***
Pe lângă articol, Crane i-a scris din Nebraska camaradului său de la Syracuse, Clarence Loomis Peaslee, un scriitor aspirant care a publicat unul dintre primele articole despre Crane („Zilele de studenție ale lui Stephen Crane“, august 1896), articol în care e citat un pasaj din scrisoarea pe care i-a trimis-o Crane pe 12 februarie 1895 din Lincoln — singurul fragment care s-a păstrat din ceea ce pare să fi fost o lungă discuție despre literatură, încheiată cu aceste fraze:
Cât despre mine și modestul meu succes, am început războiul fără un dram de talent, dar cu o admirație și o dorință înflăcărate. A trebuit să pun cărămidă peste cărămidă. Întotdeauna mi-am dorit să fiu neechivoc. Pentru mine, asta înseamnă să scrii bine. Literatura presupune multă trudă. Cred că ăsta e lucrul cel mai greu la literatură. Nu e nimic de respectat la artă, în afară de opiniile noastre despre ea.
E una dintre primele afirmații esențiale ale lui Crane despre munca lui de scriitor și atât de corect și-a exprimat adevăratele sentimente, încât a reciclat câteva dintre aceste fraze într-o scrisoare trimisă lui Hilliard la doar câteva zile după ce-i scrisese lui Peaslee, care merită reținută pentru că lămurește semnificația cuvântului neechivoc. Din scrisoarea către Hilliard: „A trebuit să construiesc cărămidă cu cărămidă, ca să zic așa. Și dorința mea cea mai mare a fost să scriu curat și neechivoc, pentru ca toți bărbații (și unele femei) să mă poată citi și înțelege. Pentru mine, asta înseamnă să scrii bine.“ Cu alte cuvinte, neechivoc înseamnă ușor de înțeles, limpede, nepretențios, ne-„literar“: literatură ca sens și nu doar ca spectacol. Astăzi pare perfect logic, dar pe atunci, în acea perioadă mai degrabă sterilă dintre sfârșitul Renașterii americane și începutul modernismului, când literatura aproape că fusese redusă la un exercițiu de divertisment sclivisit, poziția lui Crane era una îndrăzneață, mai ales prin respingerea implicită a criticilor și a pieței. Scriitorul e singurul în măsură să-și evalueze munca, iar dacă el crede în ce face, atunci își poate respecta opera și-i poate susține cauza, indiferent de părerile celorlalți. Crane ar fi putut adăuga: Și pregătește-te să te ferești când vor începe să te bombardeze cu ouă — pentru că, în ciuda respectului pe care l-a impus în cele din urmă, a continuat să fie atacat, iar cu timpul, cu cât a devenit mai respectat, cu atât a fost mai atacat.
***
În cele patru luni petrecute pe drum, Crane trebuie să fi întâlnit și trebuie să fi discutat cu zeci, poate chiar sute de oameni, dar doar unul dintre aceștia s-a obosit să-și consemneze impresiile despre vizita în Vest a omului de pe Coasta de Est. Willa Cather, care era cu doar doi ani mai tânără decât Crane, era studentă în ultimul an la Universitatea Nebraska și critic de teatru la Nebraska State Journal. În urmă cu două luni, redactase Semnul roșu al curajului în versiune de foileton, iar pe 1 februarie, când Crane a ajuns la Lincoln, s-a întâlnit cu ea la sediul ziarului.52 S-au revăzut pe 13 și au avut, se pare, o conversație destul de lungă, care a fost baza pentru articolul lui Cather „Când l-am cunoscut pe Stephen Crane“. Scris în iunie 1900 (la doar câteva zile după moartea lui Crane) și publicat inițial sub unul dintre pseudonimele de ziaristă ale lui Cather, Henry Nicklemann, articolul amintește frapant de mult de autorul din titlu pentru că o bună parte din text e pură ficțiune.
