasă.
Tipărite pe patru coloane, pe cel mai lat tip de hârtie și cu un corp de literă atât de mic, încât putea fi citit lesne doar cu o lupă, articolele din Puzzle ocupă douăzeci și șapte de pagini și jumătate în versiunea lor reconfigurată pentru volumul VIII al operelor complete. Datată 28 august 1894, caseta din Pike County Puzzle include mottoul motivațional al publicației (atribuit lui Senger), „HSTR WITH XZOASCVAR“, iar în numeroasele articole și pamflete care urmează, aproape toată lumea e luată peste picior, aproape toată lumea primește câte o poreclă (Wickam cel Hain, Tubbs Vijelie, Pierce Hămesitul), iar Crane, care se dădea în vânt după clătite, e poreclit Pan-Cake Pete36, care devine mai târziu, într-o relatare intitulată „UN CONCERT STRAȘNIC“, „Signor Pancako Peti“:
Signor Peti își frânse vocea pe genunchi, o legă apoi pur și simplu cu o batistă de mătase și cântă „Dați-mi paharele de whiskey înapoi“ cu emoție și trăire intensă. Apoi o ținu între degetul mare și arătător, chiar în văzul publicului, până când deodată se făcu nevăzută. Mulțimea curioasă rămase cu gura căscată când Signor, înaintând pe culoarul central, râse jucăuș și scoase vocea din buzunarul stâng al puloverului lui Ontario Bradfield. Signor trecu de la o ispravă la alta în stilul său flamboaiant italian și, când cortina se lăsă pentru ultima oară, cu toții declarară într-un glas că petrecuseră una dintre cele mai agreabile, plăcute și dezastruoase seri din viața lor.
Ne putem face astfel o idee clară despre tonul publicației care, în momentele cele mai amuzante, atinge genul de absurd plin de haz pe care-l găsim la Lewis Carroll și S.J. Perelman, în momentele cele mai nebunești, seamănă cu ghiveciul de elemente distonante proprii dadaiștilor și paginilor din Mad, iar în momentele mai puțin inventive are savoarea sarcasmului complice din revistele umoristice studențești. Per ansamblu, Puzzle ne aduce aminte cu elocvență cât de tânăr era Crane în vara anului 1894, căci, cu toate că făcuse atât de multe în ultimii ani, dac-ar fi rămas la facultate și și-ar fi luat diploma la Syracuse, ar fi absolvit ultimul an cu doar câteva săptămâni înainte de vacanța de vară în Pike County.
Acest șuvoi de exuberanță trăsnită devine cel mai interesant în momentele când Crane își râde singur de el — mai ales de propria-i seriozitate. Într-o bucată scrisă într-o singură frază, cu titlul ACCIDENTUL, aflăm că „În timp ce Stephen Crane urca scărița de frânghie care se înalță pe versantul drept al crestei învăluite în nori a gândurilor sale, a căzut și s-a rănit cumplit“. Apoi, la o rubrică de sfaturi plină de întrebări ca „Recomandați amestecul de băuturi?“, „Mi-ați văzut pe undeva manierele la masă?“ și „M-ați sfătui să zâmbesc cu atâta mărinimie?“, Stephen Crane scrie și întreabă: „Ce pot face cu vocea mea?“ Răspunsul este: „Primăvara poți să ari cu ea, Stephen, dar după ce se coace porumbul, va trebui să-ți cauți de lucru la cariera de piatră vânătă. Am văzut voci ca ale tale folosite foarte eficient ca presă pentru cidru.“
În general, cu cât scrisul devine mai smintit, cu atât mai plăcut e de citit: „În timp ce domnul S. Energic Brinson își tundea ușurel barba cu o mașină de tuns iarba, o lamă s-a împiedicat și i-a vătămat atât de grav trăsăturile, încât […] sora lui, domnișoara Charlotte Montague Brinson, care se pricepe de minune să imite activități, a leșinat și s-a trezit cu amândouă brațele paralizate. Se spune că nu va putea spăla vase timp de patru ani.“
Și totuși, în același timp (ca să folosesc din nou aceste cuvinte), cu atâta veselie peste tot în jur, Crane se gândea cu tristețe la poeziile sale. Manuscrisul Călăreților negri stătea în birourile din Boston ale Copeland and Day și, indiferent că fusese trimis de Barry sau de Crane, la sugestia lui Barry, trecuse destul timp, iar autorul lor nu fusese anunțat dacă intenționau sau nu să-l publice. Pe 23 august sau în jurul acestei date, în timp ce se afla încă la Twin Lakes, Crane a trimis un bilet îngrijorat la Boston.
