Urlete turbate și coame unduind
Gonind în vânt:
Astfel năvăli păcatul.
Aceasta este prima poezie din colecție, iar din cele șaizeci și șapte de poezii care urmează, câteva pot fi clasificate ca poezii de dragoste (în general pesimiste și disperate), câteva ca poezii de război (parabole ale prostiei omenești), câteva ca poezii filosofice de căutare (un om cere sfatul unui înțelept, care invariabil se dovedește a fi la fel de ignorant) și destul de multe ca atacuri împotriva religiei organizate, împotriva Dumnezeului mâniei și răzbunării care dominase copilăria lui Crane, acestea fiind adesea impregnate de limbaj biblic sau de limbajul imnurilor protestante — vezi expresia „cetate măreață“. Omul cel jalnic și neînsemnat, azvârlit pe un pământ care îi este dacă nu ostil, atunci indiferent, e o făptură zămislită din păcat și osândită la o viață de păcat, care n-are altă cale decât să se consoleze în brațele unui Dumnezeu înțelegător și milostiv, dar dacă Atotputernicul se dovedește a fi un zeu crud și violent, atunci omul trebuie să I se opună de fiecare dată, chiar dacă va fi în cele din urmă strivit pentru că a îndrăznit să se revolte.
„Pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine până la al treilea și al patrulea neam.“34
Ei bine, atunci, Te urăsc, chip nedrept;
Icoană rea, Te urăsc;
Asmute-Ți dară răzbunarea
Peste capetele bieților oameni
Care orbecăie.
E o faptă de vitejie.
Iar când Dumnezeu nu zdrobește capetele bieților oameni, poate fi distrat și iresponsabil chiar și atunci când creează lumea.
Dumnezeu făuri corabia lumii cu grijă.
Cu măiestrie infinită de meșter în toate
Construi carena și pânzele,
Pregăti apoi cârma,
Ca s-o potrivească.
Stătea mândru și-și cerceta lucrarea.
Apoi — fatalitate — un păcat strigă,
Iar Dumnezeu se întoarse către el.
Corabia prinse ocazia să lunece pe furiș,
Și, vicleană, își văzu neauzită de drum.
Astfel că, mereu fără de cârmă, străbate mările
În călătorii ridicole,
Înaintează ciudat,
Răsucindu-se ca mânată de un țel solemn
În fața vânturilor prostești.
Iar în cer, mulți au râs
De lucrul acesta.
În ansamblu, poeziile din Călăreții negri pot fi privite ca un fel de delir care l-a copleșit pe Crane și l-a proiectat în adâncurile unei furii care mocnea în el de mulți ani. Sau, dacă nu un delir, atunci un exorcism, o bătălie personală pentru a reduce la tăcere vocile care răsunau încă în capul lui, vocile moralizatoare, de o siguranță absolută, ale strămoșilor săi severi și dogmatici — care credeau că dețin adevărul când, de fapt, nu dețineau decât propria lor dogmă. În acea izbucnire de creativitate aproape continuă care a durat două luni, Crane și-a dat seama că locul său de drept era printre păcătoși, printre cei pierduți și chinuiți care stau ghemuiți în deșert și-și mănâncă inimile. Poezia la care mă refer, care începe cu versurile „În deșert /Am văzut o ființă goală, bestială“ și e reprodusă la pagina 11, se ține într-un singur cuvânt care, dincolo de importanța sa pentru această creație, e forța dinamică din centrul cărții lui Crane în ansamblul ei. Omul care întâlnește ființa goală nu o judecă și nici nu simte vreun dezgust, ci doar îi observă acțiunile. Apoi, fără urmă de ironie, i se adresează cu „prietene“. La fel de bine i s-ar fi putut adresa cu „frate“.