Cather susține că s-ar fi întâlnit în primăvara lui 1894, nu în iarna lui 1895. Vremea e „apăsător de caldă“, nu geroasă. Ea e studentă în primul an, și nu în ultimul an. Părul lui Crane e brunet, și nu blond. Ochii lui sunt negri, și nu albaștri-cenușii. Cartea sa în foileton ajunsese la Bacheller prin relația cu Howells, nu cu Marshall. El are douăzeci și patru de ani, nu douăzeci și trei. Are „un mic volum de Poe […] în buzunar“, fără îndoială pentru că l-a făcut pe Crane brunet și vrea să-l facă să semene cu Poe sau, chiar și mai fantezist, să-l prezinte ca pe o reîncarnare a lui Poe.
Există ceva în articolul ei în care putem avea încredere? Poate că sunt unele lucruri, dar e greu de spus care anume. „A afirmat că se duce în Mexic, ca să lucreze pentru Agenția Bacheller și să scape de tuse.“ Crane a spus, poate, aceste cuvinte, după cum e posibil să nu le fi spus. „Era slab, aproape emaciat, tras la chip și nebărbierit […] [părul] nepieptănat și neîngrijit. Hainele lui cenușii erau ponosite în ultimul hal […] Purta cămașă de flanelă și ceva care cu greu se putea numi cravată […] pantofii îi erau plini de praf […] cu tălpile foarte tocite.“ E posibil ca așa să fi arătat Crane, care de multe ori era prost îmbrăcat, dar descrierea lui Cather e atât de exagerată, încât e greu să n-o bănuim că plusează pentru un efect poetic (sau Poe-etic).
Totuși, Willa Cather scrie splendid și, indiferent că exagerează sau nu, poate că există un sâmbure de adevăr în felul cum îl descrie pe Crane — demoralizat și absent. La urma urmei, încă aștepta vești de la Hitchcock în legătură cu Semnul roșu al curajului, ceea ce trebuie să fi fost un motiv de îngrijorare — era în joc viitorul său ca scriitor —, și totuși, când Cather afirmă că „a trândăvit întruna“ în zilele petrecute la Lincoln, realitatea o contrazice, pentru că știm că Crane a lucrat din greu la articolul său în timp ce se afla în oraș, intervievându-i, printre alții, pe guvernatorul Holcomb și pe L.P. Ludden, coordonatorul campaniei de salvare, după care, la întoarcerea din Eddyville și alte regiuni pustiite ale statului, a redactat textul chiar în Lincoln. Totuși, Willa Cather scrie spectaculos — și cu aparentă convingere:
Crane era mai mereu irascibil; sănătatea îi era șubredă și părea profund descurajat. Până și glumele lui erau exagerat de caustice. Avea aerul încordat, preocupat, absorbit de sine al unui om care cugetă la un dezastru inevitabil și în zadar încercam să ghicesc care era acela […] Țin minte că n-am văzut niciodată ochi mai frumoși ca ai lui, mari, negri [sic], plini de luciri și de lumini schimbătoare, dar cu o melancolie profundă ascunsă în adâncurile lor. Niște ochi care păreau să ardă până la mistuire.