Stimați domni,
aștept vești de la dumneavoastră în legătură cu poeziile mele. Aș vrea ca până la începutul toamnei, să fiu cu roadele muncii37 culese și n-am primit niciun semn de la domniile voastre de ceva vreme.38 Intențiile dumneavoastră sunt un mister pentru mine.
Al dumneavoastră cu toată sinceritatea,
Stephen Crane
Probabil că i s-a răspuns imediat, din moment ce Crane le-a mai trimis o scrisoare pe 9 septembrie, de la Hartwood, deloc mulțumit de ceea ce-i scriseseră. Trebuie să ne amintim că McClure îl tortura pe Crane de cinci luni deja cu refuzul de a-și asuma vreo obligație față de romanul de război, iar frustrarea lui Crane creștea întruna. În scrisoarea de la Copeland and Day i se cerea să facă mai multe schimbări și tăieturi, iar domnul Simțul Umorului de la Pike County Puzzle, care era și autorul Călăreților negri, le-a răspuns într-un acces de furie monumental.
Stimați domni,
sunt o mulțime de puncte asupra cărora nu cădem de acord. În primul rând, trebuie să refuz categoric ca poeziile mele să fie tipărite fără multe dintre cele pe care dumneavoastră le-ați inclus la fel de categoric la „nu“. Am sentimentul că-mi lipsiți cartea de orice simț etic. De toată anarhia, poate. Insist în mod deosebit asupra anarhiei. Din poeziile pe care le păstrați, ați putea produce ceea ce s-ar putea numi „un volumaș drăguț de versuri semnat Stephen Crane“, dar eu, unul, n-aș avea nicio satisfacție. Presupun că pe cele care se referă la Dumnezeu le condamnați cu totul. Nu-mi doresc nicidecum să lipsească din cartea mea când va fi tipărită. Sunt câteva pe care le consider nedemne de a fi tipărite. Pe acestea le anexez aici. Cât despre celelalte, nu pot renunța la ele — în carte.
În al doilea rând, ați vrea să mai scriu încă vreo câteva zeci. Mi-e cu desăvârșire imposibil. Vom fi nevoiți să cădem la o înțelegere în privința celor deja scrise.
În caz că veți găsi poziția mea de neacceptat, nu mă voi considera jignit dacă veți trimite toate versurile din posesia dumneavoastră la adresa anexată. Vă rămân nerecunoscător.
Al dumneavoastră sincer,
Stephen Crane
Crane era încă un necunoscut, dar această splendidă scrisoare vituperantă în apărarea poziției sale etice și estetice — anarhia, energia, disprețul sălbatic pentru ceea ce e considerat „drăguț“ — demonstrează că, oricât de dornic ar fi fost să-și vadă creațiile publicate, era gata să renunțe la publicare dacă editorul îndrăznea să-i compromită munca. Bravo lui, dar bravo și celor de la Copeland and Day că au rămas alături de el și au dus proiectul până la capăt. Până la urmă au fost omise șapte poezii (cu aprobarea lui Crane), dar lipsa lor nu diminuează cu nimic anarhia care străbate Călăreții negri din momentul în care călăreții ies din mare și-și încep asaltul sălbatic asupra lumii.
Într-o zi scoți douăzeci și șapte de pagini și jumătate de glume, iar după douăsprezece zile, simțindu-te încolțit, îți pui mănușile de box și te bați cu pumnii. Pentru un om care boxa rareori, mărunțelul avea o dreaptă extraordinar de puternică.