***
La jumătatea lui aprilie, când Barry l-a invitat pe Crane să-și citească poeziile în fața unui public de scriitori și nu numai la o întrunire organizată de Uncut Leaves Society, un eveniment literar formal ținut la luxosul restaurant Sherry’s, Crane l-a refuzat, spunând că „mai bine mor decât să fac așa ceva“. Linson avea de gând să participe, Senger și Lawrence veniseră și ei din Port Jervis ca să fie prezenți, iar Button călătorise tocmai din Rochester ca să li se alăture, dar când prietenii săi au încercat să-l facă să se răzgândească, S.C. a rămas neclintit pe poziții. Avea oroare să vorbească în public, detesta întrunirile la care smochingul era obligatoriu și nu-l interesa câtuși de puțin să asiste la lectura invitatei de onoare, scriitoarea pentru copii Frances Hodgson Burnett (care pe atunci publicase Micul lord, dar nu și Mica prințesă sau Grădina secretă). Dar în primul rând probabil că era îngrozit de felul cum aveau să fie receptate poeziile sale de un asemenea public corect și înțepat — descris într-un articol despre eveniment ca „literați cultivați“ — și, după ce Maggie fusese desființată cu un an în urmă, nu putea risca o nouă umilire publică. Barry se oferise deja să-i citească el poeziile, dar Crane tot n-a vrut să fie prezent, iar când a sosit momentul, s-a despărțit de Linson și de ceilalți cerându-le să-i povestească la întoarcere cum a fost, apoi a rămas singur să se lupte cu emoțiile.
În pofida temerilor sale, lectura a fost un succes. Conform aceluiași articol de presă scris de Elisha J. Edwards, „Domnul Barry a citit poeziile cu o elocință încântătoare, redându-le melodicitatea desăvârșită, chiar dacă nu sunt prezentate în formă metrică. Dacă cei care au ascultat poeziile nu se înșală, publicarea lor ar putea dezvălui un talent considerabil.“ Când cei patru prieteni ai lui Crane au dat buzna să-i dea vestea cea bună, el a crezut că-l iau peste picior și a durat o vreme până când au reușit să-l convingă că publicul fusese într-adevăr plăcut impresionat. După care, cum spune Linson, „s-a dus la culcare fericit de relatarea favorabilă“.
A doua zi, Press a publicat interviul lui Marshall cu Howells, cu comentariile sale generoase despre Crane, alături de introducerea lui Marshall la câteva extrase din Maggie.
Noi semne de viață.
16
Domnul Binks și alții.
În acel an a mai scris și câteva povestiri, șapte publicate și două nepublicate, din câte știu, dar chiar dacă mai scrisese povestirile despre Sullivan County, „Viteza tinereții“, triada despre copilaș și alte delicii microscopice ca „De ce a înjurat tânărul vânzător?“ era în continuare un novice al acestei forme. Acest lucru avea să se schimbe la un moment dat și încă în așa măsură încât, în următorii doi ani, povestirea avea să devină modul său de operare preferat, dar în acel moment bâjbâia încă și îi testa posibilitățile.
Majoritatea sunt nereușite dintr-un motiv sau altul — prea melodramatice sau prea banale, prea tărăgănate sau insuficient dezvoltate —, dar printre aceste eforturi ratate se numără și patru excepții, toate suficient de bune ca să merite pomenite. „O noapte la clubul milionarilor“, care a apărut în revista de umor Truth cu doar o zi înainte de publicarea „Experimentului sărăciei“, e o prostioară juvenilă reușită, o satiră groasă care ia în râs cu subtilitate de baros ignoranța pompoasă a celor putred de bogați, dar își atinge scopul și reușește să fie destul de amuzantă. Vreo zece plutocrați trecuți de prima tinerețe stau în biblioteca de la clubul lor, unde decorațiunile tavanului „costă șaptezeci și patru de dolari pe inchul pătrat“ și fiecare scaun ocupă „o suprafață de podea de două mii de dolari“, iar „un valet plătit cu mărunțiș, capitonat într-un costum de trei sute de dolari“ intră în încăperea tăcută și anunță că afară sunt patru gentlemeni care vor să intre în club. Aceștia se numesc Ralph Waldo Emerson, Nathaniel Hawthorne, George Washington și Alexander Hamilton. Membrii clubului, care n-au auzit de aceste nume, îl întreabă pe valet de unde vin acei oameni, iar când servitorul le răspunde „au zis că vin din America“, mai mulți membri cer măsuri drastice imediate („Nu-i lăsa să intre!“ „Dă-i afară!“ „Omoară-i!“), dar cel care se impune este Erroll van Dyke Strathmore, cu mintea lui calmă. Acesta îi dă dispoziții valetului:
— Să le spui că, din moment ce nu cunoaștem pe nimeni în America […] dacă se vor îndrepta în liniște spre un loc mai convenabil, se vor spăla pe mâini și-și vor face rost de bavete, atunci le va fi îngăduit să se întoarcă și să se uite la restul unei țigări pe care am aruncat-o din neglijență în pragul ușii […] După care să speli treptele de la intrare cu buretele și să dai preșul de picioare unuia dintre cluburile alea din centru.