Când stătea la birou, cu umerii căzuți, cu capul plecat și cu degetele lungi și albe bătând darabana în hârtia indigo, era agitat ca un cal de curse care de-abia așteaptă să alerge. Când umbla pe coridoare, avea aerul cuiva care se pregătește de o plecare subită. Acum, că a murit, îmi dau seama că toată viața lui a fost o pregătire pentru o plecare subită. Țin minte că, la un moment dat, pe când scria o scrisoare, s-a oprit și m-a întrebat cum se scrie un cuvânt, comentând nonșalant: „N-am timp să învăț ortografie.“ Apoi, privind în jos la ținuta lui, a adăugat cu un zâmbet absent: „Nici să mă îmbrac n-am timp; îți mănâncă groaznic de mult din viață.“
Cather povestește că în noaptea de 13 februarie Crane s-ar fi deschis în fața ei și ar fi început să vorbească despre dificultatea de a duce „o viață literară dublă; scriind în primul rând ceea ce-i făcea lui plăcere, și încă pe îndelete; în al doilea rând, scriind orice se vinde“, iar Cather comentează că „Crane n-a ridicat deloc vocea în acea lungă tiradă; a vorbit domol, monoton și chiar calm, dar niciodată n-am văzut mai multă amărăciune în inima unui om decât mi-a arătat el în acea noapte“. Nimeni altcineva care a scris despre el n-a sesizat vreodată asemenea amărăciune la Crane, dar, ca să-i dăm lui Cather dreptul la propria opinie, să presupunem că tânărul se simțea mai amar ca oricând, fiind stors și epuizat după zilele petrecute în regiunile rurale, și cu moralul la pământ. Numai că, imediat după aceea, ea îl citează cu o afirmație care nu poate fi a lui pentru că parafrazează un lucru pe care altcineva îl spusese despre el — criticul britanic Edward Garnett, soțul traducătoarei din rusă Constance Garnett și prieten cu Crane în ultimii săi ani de viață petrecuți în Anglia. Crane, citat de Willa Cather: „Când nu pot face ceva, nu pot sub niciun chip și nici nu mă pot deprinde.“ Garnett despre Crane (dintr-un articol publicat în decembrie 1898): „Când nu știe ceva, nu se poate deprinde.“ Știm că articolul lui Garnett îi era cunoscut lui Cather (citează din el mai târziu, în propriul ei articol), așa că e cu atât mai de neînțeles de ce a pus vorbele lui Garnett în gura lui Crane. Poate că e un mic amănunt chițibușar, dar e încă o dovadă că textul comemorativ al lui Cather despre Crane e în mare măsură o operă de ficțiune. Cu toate acestea, e foarte interesant să aflăm că cei mai buni scriitori americani ai generației lor s-au întâlnit întâmplător pe când aveau douăzeci și unu, respectiv douăzeci și trei de ani, la sediul unui ziar mărunt din Lincoln, Nebraska. În anii care au urmat, Cather avea să recenzeze adesea cu asprime câteva dintre operele mai puțin importante ale lui Crane, dar după moartea lui, când s-a hotărât să scrie despre el, i-a recunoscut cu generozitate meritele, descriind „Barca de salvare“ ca „inegalabilă ca expresivitate și perfecțiune construită“ și numindu-l pe Crane „primul scriitor al epocii sale care a zugrăvit felii, fragmente de viață“. Cât despre celălalt citat din Garnett pe care-l folosește în articolul ei, nu avem de ce să ne îndoim că afirmațiile britanicului exprimă și sentimentele ei despre defunctul băiat sclipitor: „Nu-mi aduc aminte nimic comparabil în […] istoria literaturii. Maupassant, Meredith, Henry James, domnii Howells și Tolstoi, cu toții abia învățau să se exprime la vârsta la care Crane reușea acest lucru, și încă glorios.“
***
Nu se știe exact când a primit Crane vești de la Hitchcock în legătură cu Semnul roșu al curajului, dar probabil că scrisoarea i-a parvenit cândva după conversația pesimistă cu Cather (dacă a fost într-adevăr atât de pesimistă cum pretinde ea), pentru că pe 15 februarie, când a ajuns în Hot Springs, Arkansas, pare să fi fost într-o dispoziție excelentă. A făcut doar un scurt popas, de dimineață plecând spre New Orleans, dar a văzut suficient din mica stațiune ca să scrie la repezeală un flecușteț de povestire pe cinci pagini, fermecătoare și spumoasă, care a fost publicată pe 3 martie și care, la urma urmei, ar fi putut fi scrisă foarte bine în tren, în timp ce gonea spre următoarea destinație.