19
Știm deja ce urmează. Crane se întoarce la New York la mijlocul lui septembrie și-și continuă activitatea de freelance pentru Press. În octombrie, Marshall îl pune în legătură cu Irving Bacheller și o versiune trunchiată a romanului de război e acceptată pentru a fi publicată în foileton. În noiembrie termină Mama lui George. După ce versiunea trunchiată apare la începutul lui decembrie în unsprezece sau douăsprezece ziare din toată țara, Crane îi dă Semnul roșu al curajului lui Ripley Hitchcock și, în cele din urmă, cartea e acceptată pentru publicare de D. Appleton and Company. Între timp, Bacheller îl angajează ca să călătorească în Vest, Sud și Mexic într-o expediție de durată ca reporter de agenție de știri, iar la sfârșitul lui ianuarie 1895, în timp ce Crane își face bagajele și se pregătește să plece în Nebraska prin Philadelphia și St. Louis, aș vrea să mă opresc un moment și să mă refer la câteva chestiuni semnalate ceva mai devreme (pagina 71). Pentru asta va trebui să cercetez mai adânc cine a fost Crane și, în măsura în care este posibil, să descopăr ce anume vedea el când, rămas singur în cameră, lua distanță și se privea pe sine.
Privindu-i pe ceilalți. Punctul de plecare e scrisoarea din 1892 a lui Crane către prietenul său Tommie Borland și cuvintele: „eu unul — eu unul cred că sunt foarte bune și cele negre — dacă — dacă sunt galbene și tinere.“ Aici se întâmplă simultan extraordinar de multe lucruri. Crane nu doar că pare vinovat („citește și tu următoarele rânduri în șoaptă“) și nu doar că-i împărtășește prietenului său mai tânăr, care-l idolatrizează, secretele „purtărilor unui bărbat cu o fată“, ci dezvăluie o atitudine rasistă față de negri (negrul e în regulă dacă nu e prea negru), denigrând în același timp femeile prin reducerea lor la simple obiecte ale dorinței masculine. Crane avea douăzeci de ani când a scris aceste cuvinte și, cu toată bravura adolescentină care se simte în ele, acestea ridică întrebări importante despre omul care a fost și despre felul în care-i privea pe cei pe care-i percepea ca fiind diferiți de el, adică nu doar negri, ci și indieni americani, indieni asiatici, chinezi, mexicani și toți imigranții europeni albi care nu erau protestanți vorbitori de engleză, mai ales cei care erau cei mai vizibili la New York în anii 1890: irlandezii, italienii și evreii. Ca artist, Crane își depășea epoca, dar ca om era un exponent al epocii la fel ca oricare alt protestant alb anglo-saxon, iar în acele vremuri ale legilor Jim Crow și ale cazurilor ca Plessy contra Ferguson39, ale legii privind excluderea chinezilor, care a avut un dublu scop, ale rezistenței intense în fața imigrației din sud și est (reprezentată de membrii JOUAM), ale antisemitismului universal și ale ultimului război al cavaleriei americane cu indienii, Crane se evidențiază ca membru mai degrabă tolerant și egalitarist al clasei sale, dar nici măcar el nu era cu totul imun la prejudecățile și ideile tribale preconcepute adânc înrădăcinate, iar aceste antagonisme etnice se fac simțite pe ici, pe colo în opera lui, cel mai flagrant într-o bucată nepublicată de la începuturile sale, scrisă probabil în 1891, în timpul semestrului petrecut la Syracuse, „Boala lăcomiei“, care m-a șocat prima oară când am citit-o.
O schiță dramatică având drept cadru Paradise, N.J. și care se desfășoară într-un moment descris ca „la sfârșitul lucrurilor“, scurta scriere are o distribuție care-i include pe domnul John P. St. Peter, „o mulțime de creștini“ și „o gloată de evrei“. Domnul St. Peter doarme comod pe o lădiță lângă bariera rotitoare de la poarta centrală a regatului său din Paradise, N.J. Se stârnește o larmă de „voci ridicate mânios, discuții, disensiuni, certuri, cicăleli și un tropăit de picioare năpustindu-se nebunește“, apoi dă buzna o gloată de evrei, formată din „treisprezece vânzători de haine“ și „patruzeci de cămătari“, plus alți anonimi. După ce se împing, se înghiontesc și se bat îndelung, aceștia se așază în sfârșit pe locurile din față. Intră apoi creștinii, care „merg în bună rânduială, cu modestie“, iar când descoperă că scaunele sunt ocupate de evrei, că „toate rândurile din față sunt o masă fremătătoare de nasuri mari și diamante“, se „întristează“. Până la urmă, unul dintre ei, descris ca fiind „chibzuit“, ticluiește un plan. Scoate o peniță din buzunar, face o pancartă dintr-o bucată de pânză, o leagă de un baston, apoi se plimbă în sus și-n jos prin sală cu ea: „MĂRFURI CU RIDICATA. MĂRFURI CU RIDICATA. ÎN ȘEOL40, CAPE MAY COUNTY, NEW JERSEY. Se dau la 2% din preț.“ Evreii se precipită să profite de ocazie și, în timp ce „o avalanșă de vânători de chilipiruri“ se revarsă afară din incintă, creștinii ocupă locurile bune.
E imposibil de spus ce anume l-a determinat pe Crane să scrie această farsă pe trei pagini sau ce fel de public intenționa să amuze cu ea, dar îmi vine greu să-mi imaginez că ar stârni râsul cuiva, în afara celor mai încuiați antisemiți. Crane era tânăr, dar nu chiar atât de tânăr încât să nu-și dea seama ce face și totuși iată că a scris această prostie jalnică și a fost suficient de mulțumit de rezultat pentru a da manuscrisul la dactilografiat, poate cu gândul de a încerca să-l publice undeva. Singurul lucru pozitiv pe care-l pot spune despre „Boala lăcomiei“ este: ce noroc că n-a apucat să vadă lumina zilei decât abia după șaptezeci de ani, când a ajuns într-o arhivă a Universității Virginia.
Asta se întâmpla în 1891. Pe 26 iulie 1896, în World a apărut un articol de Howells, în care autorul compară Maggie a lui Crane cu recent publicata Yekl: A Tale of the New York Ghetto de autorul evreu Abraham Cahan, afirmând că „ambii scriitori ne conving că au spus adevărul“ și adăugând că „mă văd nevoit să constat că avem în persoana lui [Cahan] un scriitor de origine străină care va face cinste literelor americane“.41 Pe 15 august, Crane i-a scris lui Howells. După ce îi mulțumește pentru comentariile generoase despre cartea lui, începe următorul paragraf spunând: „Aș vrea să-l cunosc pe domnul Cahan. Îi citesc cartea și mă întreb cum Dumnezeu a învățat să facă așa ceva.“ Nu par în niciun caz cuvintele unui om care are un dinte contra evreilor, iar zece zile mai târziu, când Crane și Cahan s-au întâlnit la casa de vacanță a lui Howells din Far Rockaway, întâlnirea l-a impresionat atât de mult pe Cahan, că a simțit nevoia să scrie despre ea în memoriile sale, după treizeci și doi de ani. Remarcând silueta subțire și „înfățișarea inteligentă“ a lui Crane, Cahan continuă spunând că „rareori se întâmplă ca talentul unui om înzestrat să se reflecte pe chipul lui. La Crane, talentul impregna întreaga făptură.“