În „Scene din Hot Springs“, farmecul e dat în primul rând de frazare, ton și de o înțelegere năstrușnică a totalei lipse de importanță a textului. După problemele de viață și de moarte întâlnite în preria din Nebraska, îl simțim pe Crane cum răsuflă ușurat în aerul călduț din Arkansas și țopăie voios de la o frază la alta. Un curs de apă „arată ca un milion de pahare de limonadă acidulată“, vizitiii și hamalii din gară sâcâie, zbiară și gesticulează „la fel de neinteligibil […] ca un șir de specialiști în Homer“, iar când Crane vizitează băile renovate, trage concluzia că, odată intrat în acele incinte aburinde, „omul trece prin trei stări. Înainte de baie, în timpul băii, după baie“. Pe la a patra pagină, pare să fi terminat tot ce avea de spus despre oraș, care i se pare unic în Statele Unite pentru că amestecă atâtea elemente contrastante, încât aduce aminte „de Nord și de Sud, de Est și de Vest“, așa că se apucă să depene o povestioară despre un comis-voiajor de la o firmă de pălării din Ogallala, Nebraska și „un june străin, cu […] păr blond și inocent“ și nu contează prea mult dacă se bazează pe evenimente reale sau e invenție pură. Cei doi bărbați se îndreaptă spre un birt ca să se răcorească la un pahar. Un alt bărbat care stă la bar propune, „zburlindu-și favoriții“, „să dea cu zaru’“ pentru băuturi. Călătorul acceptă și încep să joace, mai întâi pe un dolar, apoi pe „doi biștari“, apoi pe „patru biștari“, până când călătorul își însușește „cincizeci de dolari în vreo patru minute“. Bărbatul cu favoriți dispare, iar călătorul bucuros, rămas la bar cu junele străin cu păr blond și inocent, vine cu ideea să împartă banii și „să-i spargă“, dar dublul lui Crane ezită, poate bănuind că se coace vreo escrocherie complicată, așa că se descotorosește de călătorul uluit și iritat cu aceste cuvinte de adio: „Cre’ c-o iau înapoi spre centru. Vreau să-i scriu o scrisoare mamei.“ Un non sequitur de toată frumusețea, care ne lasă cu gura căscată, dar ultima propoziție a articolului e chiar și mai reușită — „În camera din fundul birtului, bărbatul cu barbă zburlită își pigulea în tăcere hieroglife din favoriți“ —, cu siguranță una dintre cele mai fascinante și trăsnite fraze scrise vreodată de Crane.
Valul acelei bune dispoziții jubilatoare l-a dus până la New Orleans, iar la trei zile după sosire i-a trimis lui Linson o scrisoare absurdă plină de vervă, într-un ghiveci de creolă, germană și engleză poticnită de începător:
Mon ami Linson: Friedweller die schonënberger je suis dans New Orleans. Gheață crăpată dans Nebraska, terra del fuega dans New Orleans. Table d’hotes sur les balcoane fix ca primăvara. A la mode favoriți pe cetățeni en masse, merci, din recolta 1792.
Eu frecventat mereu aici tot l’etoile de Virginitie sur St. Louis Street. Sic semper tyrannis! Mardi gras tres grande, dar până marți nu începe. Spiel!
Niciodată nu fusese atât de departe de casă. Neîncătușat, neapăsat, eliberat de toate responsabilitățile, în afară de cele față de Bacheller și față de sine, era pentru prima oară de trei ani și jumătate când nu mai trebuia să se frământe cum să mai facă un dolar și ce să pună pe masă. În plus, era în mișcare, își trăia vechiul vis de a lăsa în urmă străzile înguste, pietruite din New York pentru întinderile nepământene ale Vestului american și, cum poeziile erau în pragul publicării, iar romanul de război fusese în sfârșit acceptat, de ce nu s-ar fi simțit îmbătat de această schimbare subită a norocului? Articolul despre Hot Springs și scrisoarea către Linson ne arată un tânăr năuc de fericire și, deși articolele pe care le-a scris pentru Bacheller sunt în general neremarcabile, călătoria a fost inestimabilă pentru Crane: patru luni de impresii și gânduri noi care aveau să genereze o remarcabilă efuziune de povestiri la întoarcerea la New York, mai întâi poveștile western și mexicane din 1895-96 extraordinar de bune și migălos executate („Totul sau nimic — cai“, „Cei cinci șoareci albi“, „Un om și alții“), apoi cele două minuni narative din 1897-98 („Mireasa vine la Yellow Sky“, care se petrece în Texas, și „Hotelul Albastru“, care se petrece în Nebraska, în timpul unui viscol identic cu cel de care avusese parte în Eddyville). Dacă n-ar fi existat călătoria, niciuna dintre aceste creații n-ar fi fost scrisă, deci dacă n-ar fi existat călătoria care să inspire aceste texte (unele dintre cele mai bune pe care le-a scris vreodată), Crane n-ar fi devenit niciodată Crane.