În orice caz, aflăm de-aici că Crane nu era omul care să-i disprețuiască pe evrei din principiu. Admira munca lui Cahan și nu doar că s-a bucurat că are ocazia să-l cunoască pe autorul lui Yekl, ci a inițiat el însuși întrevederea contactându-l pe Howells și cerându-i adresa lui Cahan. Așadar, să privim „Boala lăcomiei“ ca pe o aberație juvenilă și să ne oprim aici? Cred că în mare parte, da, dar nu pe de-a-ntregul. Cahan i s-a impus lui Crane ca un coleg scriitor talentat, un om demn de respect, dar în rarele apariții episodice ale unor personaje de origine evreiască în opera lui Crane, nu există niciunul care să se abată de la stereotipurile etnice ale epocii. Evreii sunt ori cămătari, ori își câștigă traiul vânzând îmbrăcăminte, la fel cum italienii sunt vânzători de fructe sau muzicieni (Signor Pancako Peti, de pildă). În Asbury Park, sunt „fiii Indiei cu pielea închisă la culoare“ și „chinezul calm“, dar în scrierile despre New York, chinezii sunt în general niște pete umane vagi și doar rareori trec în prim-plan, ca atunci când fratele lui Maggie e arestat pentru că „bătuse un chinez“. Irlandezii din cartierele sărace sunt mereu portretizați ca bețivi (părinții lui Maggie), dar în 1897, când Crane a călătorit în Irlanda, a început să-i privească mai atent, iar gândirea i s-a schimbat, rezultatul fiind o serie de articole scurte, pline de compasiune despre viața din sătulețele irlandeze de pe coasta sudică. Asta înseamnă că, în general, nu era atent, iar dacă nu devenea atent — dintr-un motiv sau altul —, avea reflexul de a se întoarce la prejudecățile standard care dominau viziunea protestanților albi asupra lumii. Pe de altă parte, o lectură aprofundată a operelor sale publicate și a scrisorilor arată că, în general, rămânea în perimetrul acelei lumi, iar exemplele pe care le-aș numi de gândire leneșă în raport cu cei care trăiau în afara acelui perimetru sunt atât de rare, încât devin neglijabile, nerelevante statistic. În afara muncii sale, în agitația și fluxul vieții de zi cu zi, nu avea obiceiul să tune și să fulgere contra evreilor, italienilor sau oricui altcuiva. Din câte-mi dau seama, nici nu se gândea la ei decât rareori.
Strămoșii lui Crane luptaseră împotriva aliaților indieni ai englezilor în timpul Războiului Revoluționar și, dat fiind atașamentul lui Crane față de istoria familiei sale, era mult mai preocupat de indieni decât de imigranții care-i ieșeau în cale la New York. Trei schițe din ciclul Sullivan County (1891–92) și trei povestiri scrise în ultimul său an de viață („Povești din Valea Wyoming“, 1899) abordează direct subiectul indienilor, dar toate sunt plasate în trecut, majoritatea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, și nu ne spun prea multe despre atitudinea lui Crane față de indieni din timpul vieții sale.42 În acel moment târziu al istoriei americane — după masacrul de la Wounded Knee din decembrie 1890 — e edificator să ne amintim că William Dean Howells, un om considerat înțelept și cu inimă mare, care a devenit cunoscut pe plan național mai întâi ca autor al biografiei de campanie a lui Abraham Lincoln din 1860, a putut scrie public, la doar o lună după Wounded Knee, că indienii sioux sunt niște „măcelari“, că cheyennii sunt niște „ucigași idioți“ și că tânjește după ziua când „indienii nu vor mai exista altfel decât în izolare“ — adică separați de restul populației americane. Astfel de opinii erau încă monedă curentă printre albii din întreaga țară, fiind împărtășite nu doar de omul de rând, ci și de intelectuali. Gândirea lui Crane era poate ceva mai nuanțată și mai informată, dar rămâne foarte ambiguă.