Știa că Vestul Sălbatic din copilăria sa era mort. Frontiera fusese declarată oficial închisă după recensământul din 1890 și, din moment ce nu mai existau teritorii virgine de explorat și cucerit, nici indieni de adunat și ucis, nici pistolari care să se dueleze în cârciumi și țarcuri prăfuite, progresul se instala sub forma Civilizației. Crane a sosit în regiune în toiul acestor schimbări pe care avea să le exploateze mai târziu spectaculos în cele două capodopere western ale sale, dar chiar dacă orașele se dezvoltau, iar comerțul înflorea, peisajul era încă acolo, în toată măreția sa cosmică și, cu toate invaziile Estului, Vestul rămânea un loc aparte, altă Americă decât cea cunoscută de Crane din New Jersey și New York. La șase luni după ce s-a întors, i-a scris prietenului său Hawkins din Port Jervis:
Întotdeauna am considerat că oamenii din vest sunt mult mai autentici decât cei din est. Noi, cei din est, suntem foarte tributari unei culturi superficiale detestabile, care pentru mine e adevărata barbarie […] La naiba cu estul! M-am îndrăgostit de vesticii cât se poate de simpli, uneori hidoși, adesea fanfaroni, pentru că mi s-au părut a fi oameni mai adevărați și, pe legea mea, vom vedea în următorii cincizeci de ani ce va face vestul. Ăștia sunt băieți serioși. Când se nasc, trag o gură zdravănă de vânt în piept și trăiesc.
Nu că nu s-ar fi achitat de treburile pentru Bacheller — cu greu se poate spune că ar fi abdicat de la datorie când a scris paisprezece articole53 în patru luni —, dar probabil că propriul său entuziasm l-a distras și s-a dovedit că munca de scriitor-călător nu se potrivea prea bine talentelor sale. Crane dădea tot ce avea mai bun atunci când spunea povești, oricât de mărunte, cum ar fi relatarea despre un ambuteiaj pe o stradă din New York, dar cum de această dată primise însărcinarea de a călători dintr-un loc în altul pentru a aduna mici pete de culoare locală, pare descumpănit sau cel puțin neinspirat, ceea ce imprimă schițelor o notă conștiincioasă, muncitorească. Articolele sunt toate bine scrise și adesea captivante, mai mult decât mulțumitoare pentru Bacheller, dar în afară de două sau trei, sunt lipsite de scânteia cu care Crane ne-a obișnuit.
Nu știm prea multe despre felul în care și-a umplut Crane acele patru luni. A zăbovit la New Orleans cincisprezece sau șaisprezece zile, lucrând în special la o versiune proaspăt dactilografiată a Semnului roșu al curajului pe care Hitchcock i-a trimis-o la hotel cu poșta rapidă, iar înainte s-o trimită înapoi la D. Appleton and Company, Crane a revizuit romanul cu suficientă detașare și limpezime a minții ca să renunțe la un capitol, să scoată paragrafele finale din alte câteva capitole, tăind cam două mii de cuvinte din întregul text și făcând — cum i-a spus lui Hitchcock — „o mulțime de mici corecturi“. Când nu șlefuia la manuscris, a văzut două spectacole de operă, a făcut o criză de dispepsie (cum povestește Linson în memorii) și a revizuit prospectul scos de Copeland and Day pentru Călăreții negri (cu tot cu pasajele flatante din cronica lui Garland la Maggie), dar în afară de cele două corespondențe trimise din New Orleans, nu se știe nimic despre restul sejurului său la Hotel Royal. Primul articol e un text laudativ despre importanța istorică și starea operei din oraș în acel moment, iar cel de-al doilea e o relatare pas cu pas despre sărbătoarea de Mardi Gras din 26 februarie, care trebuie să fi fost expediată puțin după termenul convenit, pentru că Bacheller a publicat-o abia după un an, la următorul Mardi Gras. Apoi a plecat în Texas, sosind pe 5 martie în Galveston, unde și-a petrecut mare parte din zi la două băute zdravene cu mahări locali, mai întâi primarul, apoi directorul Galveston Daily News. După care a descris experiența într-o scrisoare către prietenul său, artistul James Moser:
Spre cinstea mea, să se consemneze că nu i-am pomenit primarului de director și nici directorului de primar, ci am îndurat ambele atacuri calm și manierat. Cine spune de-acum încolo că nu țin la băutură minte. Sunt tartorul băutorilor din Băutoria […] Galveston mi se pare un oraș grozav și, lăsând glumele groase la o parte, îți sunt profund îndatorat că mi-ai prezentat un băiat de milioane ca Sam Penland.
E aceeași bună dispoziție sprințară din articolul despre Hot Springs și din scrisoarea trimisă lui Linson din New Orleans și ceva din acel spirit trebuie să se fi transmis celor pe care-i întâlnea, printre care și Penland, care în aceeași lună avea să-i trimită lui Moser o scrisoare de mulțumire pentru că-l pusese în legătură cu Crane — prima dintre cele doar două scurte relatări, în afară de textul mai lung al lui Cather, scrise de oameni care l-au întâlnit pe Crane în timpul peregrinărilor sale în Vest:
Expresia liniștită și purtarea discretă a domnului Stephen Crane, ca și înfățișarea sa impresionantă, au stârnit un interes deosebit printre mai mulți prieteni de-ai mei cărora am avut plăcerea să li-l prezint. Șederea sa la noi a fost o mare încântare din punctul nostru de vedere și așteptăm cu nerăbdare întoarcerea sa din Ciudad de México.
Asta dovedește că Crane n-a stat închis în camera lui de hotel în săptămâna petrecută în Galveston, că i-a cunoscut pe localnici și le-a făcut impresie bună, dar nu avem alte mărturii despre ce anume a spus, a făcut sau a gândit în perioada petrecută acolo. Se pare că ar fi luat intens notițe pentru articolul despre oraș pe care plănuia să-l scrie, dar n-a reușit să-l termine decât mult mai târziu, atât de târziu, că nici n-a fost tipărit decât abia la cinci luni după moartea sa. În general, e un eseu de călătorie care atacă principiul fundamental al eseurilor de călătorie, anume să caute ceea ce e nou și diferit în orice loc ar nimeri scriitorul-călător, căci Crane are impresia că majoritatea orașelor americane par mai degrabă asemănătoare decât diferite, inclusiv ceva mai modernizatul Galveston, cu ale sale „clădiri comerciale pătrate, din cărămidă […] labirinturile de fire de telegraf […] [și] tramvaie huruind în sus și-n jos pe străzi“, astfel încât „o imagine a străzilor din Galveston poate fi lesne obținută în Maine“. Pe de altă parte, trebuie luați în calcul și oamenii, iar articolul se încheie laudativ la adresa galvestonienilor, cu a lor „franchețe sudistă, sinceritatea care le îngăduie să privească un străin fără suspiciune profundă, și sunt maeștrii unei ospitalități instructive pentru cinici“. Când spune cinici, Crane se gândește, desigur, la el însuși.