În toamna anului 1896, cu mai puțin de o lună înainte să plece în Florida, apoi în Cuba, și să-și lase în urmă pentru totdeauna viața de la New York, Crane a fugit de controversa din jurul cazului Dora Clark călătorind la Cambridge, Massachusetts, în două weekenduri succesive, pentru a scrie despre meciurile de fotbal de la Harvard pentru New York Journal. Primul s-a jucat pe 31 octombrie, Harvard înfruntând echipa de la Școala Industrială Indiană Carlisle din Pennsylvania, fondată în urmă cu șaptesprezece ani de căpitanul Richard Pratt din armata Statelor Unite, fiind prima dintre cele câteva școli exclusiv indiene înființate în toată țara, un mod de a pune în practică teoria lui Pratt, „omoară indianul: salvează omul“. După cum scria Pratt: „Un general ilustru a spus că singurul indian bun e indianul mort. Într-un fel, sunt în asentimentul său, dar doar în acest sens: că tot indianismul rasei ar trebui să moară.“ În această încercare obtuză de a-i transforma pe nativii americani în veritabili cetățeni ai republicii, tăindu-le orice legătură cu trecutul lor ancestral, studenții au fost încurajați să participe la sporturi contemporane și în scurt timp au ajuns să exceleze la fotbal.43 Echipa despre care a scris Crane în 1896 era o forță națională și a intrat pe terenul din Cambridge în acea sâmbătă după-amiază ca favorită sigură în fața celor de la Harvard. Ceea ce Crane amintește în primul paragraf al articolului său: „Încă de la început era de la sine înțeles că indienii vor fi învingători. Toată lumea spunea că echipa Harvard era alcătuită aproape numai din schilozi și toată lumea ridica osanale aborigenilor.“
Aborigenilor. Nu e clar în ce măsură Crane folosește ironic acest cuvânt cu iz de insultă rasială, dar, fiind la începutul articolului, e imposibil de spus dacă scrie din punctul lui de vedere sau reia pur și simplu limbajul majorității antiindiene (Howells și ceilalți). Crane are un imens talent satiric și-și îndreptase deja sarcasmul în repetate rânduri împotriva unor milionari albi, turiști din clasa de mijloc veniți în Asbury Park, muncitorime nativistă participantă la marșuri târșâite, brokeri din domeniul minelor ahtiați după profit și mulți alții, imitându-le adesea limbajul și tiparele de gândire pentru a-i expune ca ipocriți fără a folosi acest termen. În cel de-al doilea paragraf al articolului „Universitatea Harvard contra indienilor de la Carlisle“, intențiile sale devin chiar și mai opace și mai derutante:
Cincisprezece mii de oameni sperau la o surpriză. Veniseră să vadă cum omul roșu poate veni din preriile sale cu amintirea moștenirii a patru secole de oprimare și umilințe și cu perspectiva unor ani negri, poate chiar a dispariției, înaintea sa, și totuși să-i facă de râs pe războinicii albi la sportul lor preferat.
Crane nu relatează doar despre un meci de fotbal, ci despre o ciocnire a civilizațiilor. Retorica umflată sugerează din nou zeflemea, ironie și gândire cu două sau chiar cu trei tăișuri, dar care este, de fapt, poziția lui Crane însuși în această chestiune? Și de această dată e greu de apreciat. O interpretare stabilește că e perfect conștient de umilințele și abuzurile săvârșite împotriva indienilor din momentul în care albii le-au invadat pământurile. Altă interpretare e exact opusul primeia și pare să ia în râs acea istorie tristă și, cum războiul e pierdut și la orizont se arată spectrul dispariției, singura răzbunare posibilă e una simbolică — să-l înfrângă pe omul alb la sportul său preferat —, ceea ce aduce în derizoriu toată povestea trecutului dureros al indienilor. Omul roșu e o calificare negativă, pozitivă sau neutră? În funcție de felul în care citim paragraful, ar putea fi oricare dintre variante — sau toate la un loc.
La al patrulea paragraf, tonul ironic e deja umflat de un bombasticism pseudo-romantic și se simte că lui Crane nu-i pasă, de fapt, să adopte o poziție. Venise la Massachusetts ca să scape de necazuri și, cum acea belea colosală continua să planeze asupra lui la New York, probabil preocupându-l și nelăsându-l să se concentreze ca de obicei pe ceea ce avea de făcut, începe să piardă din vedere ce încerca să spună, presupunând că inițial ar fi avut o idee clară.
Tare s-ar fi bucurat bătrânul Geronimo! Punctul de vedere al războinicilor a fost concis, dar limpede: „Ei ne-au furat un continent, un continent întins, foarte întins, care a fost al nostru, iar mai nou ne-au văduvit de o mulțime de touchdown-uri care tot ale noastre erau […] Dacă sacrificându-ne oasele și mușchii ne putem lua revanșa, atunci să ne sacrificăm, și poate că fumul focului nostru din tabăra de wigwamuri se va ridica ușor printre scalpurile fluturânde ale dușmanilor noștri.“