Povestea se repetă, în linii mari, în San Antonio. Un articol neterminat care a fost publicat abia după câțiva ani (pe 8 ianuarie 1899) și o scrisoare de un haz nebun pentru un prieten. Button, de această dată, iar după ce-și anunță prematur plecarea iminentă spre Mexic (avea să plece săptămâna următoare), Crane se ia prompt în balon apropo de corvoada reportajului de călătorie („Ți-aș povesti multe lucruri stranii pe care le-am văzut, numai că m-am plictisit teribil să scriu despre ele în tot felul de articole“), după care trece la subiect, anume cum se întâlnise la New Orleans cu un bărbat din orașul natal al lui Button:
[…] un dobitoc insuportabil […] care a dat de înțeles că e din Akron, O., deși nu văd de ce. Mi-a spus că-i știe pe prietenii tăi de acolo sau pe prietenii care au scăpat sau vor să scape, plănuiesc să scape de acolo.
Avea degetele ca niște paratrăsnete și arăta întruna spre diverși cetățeni de pe stradă, exclamând: „Ia uite la tipul ăla!“ Lumea din New Orleans nu agreează așa ceva, îți dai seama. Fără îndoială, mintea lui naivă de Akron se mira de multe lucruri, dar după părerea mea ar fi trebuit să-și controleze emoția […]
M-a rugat entuziast să-i fac o vizită la primăvară, în drumul meu spre casă. I-am răspuns cu modestie că, deși apreciez generozitatea și curajul său, la început de primăvară trebuie să mor, așa că mă tem că va trebui să dau fuga acasă pentru înmormântare, dar am o fereastră în program în 1997 și o să-mi facă plăcere să mă văd cu el în iad cu acea ocazie.
Mă rog, de fapt, mint, pentru că am fost politicos cu el, l-am tratat mereu frumos și i-am menajat inocența copilăroasă. Dar ar trebui pusă o taxă pe genul ăsta de produs de export din Akron, O.
Ultima imagine cu Crane în Vestul american vine de la Frank Bushick, redactor-șef la San Antonio Express, care descrie o seară petrecută alături de corespondent în Alamo Plaza, în fața unui bufet cu mâncare mexicană, în timp ce Crane flecărește, relaxat și volubil, cu una dintre legendarele Chili Queens din San Antonio — chelnerițe atrăgătoare care flirtau cu potențialii clienți ca să-i momească să cumpere tamales, enchiladas și frijoles vândute de bufetele pentru care lucrau (mâncare despre care Crane avea să spună apoi că are un gust „fix de cărămidă călită în focul gheenei“). Se numea Martha, era o brunetă renumită pentru frumusețea ei senzuală și se pare că, stând acolo, îmbrăcată cu o „fustă roșie ca focul“ care se termina deasupra gleznei și o bluză albastră care-i lăsa la vedere brațele goale și „pieptul plin“, l-ar fi remarcat brusc pe Crane și l-ar fi complimentat pentru cât era de chipeș. Uitând de rezerva lui obișnuită, el a complimentat-o la rândul lui, spunându-i că e „mai frumoasă ca oricând“ în acea seară, o remarcă galantă, dar absurdă, care sugera că erau prieteni de mulți ani, iar când ghidușa Martha l-a cântărit iar din ochi și a înțeles în sfârșit cât era de tânăr, l-a întrebat pe Crane dacă mama lui știe că ieșise în oraș. Răspunzând prompt că știe, el a prelungit jocul spunându-i Marthei că auzise multe despre ea și că tocmai de aceea venise s-o vadă, la care Martha a râs și a zis: „O, vai de mine! Că mare glumeț mai ești. Poftim, meriți o floare pentru asta“, apoi a prins un trandafir roșu la reverul hainei lui Crane.
Bushick a consemnat această anecdotă după treizeci și nouă de ani într-o carte cu titlul Glamorous Days: In Old San Antonio. Deși a trecut atâta timp, nu e exclus să fie totuși adevărată, iar dacă se întâmplă să fie adevărată, se confirmă că buna dispoziție a lui Crane era încă intactă după o lună și jumătate pe drum, chiar dacă se plictisise să tot producă articole de călătorie ca să-și acopere cheltuielile.
Relatarea întârziată despre San Antonio reia criticile sale la adresa modernizării orașelor texane, condamnând „huruitul groaznicului și atotputernicului tramvai“ și speculând că „dacă tramvaiul ar fi circulat prin Ierihon, orașul n-ar fi căzut; ar fi explodat“. Chiar și vestigiile arhitecturale ale vechilor misiuni spaniole rămase încă în picioare în cartierul mexican sunt în pericol și „trebuie călcate în picioare până nu va mai rămâne din ele decât praful inform care se ridică mereu în urma acestui secol crunt“. Cu toate astea, pare să-i fi plăcut mai mult San Antonio decât Galveston și să fi fost atras în mod deosebit de Alamo și de ultima bătălie sinucigașă purtată acolo în 1836 de către micul grup de texani condus de Travis, Crockett și Bowie împotriva celor patru mii de soldați ai lui Santa Anna. Într-un elan retoric sentimental necaracteristic pentru el, Crane numește Alamo „cel mai măreț monument al curajului pe care l-a îngăduit civilizația“, dar pe pagina următoare, în timp ce spune povestea colonelului Travis care-și pregătește oamenii pentru o moarte sigură — după ce-i lăsase să aleagă dacă stau și mor sau pleacă și scapă cu viață —, Crane schimbă direcția și se concentrează asupra singurului om care a ales să plece, singurul așa-zis laș din grup, care a declarat „Eu nu sunt dispus să mor și o să încerc să evit asta, dacă se poate“, dar în loc să-l condamne pe acest om pe nume Rose, Crane îl consideră „un fel de filosof tenace“ și e impresionat de „ciudatul său curaj pe dos“, pentru că oricât de mult ar admira eroismul în luptă, îl admiră și pe omul care are tăria să se opună de unul singur voinței majorității.
Pe 17 martie a plecat din San Antonio spre Laredo. Acolo s-a urcat în alt tren și, după șaizeci de ore și o mie șase sute de kilometri, a ajuns în Ciudad de México, unde a reușit să fie aproape invizibil în următoarele nouă săptămâni.
***
Judecând după poveștile pe care le-a scris mai târziu în acel an și în anul următor, Crane pare să fi petrecut o bună bucată de timp pe lângă alți americani din Ciudad de México, expații, aventurierii, stâlpii de cafenea ai unei lumi yankee transplantate la sud de graniță, ceea ce-l conduce pe Berryman la concluzia că „stilul de viață leneș, plin de alcool și jocuri de noroc al americanilor într-un oraș străin n-a fost niciodată atât de atent observat“, dar asta n-a fost singura lume în care a călătorit Crane în acele nouă săptămâni neconsemnate, pentru că a trebuit să absoarbă și șocul Mexicului, atât al teritoriului, cât și al oamenilor, și și-a văzut conștiincios de anchetele și reportajele sale, uneori dezorientat de toată acea noutate, alteori apăsat de sentimentul că e un străin ignorant, dar chiar în timp ce se zbătea să deslușească Mexicul și cultura sa, a rămas fidel datoriei lui de scriitor: să privească în jur și să relateze ce vede.
Din trenul care se îndrepta spre sud: „În Mexic, atmosfera rareori îmblânzește lucrurile. Toată energia intră în scoaterea în relief, în evidențierea lor, în a da culorilor o intensitate de-a dreptul vulcanică.“
La malul unui pârâu, în timp ce femeile se îmbăiau: „În apa care curgea în apropiere erau o mulțime de capete cu păr lung și negru. O întreagă gamă de haine feminine împodobea tufișurile ce împrejmuiau pârâul. Un copilaș brun ca un urcior, cu înfățișare de edil, se plimba pe mal cu o totală indiferență, ignoranță sau sfidare.“